Străini – Revista de cultură FAMILIA

Cu doctorul Stamate Elena nu se mai văzuse din noaptea în care o chemase la cabinet, să-i rezolve problema. Dimineața și-a înmormântat tatăl, seara târziu Emil a dus-o cu mașina și a doua zi i-a părăsit – fără nicio explicație.

— Draga mea Elena, ce mari s-au făcut copiii, parcă mai ieri erai și tu așa, i-a întâmpinat soția medicului când au ajuns pe aleea ce ducea spre podul din mijlocul parcului.

Elena i-a strâns de mână pe Ana și Radu.

— Bună ziua, a repetat prelung spre fiecare copil.

Cei doi frați au salutat în cor cuplul de bătrâni. Ana îi legăna mâna mamei, privind spre oamenii care așteptau să închirieze bărci în dreptul pontonului. Doctorul și-a descoperit capul înclinându-se spre cei trei, cu pălăria pe piept.

— Bună ziua, dragii mei, să ne dăm mai într-o parte, căci încurcăm traficul, le-a zis și au făcut cu toții câțiva pași spre bordura ce împrejmuia iarba și tufele de flori de pe malul lacului.

Aleile parcului erau pline de părinți cu copii pe biciclete, trotinete, vânzători de baloane și zmeie, iar la chioșcul din apropierea leagănelor era coadă la vată pe băț și înghețată.

— Ce mai faceți, dragilor? a continuat doctorul, în timp ce-și potrivea pălăria pe cap.

— Bine, am zis să ieșim, să ne bucurăm de duminica asta frumoasă, a răspuns Elena, arătând vizavi, spre magnolia înflorită.

Și-a trecut apoi mâna prin păr și glasul Anișoarei i-a răsunat în minte – cum i-o dădea exemplu pe madam Stamate, prietena lor de familie – ce femeie îngrijită Melania și ce frumos se îmbracă, zici că-i din reviste. Aici nu exagera maică-sa. Poate era timpul să se vopsească și ea – avea mai multe fire albe ca soții Stamate la un loc.

— Întocmai, bine faceți, draga mea, a încuviințat soția doctorului, netezindu-și reverul deux-pieces-ului ecosez. Și ce clasă sunteți voi acum? a adăugat cu voce blândă spre cei doi frați.

— Eu sunt a patra, a răspuns fata, legănându-și marginea rochiei albe. Radu, a cincea, a completat arătând spre fratele ei.

— Ce mari, a dat din cap și a zâmbit madam Stamate.

Și-a pipăit broșa aurie în formă de păianjen, fixând-o pe Elena.

Doctorul îi vorbea la ureche și îi strângea umerii, ferind-o de trecători. Ana și Radu s-au desprins din mâna mamei și s-au luat la întrecere spre malul lacului. La gura foișorului din fața pontonului nu mai era nimeni.

— Anișoara ce face? A mai supărat-o tensiunea?

— E mai bine mama. De când ia tratamentul, o ține-‘n frâu, a răspuns Elena, uitându-se spre foișorul de lemn din spatele celor doi bătrâni, e-acasă cu Maria.

— Aha, deci pe verișoară nu ați luat-o? s-a interesat soția medicului, coborându-și ochii spre copii.

— Maria a vrut să stea cu bunica, a răspuns fetița, în timp ce se scărpina la ureche.

A ridicat din umeri și a privit lung spre bărcile care înaintau încet, în dreapta ei pe lac.

— Nici noi n-am vrut să venim, dar n-avea mama cu cin’ să iasă, a vorbit tare Radu, lăsându-se pe vine, cu coatele pe genunchi.

Medicul și soția au râs, întorcându-și capul unul spre celălalt. Băiatul și-a pus mâinile în șolduri și a urmărit atent grupurile de trecători.

— Sinceritatea copiilor, draga mea, a comentat medicul pe un ton amuzat.

— Întocmai, a încuviințat Melania, apăsându-și cotul pe poșeta pătrată, cu baretă scurtă, care abia i se vedea la subraț.

Elena le-a zâmbit.

— Maria aștepta telefon de la părinți și-a vrut să rămână, le-a explicat, îmbrățișându-și copiii pe după umeri.

— Dar să nu-i ținem, Dorule, să se bucure de ziua asta, uite ce splendoare, a vorbit soția medicului, cu mâna întinsă spre tufa mare de caprifoi de lângă ei.

A făcut un pas și a mirosit florile galbene. S-a întors spre soțul ei și l-a călcat pe pantof, pierzându-și o clipă echilibrul.

— Încet, s-a înclinat Elena spre ea.

A coborât ochii spre picioarele femeii, i-a ațintit gleznele subțiri, ca de păpușă. Bărbatul și-a pus brațele în jurul soției și a apropiat-o de el.

— Mă scuzi, dragule, a rostit încet, privindu-i rușinată pantoful.

— Pentru ce? Credeam că m-a atins un porumbel, draga mea, a râs medicul.

Buclele castanii i-au tremurat femeii pe obraji.

— Mă bucur că v-am văzut, Elena, a continuat doctorul Stamate, și e foarte frumos că o însoțiți pe mama voastră, copii, bravo. Salutări Anișoarei din partea noastră, a zis, înclinând din cap, și neapărat să-mi faci o vizită la cabinet, a încheiat întărindu-și vorbele cu arătătorul în aer.

Și-au luat la revedere și s-au despărțit zâmbind. După ce s-au depărtat puțin, Elena a întors capul și i-a urmărit pe cei doi soți pierzându-se în furnicarul de oameni. Doctorul îi vorbea la ureche și îi strângea umerii, ferind-o de trecători. Ana și Radu s-au desprins din mâna mamei și s-au luat la întrecere spre malul lacului. La gura foișorului din fața pontonului nu mai era nimeni. Bărcile străbăteau lacul mai lent sau mai rapid, cu dâre albicioase în urmă, gonind pâlcurile de rațe care se adunau acum speriate pe margini – câteva urcau pe mal măcăind. Ana și Radu s-au oprit lângă tejghea și au intrat în vorbă cu cineva dinăuntru.

După o vreme, Ana și Radu s-au îndreptat fără tragere de inimă spre femeie. Băiatul s-a oprit lângă ea, iar fetița s-a așezat pe treptele podului, la câțiva pași de ei, cu spatele întors și capul sprijinit în palme.

— E zece lei ora, mami, luăm și noi barcă? a strigat Radu alergând înapoi spre mama sa.

Sora lui l-a urmat, cu palmele lipite în dreptul gurii.

— Te rugăm, au repetat amândoi.

Elena s-a oprit în fața foișorului. Și-a mutat geanta de pe umăr, lăsând-o atârnată în față și s-a uitat dezorientată de la copii spre tânărul care-și scosese capul pe ferestruica foișorului și îi urmărea curios.

— Păi, să vedem, a spus cu voce nesigură.

Fata și băiatul au luat-o de mână și au condus-o spre tejghea.

— Bună ziua, i-a spus Elena tânărului.

— Închiriați barcă, doamnă?

— Da, da, au țipat copiii, sărind în jurul ei.

O trăgeau de brațe și de geantă.

— Vă tai bilet, deci?

— Sunt cu vâsle? a întrebat ea și s-a ridicat pe vârfuri în fața geamului.

— Păi, altfel cum? a râs tânărul.

— Doar dacă aveți cu pedale, a zis Elena învârtindu-și mâinile în aer. Hidrobiciclete? a adăugat pe un ton mai sigur.

— N-avem, a zis angajatul.

— Atunci, nu putem, a decis Elena.

Și-a potrivit geanta pe șold și s-a întors pe alee.

— De ce nu vrei, de ce? i-a strigat Radu, grăbindu-se spre ea.

— Haideți, le-a zis prelung Elena, s-a îndreptat încet spre pod.

— Mami, dar vreau cu barca, repeta Ana în urma ei.

Femeia a clătinat din cap și a înaintat fără să privească înapoi. S-a urcat pe podul mic, din lemn care unea cele două maluri. S-a sprijinit de balustradă și a privit de-o parte și de alta a lacului. La câțiva pași de ea, stătea un bărbat înalt și slab, cu chelie în creștet – se uita spre lac, cu mâinile înfipte în balustrada de lemn a pasarelei. A rămas cu ochii la mânecile scurte ale cămășii albe ce îi fluturau bărbatului pe brațele subțiri. Și-a strigat apoi copiii care întârziau lângă foișor. Le-a făcut semn cu mâna să vină lângă ea. După o vreme, Ana și Radu s-au îndreptat fără tragere de inimă spre femeie. Băiatul s-a oprit lângă ea, iar fetița s-a așezat pe treptele podului, la câțiva pași de ei, cu spatele întors și capul sprijinit în palme.

— Mama, de ce nu luăm barcă? a întrebat-o băiatul cu voce ridicată.

— Și cine să vâslească? a spus Elena, privind spre treptele podului. Ce face Ana acolo?

— Bâzâie, aia face, a zis băiatul și a tras-o de încheietură, făcând-o să-l privească. Mama, vâslesc eu, te rog.

— Hai mai bine să vă dau o prăjitură, a vorbit Elena și s-a sprijinit cu spatele de balustradă. Du-te și ia-o pe Ana, i-a mai zis atingându-i obrazul.

Radu s-a ferit de mâna ei și i-a apucat brațele.

— De ce ești, mă, așa fricoasă, te rog, vâslesc eu.

— Radu! s-a încruntat Elena și a strigat-o pe fetiță.

— Atunci de ce ne-ai mai adus? a dat din picior băiatul, mai bine ieșeam cu tata, era de-o mie de ori mai bine.

— Mă scuzați, doamnă, a vorbit străinul de pe pod, apropiindu-se de ei.

A ridicat două degete, ca la școală.

— Dacă vreți, pot să vâslesc eu, le-a spus, ridicându-și bărbia spre lac.

Îi privea fix, fără să zâmbească. Elena și-a încrețit fruntea și s-a uitat cu o expresie întrebătoare spre Radu. A zâmbit forțat și s-a dat un pas în spate, către trepte.

— Da, da, vrem! a țipat Radu și a fugit spre sora lui.

— Bună ziua, doamna învățătoare, a salutat-o pe Elena o fetiță care traversa de mână cu bunicul ei.

Elena ședea nemișcată, cu genunchii lipiți și îi studia fruntea palidă, pomeții ascuțiți. Și-a atins picioarele – ciorapii fini, trei sferturi, îi alunecaseră pe gambe. Și-a băgat mâna pe sub rochie, cu geanta drept paravan, și a apucat marginea ciorapilor, i-a ridicat.

Femeia a tresărit și le-a răspuns cu o înclinare din cap celor doi trecători, în timp ce-și plimba degetele pe gulerul rotund al rochiei înflorate. Slăbănogul stătea acum aplecat, cu coatele sprijinite pe balustradă și privea înainte de parcă nu mai aștepta răspuns. Elena s-a uitat după copii, cei doi vorbeau cu tânărul din foișor și arătau spre ea.

— Haide-odată! i-a strigat Radu cu mâinile pâlnie la gură.

Ana bătea din palme și țopăia lângă fratele său care gesticula cu un aer serios, în timp ce-i dădea explicații băiatului din foișor. Fetița a încetat să mai sară și a strigat tare:

— Mami!

Elena i-a făcut semn cu mâna să aștepte și s-a întors spre străin. Și-a dres vocea și i-a vorbit pe un ton politicos:

— Mă scuzați? Dacă vreți să ne ajutați, copiii de-abia așteaptă.

Bărbatul s-a desprins imediat de lângă balustradă, îndreptându-și spatele și a luat-o înainte, fără o vorbă. Ea s-a luat după el, privindu-i spatele – prin cămașă i se vedea conturul maioului alb, iar dunga pantalonilor gri, din stofă, era perfectă de parcă nu șezuse deloc. Femeia a plătit și a strecurat biletul în geantă, s-a grăbit apoi pe ponton, unde copiii o așteptau – slăbănogul stătea la câțiva pași de ei, cu mâinile în buzunare. Tânărul responsabil cu bărcile a ieșit prin dosul foișorului și le-a pregătit barca. Străinul asculta indicațiile tânărului cu privirea în jos – își apucase cotul drept cu stânga prin spatele taliei. A coborât primul în barcă și i-a ajutat, ținându-i de mână pe fiecare. Radu și Ana s-au așezat în capăt, pe scândura îngustă, iar Elena și-a făcut loc între ei și l-a ațintit pe necunoscut care ședea în fața ei, la vâsle. Barca s-a legănat cu ei, iar copiii au țipat, amuzați. Elena și-a strâns geanta în poală și i-a rugat pe copii să stea liniștiți.

— Pot să vâslesc și eu? a întrebat Radu, săltându-se un pic de pe scândură.

— Stai jos, l-a tras Elena cu o mișcare scurtă și i-a zâmbit străinului.

Barca se mișca fără direcție în timp ce copiii îl încurajau cu strigăte și aplauze pe necunoscut. După câteva mișcări rapide, bărbatul a reușit să se îndepărteze de ponton. Mânuia vâslele cu gesturi ample, prelungi, cu fața serioasă, de parcă era singur. Doar mâinile îi trădau efortul – cu fiecare sforțare, mușchii brațelor i se încordau și venele i se umflau colorându-i pielea albă, cu păr puțin. Elena ședea nemișcată, cu genunchii lipiți și îi studia fruntea palidă, pomeții ascuțiți. Și-a atins picioarele – ciorapii fini, trei sferturi, îi alunecaseră pe gambe. Și-a băgat mâna pe sub rochie, cu geanta drept paravan, și a apucat marginea ciorapilor, i-a ridicat. A dibuit apoi portofelul în geantă, fără să-și dezlipească privirea de la străin – l-a deschis cu o mână și a aruncat o privire înăuntru, răsfirând bancnotele.

— Nu mai stropiți, vă rog, le-a zis cu vocea ridicată copiilor, ștergându-și câțiva stropi de pe față.

— Ce caldă e, s-a mirat Radu.

Și-a plimbat mâna pe deasupra apei, puțin aplecat, în timp ce Ana își înclina capul înaintea și înapoia mamei – își urmărea cu atenție fratele, apoi îi imita fiecare gest.

— Ați mai fost cu barca? s-a auzit slab glasul străinului.

— Da, ne-a dus tata, a răspuns Radu, ștergându-se pe genunchii bermudelor.

Și-a apucat șiretul tenisului, l-a răsucit pe arătător.

— Când? s-a încruntat Ana spre fratele ei.

— Pf, nici nu mai ții minte!

Ana a scos limba spre fratele său, cu ochii măriți.

— Nț, fiți cuminți, i-a atenționat Elena și l-a cercetat mai departe pe bărbat care-și ridicase bărbia din piept și le zâmbea.

— Erai mai mică și-ai uitat, nu-i așa? a vorbit din nou cu voce scăzută străinul, ațintind-o pe Ana.

Fetița a încuviințat de mai multe ori și a privit apoi în jos rușinată. Elena i-a strâns degetele în palmă, i-a pipăit unghiile, în timp ce își dregea vocea.

— Și… Veniți des în parc?

— N-am mai venit demult, dar înainte veneam des, da, veneam și iarna… Și când se dezgheța lacul, îi plimbam mereu pe copii cu barca.

— A, da? Și-acum nu-i mai plimbați? a înălțat din sprâncene Elena.

— Acum sunt mai mari, adică mai au un pic și termină liceul…

— Aha, nu-i mai interesează, a completat rapid Elena.

Străinul a întors capul și a înghițit în sec.

— Ce nu-i mai interesează? s-a interesat Ana.

Își trăgea marginea rochiei peste genunchi în timp ce se holba la bărbat.

— Copiii domnului sunt mai mari și nu mai vor cu barca, i-a explicat pe un ton blând Elena. Nu le mai place.

— Aa, s-a lovit ușor peste frunte fetița.

— E mai grea de cap, i-a șoptit Radu necunoscutului cu palma în dreptul gurii.

— Hei, hei, l-a mustrat Elena.

— Și-atunci cu ce la place? a întrebat fetița, rulându-și tivul rochiei în sus și depărtându-și genunchii. Adică ce faceți cu ei?

Normal că nu era cazul să mai aibă copii, dar când Stamate îi confirmase sarcina la cabinet, viața ei era altfel. Tatăl trăia, Emil era acasă și pe Steluța și-o amintea doar ca fosta elevă, orfană de mamă, cu cele mai murdare urechi de copil pe care le văzuse în toate seriile.

Elena a râs și i-a strâns umărul.

— Păi, a început necunoscutul privind una din marginile lacului de care se apropiau. Acuma…

— Ți se văd chiloții! a strigat Radu, aplecându-se înainte, cu degetul îndreptat spre picioarele surorii.

— Acum sunt ca niște oameni mari… Asta nu-mi vine mie să cred, cum au ajuns Mihai și Andreea mari, că erau niște omuleți.

Elena l-a ascultat cu buzele ușor dezlipite, fruntea i s-a umplut de cute. Și-a coborât privirea spre cei doi frați.

— Ce nume frumoase au copiii dumneavoastră. Aveți dreptate, nici nu ne dăm seama cum trece timpul.

Barca a atins marginea lacului, iar Ana și Radu au țipat și au sărit în picioare. Și-au ridicat mâinile încercând să agațe crengile sălciilor. Femeia i-a tras pe amândoi de mâini, silindu-i să șadă.

— Of, of.

Și-a scos pe rând călcâiele din pantofii joși, decupați, înghițindu-și un căscat.

— Uneori, ți se pare că zilele trec greu, dar te trezești odată, că nu mai e timp, s-a auzit vocea întretăiată a străinului, pe un ton urcător.

— Uuu-uuu, a zis Radu și a sărit în picioare, își agita mâna spre alee.

— Hei! l-a înghiontit Elena fără să-și ia ochii de la necunoscut.

— Cucu, cucu! a țipat el, continuând să salute cu brațele, uite-i, nu-i vezi? Iar ne-‘ntâlnim cu ăia, cu Stamații, ne fac cu mâna, uite-i.

— A! s-a mirat mama lui cu un aer încurcat.

A făcut cu mâna spre familia Stamate, care se oprise în mijlocul aleii, fluturând din brațe spre ei.

— Tanti Melania, tanti Melania! a strigat fetița, ne dăm cu barca, cucucucu, l-a imitat pe fratele ei, agitându-și mâinile.

— Taci, mă, că nu te-aude! i-a strigat Radu.

S-a aplecat peste mama lui, împingând mâna surorii.

— Nț, nț, i-a scuturat Elena încheietura. Copii, ce să le faci! a spus repede către străin și a zâmbit.

Bărbatul vâslea concentrat, cu lovituri repezi, ce tăiau ritmic apa. Madam Stamate le-a răspuns cu salutări largi. Cei doi soți i-au urmărit o vreme cu privirea și s-au mișcat din loc. După câțiva pași, doctorul a privit din depărtare spre ei, peste umăr. Elena și-a întors capul, a scos și vârful tălpilor din pantofi și a călcat pe ei, și-a răsfirat degetele de la picioare. A lăsat geanta la pământ, sprijinindu-și coatele pe genunchi – cu ochii pironiți în pieptul slăbănogului care trăgea la vâsle în tăcere.

Neapărat să-mi faci o vizită la cabinet, îi spusese medicul. Erau aproape două luni – două luni de la înmormântare, două luni de la avort și două luni de când Emil plecase.

— Și-ai stat atâta fără să-mi zici că ești gravidă? La patruj de ani, să mai faci copil? se răstise Emil la ea când aflase. Dacă-l faci, eu plec de acasă.

Normal că nu era cazul să mai aibă copii, dar când Stamate îi confirmase sarcina la cabinet, viața ei era altfel. Tatăl trăia, Emil era acasă și pe Steluța și-o amintea doar ca fosta elevă, orfană de mamă, cu cele mai murdare urechi de copil pe care le văzuse în toate seriile. Ce milă îi era când trecea pe lângă banca ei și îi vedea bobițele alea portocalii – o dată i-a dat batista să se șteargă.

După ce o consultase (și asistenta Daniela ieșise din cabinet), doctorul Stamate i-a povestit cum o adusese Emil pe Steluța la spital pentru o întrerupere.

— Nț, da’ încetați odată, a strigat Elena tresărind.

Și-a șters stropii de pe față.

— Uite, mi-ați udat și rochia, i-a certat pe copii, scuturându-se.

L-a urechiat pe Radu și a apucat-o de încheietură pe Ana, care stătea pe genunchi, la picioarele străinului, cu mâinile în apă.

— Tu vrei să te îneci? a mustrat-o cu voce ridicată.

Și-a săltat geanta și a apăsat-o în poală.

— Nu vă fie teamă, am eu grijă, a vorbit încet străinul.

— A, nu că mi-e teamă, dar cu copiii tre’ să fii mereu cu ochii în patru, a zis Elena în timp ce-și pipăia cercelul drept.

— Aveți dreptate, da, ca să nu se întâmple ceva grav.

Vocea bărbatului urcase, de parcă punea o întrebare.

— Trebuie să avem grijă de ei, da. Te gândești să fie sănătoși, să nu pățească ceva rău, a continuat mai sigur pe el, dar cred că cel mai important e…

A tușit de câteva ori, aplecându-și bărbia spre umărul stâng. A rămas cu privirea înainte, uitându-se în gol.

— Eu am un vis care se repetă… Nu știu dacă vi s-a întâmplat… Că-mi zice cineva că Mihai și Andreea nu vor să știe de mine și mă trezesc plângând și când îmi dau seama că e un vis, așa mă bucur…

Elena a pufnit.

— Ce vis…

— Uite-o cioară cum mai zboară, i-a întrerupt Radu, repetând pe un ton cântat.

Își ștergea pe rând nările, înălțându-și cu gesturi prelungi arătătoarele spre cer. Ana a izbucnit în râs și l-a imitat.

— Șșș, l-a tras de mână Elena. Vedeți, copiii sunt pe viață!

— Cel mai important e să fim, s-a auzit stins vocea necunoscutului, urmată de un tuset.

Da, bătrâna devenise mai neputincioasă și Emil o vizitează des. Răspunsul îi venise pe moment, începuse și ea să creadă varianta asta. Mai ales că și pe copii îi ducea tot în Livezi, îi lua cu mașina din fața casei – de ea se ferea cât putea. De ce? Pentru că amânase să-i zică de sarcină?

Elena i-a aruncat o privire mirată.

— Să fim prieteni, să vorbim între noi… Cu copiii noștri, să știm ce le trece prin cap, a continuat necunoscutul privind pe deasupra celor trei și a plecat apoi capul.

— Mami, pot să vâslesc și eu? a întrebat băiatul.

— Nu. Dacă nu sunteți cuminți, îi zic domnului să ne întoarcă acum.

— Nu, nu, au strigat copiii în același timp.

— Radu, să stăm cuminți, a spus Ana și s-a lipit de Elena.

Și-a împreunat mâinile, și-a culcat capul pe umărul femeii. Fratele ei a întins mâna peste mama lor și a ciupit-o de spate.

— Hei, a tresărit Ana, mami, uite ce…

— Ne întoarcem, deci? a întrerupt-o femeia, încruntându-se.

I-a apăsat ceafa băiatului și a scuturat din cap. Copiii s-au liniștit și, după o vreme, s-au apucat să-i salute cu mâna pe oamenii din bărci, pe trecătorii care se zăreau în depărtare pe aleea din jurul lacului. Străinul își ridicase capul și se uita la cei trei fără nicio expresie – vâslea cu îndârjire, fără semne de oboseală. Când a observat că femeia îl privește, i-a cerut voie să-i arate băiatului cum se vâslește. Radu s-a așezat lângă el și, după ce i-a ascultat atent sfaturile, a apucat cu amândouă mâinile una din vâsle. O mânuia cu greutate, imitând gesturile străinului și străduindu-se să se sincronizeze cu acesta. Elena i-a urmărit zâmbind, în timp ce-și învârtea verigheta pe degetul mic. S-a aplecat un pic spre necunoscut, căutându-i cu privirea mâinile neobosite – i-a ațintit pata vineție de pe interiorul încheieturii drepte.

Cu gândul ăsta plecase de-acasă, că poate o să-l întâlnească pe Emil. Și o să fie iar toți patru, măcar așa, din întâmplare. Ei i-ar fi plăcut să se plimbe prin centru, să mai vadă casele vechi și frumoase de pe bulevard, cum făceau ei doi când nu-i aveau pe Ana și Radu, și apoi să ajungă în Livezi, cartierul unde locuia soacra ei. Nu era sigură unde se mutase bărbatul. Anișoara zicea că a aflat, „din sursă sigură”, că Emil voia să închirieze o locuință de serviciu într-unul dintre blocurile pentru constructori. Ea spera din tot sufletul că stă la bătrână, de fapt așa îi sugerase o colegă în cancelarie. O întrebase dacă e bine soacra lor, că-l vede zilnic în Livezi pe soțul ei. Da, bătrâna devenise mai neputincioasă și Emil o vizitează des. Răspunsul îi venise pe moment, începuse și ea să creadă varianta asta. Mai ales că și pe copii îi ducea tot în Livezi, îi lua cu mașina din fața casei – de ea se ferea cât putea. De ce? Pentru că amânase să-i zică de sarcină? Dar, până la urmă, l-a ascultat, a făcut ce o rugase și nu a suflat o vorbă de Steluța. Și, atunci, de ce să plece de-acasă, dacă ea îl iertase și el își dăduse cuvântul că rămâne?

Poate avea dreptate maică-sa: ea era șleampătă – și cât se îngrășase în ultimii ani. Normal că-i fugiseră ochii lui Emil aiurea. De când nu mai construia case cu tatăl ei și se angajase, era schimbat. Și, culmea, tot Vasile îi spusese că apăruse postul ăsta de subinginer. Era ca și cum Emil dispăruse odată cu bătrânul. Vasile le făcuse cunoștință, „ce băiat bun am în echipă, are meseria în sânge, poate-l chem odată la noi”, așa aflase prima oară de el. S-a îndrăgostit pe loc când l-a văzut, toată seara a stat cu capul în farfurie. Când a invitat-o pe bulevard, îi venea să plângă – și cât o mustrase Anișoara că face treizeci de ani nemăritată. Uite, pentru Emil se păstrase, pe el îl aștepta. Se găsise cineva și pentru ea, cineva care să o iubească așa cum era, fiindcă ea nu putea să fie „dichisită”, cum le învăța maică-sa. Oana, da, ea putea. Nici n-ai fi zis că sunt surori: Elena, îndesată, Oana, cu un cap mai înaltă și subțire. Doar după fața prelungă, culoarea părului și a ochilor îți dădeai seama că ar fi rude. Dar nu neapărat surori, pentru că între ele erau unsprezece ani. Deși născută prima, Elena părea o copie a Oanei – o copie îngroșată, cu fața bronzată din cauza navetei zilnice la școala din comuna unde preda. După ce-i născuse pe Radu și Ana, încărunțise și picioarele îi erau mai tot timpul umflate. Poate începuse și Emil să o vadă ca Anișoara? Mai era și diferența de vârstă dintre ei… Deși nu o îngrijorase niciodată că e cu doi ani mai mare ca el. Emil era neschimbat, subțire, cu părul negru și cu pieptul mai scos în față ca în tinerețe. Parcă doar ea îmbătrânea. Înainte să îi părăsească, când ieșeau împreună, de-abia se ținea după el – se trezea vorbind cu câte un necunoscut, pentru că el o lua atât de repede înaintea ei, ai fi zis că fuge de ea.

Doctorul o chemase la cabinet după înmormântare. Cu Emil stabilise ora și toate detaliile. La spital ar fi fost mai complicat cu un avort la aproape patru luni de sarcină. De ce stătuse atâta, când doctorul Stamate se oferise să o ajute de la început?

— Ești egoistă, nu te-ai gândit o clipă la Ana și Radu. Dacă pățești ceva? i-a mai strigat Emil când aflase și vocea îi tremura. Ce credeai că rezolvi cu asta?

Atunci era momentul să-i spună de Steluța, dar a tăcut. Trebuia să rezolve problema și apoi aveau să clarifice și restul.

— Dacă nu murea taică-tu, nici nu-mi ziceai, nu?

Avea dreptate Emil, amânase mult să-i dea vestea, dar până la urmă scăpase cu bine. Nici febră nu făcuse ca alte dăți. Doctorul Stamate avusese grijă bine de ea.

— Mama, mama, ai văzut peștii? Ce faci, mă, dormi? i-a scuturat Radu brațul.

Elena a tresărit și s-a uitat mirată la inelele de pe marginea bărcii, care scârțâiau în timp ce străinul fixa vâslele. Și-a coborât ochii – barca se balansa ușor cu ei, împresurată de cercuri albicioase de spumă amestecată cu resturi verzui de plante.

— Ce pute-așa? a strigat Radu ținându-se de nas.

Ana a izbucnit în râs, și-a pus palmele pe față, lăsându-și doar ochii liberi. Elena a clătinat din cap.

— Nț, nu pute, miroase, Radu, e de la alge. Gata, a și trecut ora?

— Da, s-a auzit tremurat glasul străinului în timp ce făcea semne cu brațele întinse spre ponton.

Tânărul din foișor s-a grăbit spre ei, i-a ajutat să urce. Când au ajuns toți pe ponton, slăbănogul le-a zâmbit. La spate, cămașa îi ieșise din pantaloni, și-a strecurat degetele pe sub curea și a îndesat marginile înăuntru, încercuindu-și talia, cu un gest rapid. Elena a scos o bancnotă din portofel și i-a întins-o:

— A, nu trebuie, a închis bărbatul ochii, ferindu-se cu palma în aer.

— Vă rog, a insistat ea și i-a împins hârtia în față.

— Nu, nu, chiar nu trebuie, a spus, făcând un pas înapoi.

— Vă mulțumim, a zis încet Elena.

Fața i s-a înroșit. A strâns banii în palmă și i-a rugat pe Ana și Radu să-i mulțumească.

— Mulțumim! i-au strigat copiii necunoscutului.

Bărbatul s-a întors spre ei și le-a zâmbit, fluturându-și brațul. S-a răsucit pe călcâie și a plecat grăbit.

— Drăguț domnul, a zis Ana, luând-o de mână. Așa ar fi făcut și tata în locu’ lui, nu?

Elena a ridicat din umeri, privind înainte. Și-a atârnat geanta de gât.

— Mare lucru, puteam să vâslesc și eu, a zis Radu.

— Mama, dar ce slab și cum vorbea! Eu nu prea înțelegeam ce zice. Ai văzut ce vânătaie avea-aici, ce era aia? a continuat fetița, plesnindu-și încheietura.

— Cred că e bolnav, Ana, și face perfuzii, un fel de injecții.

— Io n-am înțeles ce zicea de copii, cum adică nu vor să știe de el? Și că el plânge? Da’ ce, e bebeluș? Oe, oe, oe, și-a pițigăiat Radu vocea, imitând un plânset de copil și luând-o la fugă.

Scândurile pontonului tremurau cu sunete înfundate sub pașii lui.

— Ne iei ceva bun? i-a mai strigat din fața foișorului.

Elena a încuviințat și i-a făcut semn să le aștepte.

— Mami, a zis Ana, strângându-i încheietura, de ce-a plecat tata de-acasă?

— Nu știu.

— Mi-a zis că e supărat pe tine, că ai făcut un lucru rău.

— Ce-am făcut? și-a înălțat sprâncenele Elena, întorcându-se spre ea.

Fetița a ridicat din umeri.

— Dar tu nu l-ai întrebat? a zis după câțiva pași și s-a încruntat.

Femeia a clătinat din cap, privind înainte. Și-a împins geanta pe șoldul stâng.

— Dar să-l întrebi, da?

— Îhî.