Într-o societate obsedată de succes, competiția sufocă bucuria de trăi și de a te bucura de ceea ce ești; vitală devine nevoia de confirmare, de apreciere imediată (care vine dinspre rețelele de socializare). Traiectoriile vieții de zi cu zi se consumă pe wall-ul de pe Facebook. Nu mai există niciun subiect tabu, totul este deschis publicului, cosmetizat în așa fel încât să arate perfect, lipsit de cusururi, restituind magia fiecărui moment. În definitiv, sunt emoții trucate de vanități mai mari sau mai mici. Și pentru că presiunea comunității este la fel de mare ca dorința de integrare, pentru că nu vrei ca propriul copil să fie singurul fără robă, diplomă sau petrecere, participi la ceremonia de absolvire a clasei a patra de parcă ar fi fost vorba de terminarea vreunei universități. Pentru că orice familie fericită cunoaște mai multe modalități de a canaliza furia copiilor, părinții participă la cursuri de parenting, citesc ghiduri self help, copiii urmează cursuri de dans, fac sport, învață limbi străine, își caută propriul stil vestimentar: părinții nu pot refuza talentele – oricât de vagi – ale copiilor, ca nu cumva să distrugă încrederea în aceștia, oferindu-le ca premiu de consolare cel puțin o excursie la Disneyland pentru vreun eșec generat tocmai de neputința lor de a spune NU atunci când a fost cazul. Pentru că doar așa evită perfect subiectul ratării și dezamăgirea inerentă, deschizând vortexul celor mai nesăbuite dorințe. Nici școala canadiană nu este cruțată de privirea vigilentă a părinților și de nevoia lor de imixtiune – în acest sens, este semnificativă legătura dintre începutul și finalul filmului, un soi de agora modernă care forțează granița dintre drepturi și responsabilități.
Unul dintre personaje le reproșează propriilor băieți (părinți deja, la rându-le) faptul că problema reală e că își ascultă copiii prea mult. De ce? Tot el completează: „Copiii nu înțeleg mereu. Nu sunt oameni formați pe deplin.” Ca un corolar, „copiii de azi sunt sparți fiindcă nu știu de frică. Nu se tem de părinți, de profesori sau de poliție! Frica motivează.” Bătrânul (interpretat de Gilles Renaud) nu înțelege de ce se costumează tot mai ridicol la fiecare reuniune de familie, râzând larg în fața unei camere digitale până când poza de grup este cea mai potrivită.
Adolescenții sunt dificili? Sunt părinții prietenii copiilor? E palpitant să păstrezi secrete față de părinți? Filmul canadianului Ricardo Trogi surprinde cu multă lejeritate – pe alocuri, chiar cu tandrețe – simptome ale depresiei cauzate de presiunea performanței, blocarea fiecărei ore de peste zi din programul copilului care nu vrea să dezamăgească, suprasaturația de perfecțiune. În definitiv, viața strălucitoare afișată pe rețelele de socializare este doar o reclamă copleșitoare pentru cei care nu știu să facă diferența între ceea ce au și ceea ce sunt.
Lipsit de acțiune în sensul clasic al termenului, Le guide de la famille parfaite (2021) atrage atenția prin dialogurile lejere, prin cadrele largi, dar și prin construcția atentă a personajelor.
Scenariul, semnat de Louis Morissette, Jean-François Léger și François Avard, scoate la iveală disfuncționalități inerente ale societății ultradigitalizate, superinformate și emancipate în care trăim. Copilul fumează? Nicio problemă! Mai bine să o facă acasă, „în mediu securizat”, sub supravegherea părinților. Copilul ia note maxime? Perfect! Pe baza unui sistem care să îl mențină motivat, va primi bani de buzunar pentru notele primite: 100 de dolari pentru nota 10, 50 de dolari pentru 9, nimic pentru 8. Copilul se droghează? Copiază la teste? Chiulește de la ore? Încearcă să se sinucidă? Ah, bon. Ça ira.
Louis Morissette, actor și scenarist, îl interpretează impecabil pe tatăl corporatist, Martin Dubois, care jalonează între serviciu și familie, fără prea multe satisfacții, mai ales când înțelege că sistemul său de valori este dat peste cap când Rose (Émilie Bierre), fiica adolescentă, îl desfide. Nu comunică nici cu actuala soție (Catherine Chabot), nici cu fosta soție (Isabelle Guérard). Ratează contractul care i-ar fi asigurat avansarea. Dinamica distorsionată a cuplului este amplificată de căutarea continuă a mai binelui. În condiții similare, probabil că până și Tom Cruise își spune câteodată: „Iarăși Misiune imposibilă? M-am săturat!”
Cele mai puternice scene sunt cele în care Martin și Rose merg la bunici și par să descopere împreună – tată și fiică – propriile frici. Ratarea este cea mai concretă dintre ele.
Filmul lui Ricardo Trogi juxtapune deliciile libertății și presiunea performanței, cu toate gradele sale, de la epuizare la depresie, restituind o delicioasă satiră despre educație, familie, valori. Printr-un clin d’œil, producția canadiană Le guide de la famille parfaite face trimitere intertextual la documentarul de pe Netflix Sugar is Killing Us,pentru că soția vegană a lui Martin (Catherine Chabot) este alergică la gluten. De asemenea, tânărul intern de la compania la care lucrează Martin amintește de o conferință TED de pe Netflix, care îndemna la găsirea pasiunii, adică să iubești ceva destul de mult astfel încât să fii implicat non-stop, fără să simți că muncești. Răspunsul ironic al lui Martin accentuează importanța asumării unor responsabilități, pentru că „O slujbă nu e ca imaginea unei fete de pe Tinder. Nu glisezi la stânga sau la dreapta”. O slujbă asigură plata chiriei, costul mașinii, întreținerea unei familii. Dar pe tânărul angajat nu-l interesează aspectele materialiste, mai ales când se poate muta oricând la părinți, deci să se derobeze oricând de responsabilități.
Regizorul canadian Ricardo Trogi a obținut în 2003 premiul Jutra pentru regia filmului Québec-Montréal, iar în 2019, premiul Iris pentru regia filmului 1991, comedie – dramă parțial autobiografică (după 1981 și 1987) ce a primit 16 nominalizări la cea de-a 21-a ediție a ceremoniei Québec Cinema Awards. Lipsit de acțiune în sensul clasic al termenului, Le guide de la famille parfaite (2021) atrage atenția prin dialogurile lejere, prin cadrele largi, dar și prin construcția atentă a personajelor. Interludiile muzicale – de la Soleil, soleil de Anna Mouskouri, la câteva secvențe ale rapperului american Post Malone sau versurile lui Billie Eilish ori ale lui John Lennon – accentuează conflictele interioare ale eroilor, motivând derapajele lor psihologice. Comedia capătă nuanțele unei drame de familie, expresie a neputinței de a controla destinul celorlalți.
