La câțiva ani după antologia Maeștrii unei arte muribunde, comeback-ul lui Claudiu Komartin din Autoportret în flama de sudură vine sub forma unui volum ce reia patosul declarativ-orgolios al textelor mai vechi și îl prelucrează pe câteva filiere poematice noi. La fel de pasionată și inflamată ca întotdeauna, poezia lui Claudiu Komartin e, și aici, produsul unei viziuni idealist-reactive care forțează locurile călduțe și lucrează prin demistificare.
E, cred, procedeul cel mai la îndemână cu care jonglează poetul, doar că pretextul principal al cărții – figura recent dispărută a tatălui – îl pune în plan secundar, cel puțin în primă fază. Experiența familiei dintâi, completată de aceea a paternității proaspăt instalate, funcționează ca un catalizator al pulsiunilor care animă textele astea și care le redirecționează într-un prim-plan al crizei personale – schelet care acoperă toate nivelurile de semnificație ale volumului. Poemele tatălui, încărcate de un bagaj emoțional hardcore, supurează, din loc în loc, ca o rană prea profundă pentru a putea fi închisă, tradusă în câteva episoade ale splendorii neputinței & regretului, care debutează în forță prin chiar textul de început al plachetei: „Tatăl meu. Descoperit târziu, de mine: fiul,/ al lui, după o droaie de sancțiuni, sentințe, decepții./ K_aput. El,/ pentru mine, atâta timp, doar/ pretext. Nebuloasă/ în versuri, cu urmări discutabile. Tătuca./ Poemele cu. Nu așa.// […] Tata. Cu tubul lui de oxigen, atât de pur în sfârșit./ Luat cu mine în poezie/ Să nu mai fie atâta ger aici, unde încerc să mă folosesc,/ într-un loc ticsit,/ de puțin. Să-mi căptușesc spațiul ăsta luat în arendă/ Cu decât și cu prin. Nu mă dau rănit, ar fi prea de tot. Nu e/ printre tainele mele să ies basma curată, să mă,/ cum ar veni, scot. Atât încerc,/ Să nu irosesc. Respirația. Ta. Tată./ Care ți-e drămuită, acum, de o valvă și-un manometru.”, Ger. Ar fi suficient pentru volumul ăsta și dacă ar fi vorba doar despre atât, ar funcționa, adică, și strict în regimul ăsta, cu texte de tipul ăsta, cu o componentă terapeutică, de exorcizare a „cadavrelor” din dulapul personal.
De la un punct încolo, chiar, Claudiu Komartin construiește tot mai mult și cu un patos accentuat un soi de schemă negativă a lumii, o arhitectură barocă a lipsurilor și golului din jur, confuzie morală pe care o recuperează la mai toate palierele existențiale.
De cele mai multe ori, însă, instantaneele retrospective, filtrate, o bună parte din ele, sub forma reminiscențelor ultimelor zile din spital, operează dincolo de latura asta de „tratament”/ debușeu sentimental, devin o pistă de lansare pentru teme cu o ardență la fel de imediată, deloc surprinzătoare pentru cititorul familiarizat cu temperamentul poetului. Trase prin plasa biografică, poemele își secretă și umori ceva mai generalizate, vorbesc despre subterfugiile răului din lume. E o direcție asumată, conștientă, pe care unul dintre ele o și descifrează la un moment dat, în Porțiuni de existență avidă: „reciclez porțiuni de existență avidă/ acoperit din cap până-n picioare de o clisă/ de o piele secundă neiertătoare/ care poate că pentru alții e o/ ghicitoare dezlegată în pauza de țigară fie/ reciclez versuri și amintiri urinez mult mai des uneori ustură/ și/ problemele urgente-ale omenirii mă deprimă cu stil/ impun o distanță între mine și eul meu politic/ să nu mai fiu bătut la cap pe messenger de adepții/ noilor carteluri ideologice fuck that/ gâtuit de nostalgie și de conservatorismul bătrânilor/ scârboși care cred că literatura și lumea în general se cam/ încheie cu ei hei hop! încep să îi judec și deja-mi/ recunosc în cheliile și-n mutrele lor buhăite lașitățile și/ langoarea”. Ecuația asta de tipul eu personal – eu politic, recunoscută deschis de poet, echilibrează cel mai bine pornirile instinctuale ale textelor, funcționează sub forma unui arc ce adună toate zonele de tensiune ale plachetei, indiferent că-s de natură intimă, socială, ori politică. De la un punct încolo, chiar, Claudiu Komartin construiește tot mai mult și cu un patos accentuat un soi de schemă negativă a lumii, o arhitectură barocă a lipsurilor și golului din jur, confuzie morală pe care o recuperează la mai toate palierele existențiale. Cu vervă și sonoritate ascuțit-ironică, textele lui ricoșează sub forma unor proiectile care lovesc scurt și intens: „în acest cerc al fragilității sociale soarele/ își vădește menirea de mătușă/ neconsolată/ prelins pe scoarța copacilor ne arată cum/ fericirea se ia cu forța se-nhață brutal/ dar eu încă aștept în perimetrul/ natal pândind din tufișurile/ de izmă creață să-nceapă să miște/ pâinea care mi-a mâncat jumătate de față// folosesc cataplasme ceaiuri medicinale unguente/ remedii homeopate sugerate în basme sunt/ uzurpatorul melancoliei și al/ propriilor sentimente datate meșteresc la/ un instrument care va înlocui tristețea/ cugetătoare și trăiesc intens/ și urgent dramele comunicate prin/ capilare oraculare/ de oameni care-și trăiesc fioros biografia/ și știu bine că-n teritoriile-astea toți/ tragem să apucăm ziua următoare/ fără fanfare și fanfaronade și turnuri de fildeș/ fiindcă e care pe care”, Elegii reacționare. Încordarea, previziunile sumbre și sentințele definitive („în Valahia se alege praful până și de praf”) dau în poemele astea o stare permanentă de neliniște, o revoltă întreținută la foc continuu pentru că e hrănită din tot ce vede în jur poetul.
Un volum plin de forță a demolărilor afectiv-sociale și, în același timp, de o fragilitate dezarmantă și, dincolo de el, un poet care de acolo, din poziția lui de marginal sentimental, scrie o poezie de o sinceritate & autenticitate fioroase.
Cu un astfel de regim pluvial care „inundă” poemele peste tot, bilanțul lui Claudiu Komartin n-are cum să fie altfel decât unul negru-apocaliptic, al tatonărilor deopotrivă dure și dureroase. Până la urmă, toată radiografia rețelei sociale în care e prinsă lumea de azi, pe care poemele o traduc cu voluptate, echivalează în poemele flamei de sudură cu o elegie difuză a fragilității & futilității, bine mascată prin discursul manifest, încât răzbate fin din loc în loc, într-un imn spasmodic dedicat fiului (În numele fiului), în câteva declarații discrete de dragoste (Ar trebui poate să fim mai blânzi), sau, de cele mai multe ori, în fragmente cu un puternic aer identitar. Autoportret în flama de sudură nu e, deci, altceva decât o palpare a granițelor mentale, un studiu dedicat despre ce ne face să fim oameni și ce lăsăm în urmă, o crispare neputincioasă, până la urmă, în fața răului și a morții. Doar că rafinate prin sarcasm și luciditate a observației, textele își maschează temele astea mari, parabolice, preferând radicalizarea.
Fără să își propună, Claudiu Komartin e unul din ultimii idealiști, un „detectiv sălbatic” mereu în alertă și, aproape fără excepție, un autocritic excelent, care-și schițează autoportretul, de fiecare dată, extrem de cerebral și cu mare precizie. Un volum plin de forță a demolărilor afectiv-sociale și, în același timp, de o fragilitate dezarmantă și, dincolo de el, un poet care de acolo, din poziția lui de marginal sentimental, scrie o poezie de o sinceritate & autenticitate fioroase.
