Trei răspunsuri despre romanul „Linia Kármán” de la autoarea lui, Andreea Răsuceanu

„Toți am fost străini la un moment dat, în toate sensurile posibile ale cuvântului. Fiecare dintre noi este la un moment dat celălalt.”

592 vizualizări
Citiți în 10 de minute
1

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Linia Kármán”?

Ideea lui s-a conturat treptat, deși au existat două întâmplări declanșatoare, două momente în care mi s-au configurat în minte tema și unele dintre personaje, cele mai importante. Primul a fost când le-am întâlnit pe cele două „prototipuri” ale Ianei, personajul central din prima parte a romanului. Unul dintre ele este o doctorandă care mi-a cerut ajutorul pentru cercetarea și teza ei, despre memorie și recuperare a trecutului familial, comunitar, istoric, provocându-mă să mă adâncesc eu însămi în amintirile familiei mele și să-mi pun niște întrebări. Al doilea moment a fost când am întâlnit numele de familie al bunicii paterne într-o catagrafie, și în același timp am aflat mai multe lucruri despre cum s-a întins această ramură a arborelui nostru genealogic. Dar toate astea au fost doar punctul de plecare, pretextul pentru o carte de ficțiune – nu de ficțiune documentară însă. De asemenea, de multă vreme mă interesau consecințele înstrăinării, ale dezrădăcinării, ale dislocării și ce se întâmplă cu o astfel de identitate scindată, în ce măsură scindarea e percepută ca o traumă, dacă nu se întâmplă la vârsta maturității. Iana e un personaj care a început să mi se construiască în minte în momentul când cineva din familie, o rudă plecată de multă vreme din țară, mi-a spus că fiica ei, adolescentă, a început să întrebe obsesiv nu atât despre țara ei natală (era foarte mică în momentul emigrării), cât despre rudele ei rămase aici. Nuanța asta mi s-a părut importantă: nu atât locul o interesa, cât oamenii. Ceea ce descoperă până la urmă Iana, deși pasionată de locuri și identitatea lor, este că legăturile umane sunt cele mai importante, că ceea ce te leagă de un spațiu sunt tot oamenii care-l locuiesc. Pe de altă parte, Iana se consideră o dezrădăcinată, o ființă smulsă brutal din biotopul ei și obligată să se adapteze într-un spațiu străin, și își pune eșecurile și nemulțumirile, incapacitatea de a se adapta pe seama acestei dislocări forțate. Dar ceea ce se întâmplă în continuare e complet neașteptat: ea se întoarce în România ca să-i descopere pe cei din care se trage, familia cu rădăcini adânci, cu o istorie îndelungată, își imaginează ea, în aceste locuri. Și descoperă că aceștia sunt, la rândul lor, emigranți italieni, din cei sosiți în România de-a lungul secolului al XIX-lea, dintr-o zonă sudică, săracă a Italiei. Mesajul se leagă, firește, de faptul că toți am fost străini la un moment dat, în toate sensurile posibile ale cuvântului. Fiecare dintre noi este la un moment dat celălalt. De aici și metafora liniei Kármán, care desparte, simbolic, ceea ce cunoaștem, ceea ce ne e familiar de acel dincolo de care ne temem cu toții.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Acesta a fost, de fapt, doar începutul, pentru că între timp în mine creștea restul cărții. În timp ce scriam despre Iana mă gândeam deja la cum trebuie să fi arătat strămoșii ei italieni, la cum au ajuns ei în satul C. și cum s-au adaptat, la cum arăta Moldova pe care au găsit-o la capătul drumului lor și care erau problemele ei socio-economice. I-am văzut venind, înspăimântați și vulnerabili, goniți de instabilitate și sărăcie, dar cu încăpățânarea și tenacitatea omului care nu are nimic de pierdut, luându-și viața de la capăt într-un loc complet străin. Le-am descris drumul, cu piroscaful, pe o Dunăre agitată care nu făcea decât să le reflecte propriul zbucium interior, carantina dintr-un lazaret în care bântuia ciuma, spaimele și superstițiile femeii că pe pământ străin fertilitatea ei va dispărea – de fapt, problema maternității e dezvoltată în subsidiar pe tot parcursul cărții, de la politica de natalitate din comunism și consecințele ei până la tragica poveste a Drăganei, roabă mănăstirească eliberată, bănuită de dublă pruncucidere. Chiar și nașterea Ianei stă în umbra unei întâmplări nefericite, un avort ilegal, autoprovocat la vârsta adolescenței, care generează tensiuni ireconciliabile în relația mamă-fiică. Acum, când încerc să rezum despre ce am scris, îmi dau seama că nu mai știu cum am scris exact la carte.Din momentul în care documentarea s-a încheiat a curs, pur și simplu, am scris în paralel la toate cele patru planuri, pentru că legăturile, structura mi-au fost evidente de la bun început. Unul dintre primii cititori ai cărții mi-a spus că e cel mai complex dintre romanele mele, o carte a deplinei maturități. Nu știu dacă e așa, dar am avut de la început senzația că e o țesătură foarte complicată, care se construiește de la sine, sub ochii mei. Am lucrat destul de constant, atât cât mi-a permis timpul, încercând să nu las să treacă prea multă vreme între episoadele de scris, să nu mă îndepărtez de carte, de personaje. Dar cumva, din nou spun asta, lucrurile au venit de la sine, intensitățile, reglajele de ritm, gradarea tensiunii până la finalul pe care, ca de obicei, l-am scris cu mult înainte de a termina cartea, și pe urmă doar l-am mai rotunjit, finisat, dar l-am avut mereu în minte în timp ce scriam.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Linia Kármán”?

Eu nu cred în impunerea nici unei grile de lectură, cu atât mai puțin de către autor. Aș vrea să fie citit cu bună credință, cu deschidere, să fie citit cu adevărat, adică atent și implicat. Și cu plăcere, cu bucurie, pur și simplu, poate inclusiv cu bucuria identificării, cred că asta își dorește de fapt orice autor. Iar dacă cititorul s-ar plia cumva pe imaginea cititorului ideal din mintea mea, aș vrea să fie atent la personajul lui Sofi, ea e foarte importantă, nu doar pentru că e un fel de personaj raisonneur, care lămurește, clarifică multe dintre întâmplările povestite în primele părți ale cărții, ci pentru că vocea ei e cea a ființei mărunte, neînsemnate, care de obicei nu se aude, a cărei viață e strivită, risipită în goana oarbă a istoriei, căreia nu i se întâmplă nimic măreț, cum spune un personaj. Tocmai aceste vieți trebuie amintite, repovestite, păstrate în memorie.

1 Comment

  1. Există o fascinație a Logosului din” arealul Andreea Rasuceanu”, de parcă si Cuvântul ar avea un arbore genealogic de revelat consubstantial ( ingemanat cu “povestea” in care e prins. De aici , o adâncime a planurilor care implică fulguratii abisale, toate personaje& fapte& catalizatori par să aibă subliminale motivații…
    Și aici, prefigurand noua carte, atinge coarde & stringuri care sigur provoacă , descopera multiversuri.
    Iubesc tot ce scrie Andreea Răsuceanu.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”