să convorbim cu eternul student
ordine în viața mea nu există nu voi reuși
jucării împrăștiate prin casă zgârie fals oedipian
spiritul tinereții mă-ngână în holodeck
la lungi plimbări în natură pe jos și cu bicicleta
(kilometri de păduri pitice liane și stufăriș
apoi dealul și abația benedictină din vârf
prima atestare scrisă a limbii maghiare)
mie îmi place să studiez să mă plimb cu bicicleta
mie îmi place în holodeck să-l întâlnesc
pe eternul student împreună să convorbim
gogol dostoievski să cântăm ringasd el magad
zonnige zontag
unii vor să devină tați pentru că le plac mult copiii
energia lor proaspătă și impreviziblă
le amintește de zburdălnicia fără zăgaz
de cea mai frumoasă lumină și blenda gold
difuzia de vis pe propria față// puful auriu
nici nu-și închipuie cât de greu e
să menții micromediul ideal douăzeci și unu de grade
și spiritul suspendat în lumina proiectorului
zonnige zontag până la surparea soarelui
sunt un atlas tare transpirat
moșteniri solare
în iazul sălbatic
peștișori de aur
saltă
cercuri roz
aer și soare
bici cu sclipici
beizadeaua
face balonașe
exersează țipete
de încântare
ies din sprijoană
trec la hârjoană
Nu mai dansează lumini trandafirii
Specia a măcelărit atâtea animale încât fericirea ei
a devenit autofagă.
Parte a speciei, lupt pentru bucățica mea.
Ard combustibili în ritualul de tocire a neuronilor,
exilez anxietatea dincolo de tehnologie și interfețe.
Lumina pulsatilă și bipăitul exasperant,
sistemul de recompense, tehnic vorbind ca la păcănele.
Liberi, îmbălsămați în sațietate, navigăm spre locul
în care lumea viselor se contopește cu realitatea virtuală.
Zona ambiguă de unde vom controla totul. Dincolo de
cenușiul zorilor, ne trezim zi după zi în viitorul zilei de mâine,
dincoace de jaluzelele astea ieftine, obsedați de salivă, secreții.
De transpirație și excreții. Aceeași mizerie, aceleași
toxine ca sutele de generații dinaintea noastră.
Același răspuns ignorant și degenerat în fața entropiei
și a descompunerii. Umbrele apasă în somn jugulara.
Oxigenul se retrage încet din creier și nu mai dansează
lumini trandafirii sub pleoape.
e vara în care
începi să-ți numeri cu mândrie vânătăile
și cuvinte șamanice tok pidgin
îngâni cu jetul pistolului cu apă
sfințind pe rând colțurile casei
tatăl tău e sfârtecat înăuntru
de lama mach trei a durerii și se întreabă
cum ar putea să se mai repete
frumusețea monotonă a peisajului
și toată pasiunea turismului controlat
apa în sticlă de helas
helasul în rucsac albastru RDG-ist
tatăl tău se gândește la el însuși
copilul care a fost fără o grijă pe lume
în verdele plin de ecou
e atâta iubire în ochii tăi –
noduri migrează în masa lemnoasă
și unul câte unul se desprind –
e atâta lumină în aceste goluri
1 Comment
Comentarii
Cele mai recente din „Poezie”
Brigitte Eleonora Gyurko - Premiul Revistei Familia, poezie
poem inedit
****între celule și singurătate limbajul meu se modifică odată cu difuziunea ionilor din spațiile micia ieșit
a night in Bergamo laptopul deschis în Bergamo în ceea ce noi am numi cea mai
de José Marrero y Castro
Pe Andrei Dósa l-am văzut citind câteva poeme din cel mai recent volum al său într-o ediție a Institutului Blecher din acest an. Și prin prezența umană efectivă, și prin textele citite, Andrei Dósa părea că e confortabil în ipostaza de tată, tema principală a cărții. Inclusiv textele din acest grupaj al revistei Familia mărturisesc acest fapt, orice semn contrar putând fi interpretat ca o ingenioasă formă de teatralizare a situației în care se află. Nu e ca și cum nu și-ar fi dorit să fie în această situație privilegiată, ci savurează, de fapt, în stil propriu, evident, bucuria de a avea o asemenea responsabilitate, farmecul fiecărei clipe, ce vine cu ineditul său quasi-absolut. Ai putea spune, folosind sintagma poetului, că ne confruntăm cu o expectativă luminoasă, căreia universul exterior și interior îi răspunde nu doar simbolic, ci într-o armonie fără cusur. Anticipându-și trăirile prezente, Andrei Dósa poate considera, fără să greșească deloc, că el este adevăratul băiat de aur.