„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercând să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș)
E uimitor ce cantităţi de uncool şi câtă senzaţie de suflet protejat şi inocent degajă arhivele propriului calculator. Un laptop primit cadou de la tata în ziua de Crăciun a anului 2009. Ţin minte că mi‑am promis să nu‑l umplu de gunoaie, de conţinut aleatoriu, nesortat, mi‑am făgăduit să nu‑l transform într‑un beci labirintic în care să nu mai ştiu ce şi unde am pus. Aşa cum se petrecuse cu desktopul de dinainte, un Pentium III. Dar exact asta s‑a întâmplat.
Intru pe partiţia D. Găsesc acolo următoarele subfoldere:
Documente
Downloads
Poze
Mama
Porn
STICK2
subtitles
Vplayer
Where Is It
Muzik
Şi un fişier mp3:
05 – (In Touch With) Your Feminine Side
Îl deschid în Winamp. E o piesă de Alice Cooper. Stop running/ Stop hiding/ Just wanna get in touch with your feminine side// You look so cool, you look so sweet/ Come on baby, come on over baby/ It’s your world, but it’s my street. E uimitor câte chestii aleatorii reuşeşte să strângă cineva în doar câţiva ani. Where Is It e un progrămel care creează o bază de date cu toate fişierele de muzică de pe calculatorul tău şi de pe discurile tale mp3 şi te ajută să le găseşti mai uşor. În ea se află 71 de discuri mp3. Informaţiile afişate în baza de date aproape că nu‑mi mai spun nimic. Toată frenezia asta de a avea cât mai multă muzică, de a primi şi de a da la schimb discuri mp3, DVD‑uri cu muzică, apoi harduri externe nu‑mi mai provoacă decât o vagă nostalgie şi o la fel de vagă senzaţie de timp irosit.
Intru în folderul Poze şi, pe măsură ce le parcurg, destul de nerăbdător din cauza redundanţei, mă cuprinde o stare de visare. Fotografii de peisaj cu câteva elemente umane aflate la mare distanţă. Fotografii macro cu florile din grădină: lalele, trandafiri, gura‑leului, ochiul‑boului, crizanteme. Din punctul ăsta de vedere, nu mi‑a scăpat niciun anotimp. Un ecou al sensibilităţii băiatului care scria haiku. Fotografii făcute în timpul plimbărilor prin pădure cu mama şi tata. Fotografii macro cu modelele abstracte pe care le descopeream în cristalele şi pietrele semipreţioase ale mamei. Cadre cu prietenii în oraş. Cu prietenii la grătar. La ştrand. Amintirea acelor ore în care mi‑am impus să nu mă plictisesc. Timide încercări de realizare a unor autoportrete. Iarăşi poze cu flori şi cu pisica. Ţinând cont că aveam un aparat foto digital Medion, fabricat în 2002, căruia îi lua câteva secunde bune ca să înregistreze imaginea şi să fie pregătit pentru o nouă declanşare şi al cărui display era fix, spre deosebire de Canonul PowerShot pe care mi l‑a cumpărat tata în 2006, rezultatele erau totuşi surprinzător de decente. Dar totul degajă o iremediabilă senzaţie de conformism inocent. Apoi, pe măsură ce ajung la fotografiile făcute în perioada când m‑am lăsat de facultatea de construcţii şi am parcurs în silă anii doi, trei şi patru la marketing, observ că fotografiile cu oameni încep să se rărească, la fel şi cele cu flori. Locul lor este luat de cele cu parcări din cartierul Triaj, garduri din beton prefabricat, linii de cale ferată, gropi.
