/

Zilele numărate ale lui Făt-Frumos din lacrimă

Corectitudinea politică poate fi luată, iată, în răspăr, ne poate stârni hohote de râs și amuzamente fin ajustate estetic, numai că ea este, de-acum, o doctrină în toată legea, un test de comportament și o grilă de atitudine, făcând ravagii în coteriile academice și elitiste americane, dar și în politică sau mediul de afaceri.

237 vizualizări
Citiți în 17 de minute
James Finn Garner, Povești corecte politic de adormit copiii, Traducere de Felicia Mardale, Humanitas, 2019

Corectitudinea politică a prins viteză. Flama sa a trecut repede oceanul, iar bătrânul și înțeleptul continent, conservator sau gauche-ist, după împrejurări și capricii, a adoptat-o sub forma unei ideologii pe fundamente etice, bine furajată de o vinovăție istorică. Vagă și recurentă, vinovăția cu pricina dezvoltă acum metastaze dintre cele mai neverosimile. Un posibil vaccin, ca remediu asupra pandemiei corectitudinii politice, nu este de întrevăzut din bunul motiv că nimeni nu-și propune să-l fabrice. O amplă revizuire a valorilor culturale, o scotocire ba chiar o „percheziționare”, o punere sub anchetă a trecutului în vederea depistării unor corpuri delicte, o curățire a bunurilor simbolice pentru a fi eliminate acele conținuturi suspectate de abuz asupra marginalului și marginalilor de orice fel, iată operațiuni în curs, pe cât de ample, pe atât de stupide, dacă nu de-a dreptul sinistre. Avem indiciile unei cruciade. De data aceasta nu este vizat un Ierusalim întemeietor de religie cristică. Ne mână în luptă obsesia de-a recâștiga o inocență pe care, de altfel, n-am avut-o niciodată și, cu atât mai grav, nu vom avea-o nici în viitorul cu diferite grade de perspectivă. Cartea lui James Finn Garner și-a propus să alarmeze elitele umaniste cu privire la boala postmodernă ce face, pe tăcute, ravagii, aducând în stare de rut vigilența noilor milițieni într-ale spiritului. Cu un sarcasm dus la limită, autorul american desăvârșește operațiunea invocată mai sus, aceea de curățire a bunurilor simbolice, prin supunerea la o revizie capitală a poveștilor păstrate până acum într-un canon intangibil. Numai că acestea, după ce atâtea generații le-a consumat fără să constate că sunt subversive, ba chiar toxice (modele de îndoctrinare rasistă, sexistă etc.), trebuie urgent supuse unei operații de aducere la zi, în conformitate cu noile coduri morale, decapate de zgura unor idei, percepții și eresuri ce ne parazitează mentalul colectiv. O cultură decretată drept reziduală este denunțată vehement ca fiind în contrasens cu Binele, cu Dreptatea și cu Frumosul. Alături de milițieni harnici, procurori și judecători intransigenți se spetesc, punând sub acuzare spiritul non-conform din toate timpurile, sub acuza, atât de bine cunoscută din distopia lui George Orwell, a crimăgânditului. Un riguros și falnic Minister al Adevărului este gata să treacă prin sita noului puritanism sapiențial cam tot ce-a fost cândva altfel decât ne convine astăzi să fi fost, aruncând asupra unui trecut plin cu de toate o anatemă scornită dintr-un justițiarism neo-dogmatic ce frizează imbecilitatea. Or, dacă nici Shakespeare nu trece proba eticismului abnorm, cum ar putea s-o facă notorii sau anonimi făuritori de basme? Povești corecte politic de adormit copiii încearcă, punând la bătaie un sarcasm suculent, să propună o alternativă, să ne salveze, ca umanitate, de o rușine crasă, aceea de-a fi slujit la idoli falși, de-a ne fi lăsat atâta amar de vreme seduși de minți retrograde, încarcerate într-o gândire sabotată de idei preconcepute, de clișee ofensatoare. În sfârșit, copiii de azi și de mâine vor avea acces la basme curate, nevirusate de păcatele și erorile de imaginație ale unor stră-străbunici închistați, sclavi ai unor mentalități pernicioase, cu totul depășite.

Ce face, concret, J. Finn Garner? Ia la rând basmele, pune la bătaie o imaginație debordantă, o ironie fără istov, bine gresată cu sarcasm, astfel încât ceea ce rezultă este un „mănunchi” de texte upgrade-ate conform normelor după care se conduce o lume culturală vindecată sau cel puțin pe cale de-a se lecui de traumele unui trecut incorect, ba chiar ofensator față de căpcăuni, oameni grași, zgripțuroaice, lupi, maștere, pitici, femei privite doar din perspectivă sexuală, în sfârșit, față de ceea ce, din superstiție calpă, a căzut în raza de acțiune a discreditului public. Cam tot ce-a fost legendar e dat la întors, fiind atent îndreptate sau rectificate acele contexte, secvențe și situații față de care cineva s-ar putea simți stingherit. Efectul este unul copleșitor. Cititorul, cunoscător din copilărie a multor basme „modificate epic”, devine complicele unui autor a cărui bătaie de joc este cu atât mai gustată cu cât are talentul unui narator cu vocație expresionistă. Scufița Roșie, Albă-ca-Zăpada, Cenușăreasa, Motanul încălțat, Jack (cel cu vrejul de fasole), Hansel și Gretel, Frumoasa din pădurea adormită, ba chiar și Cei trei purceluși, ca să nu mai vorbim de Moș Crăciun sunt eroi și eroine supuși/ supuse unei revizuiri drastice. Nu mai puțin de 25 de texte compun sumarul unei cărți incitante, capabilă însă să ne dea și frisoane. Corectitudinea politică poate fi luată, iată, în răspăr, ne poate stârni hohote de râs și amuzamente fin ajustate estetic, numai că ea este, de-acum, o doctrină în toată legea, un test de comportament și o grilă de atitudine, făcând ravagii în coteriile academice și elitiste americane, dar și în politică sau mediul de afaceri (dovezi sunt cu duiumul, tot mai multe și tot mai gogonate – una singură poate fi elocventă în numele tuturor, anume pățania lui Andrei Șerban, povestită într-o emisiune televizată, Profesioniștii). Teza realismului socialist ne este atât de bine cunoscută. Întreaga literatură sovietică și din țările-satelit, arta, creația în regimul comunist au fost supuse unui supliciu, criteriul estetic fiind sabordat în favoarea unui puseu propagandistic cu scop strict ideologic. Tocmai pentru că am trăit sau am studiat la ea acasă doctrina culturii de și pentru mase, cu izvoare de inspirație impuse și cu o stilistică sculptată în limbă de lemn, corectitudinea politică ne face să avem percepția a ceva déjà-vu. Adepții autohtoni ai acesteia au dificultăți în a se impune, tocmai din cauza sensibilității de fond, datorită unei experiențe sau mai precis a unei piese de teatru absurd în care am fost personaj colectiv ani buni.

În noile povești, oamenii scunzi sunt „bărbați dezavantajați pe verticală”, supraponderalii sunt, firește, cei „dezavantajați pe orizontală”, impotența este definită drept „întrerupere involuntară a activității falocentrice”, prostul este „persoana subcapitalizată cerebral”, cei șapte pitici devin „cei Șapte Titani Uriași”, o bătrână se califică drept „femeie bine dotată cronologic”, cel bogat este „deloc constrâns de normele pe care le impune o slujbă permanentă”.

Finalurile sunt cu totul schimbate, ba chiar răsturnate cu susul în jos, tocmai pentru a fi compatibile cu noua linie morală. Astfel, basmul Scufița Roșie se termină prin scena de revoltă a bunicuței și a Scufiței împotriva pădurarului venit să le salveze („tehnician de combustibil lemnos”), căruia cea dintâi îi taie capul chiar cu securea acestuia din vina de-a fi prejudecat că femeile nu-și pot ține singure de grijă: „După această grea încercare, Scufița Roșie, Bunicuța și lupul se simțiră uniți de un anume sentiment al cauzei comune. Hotărâră să înființeze un cămin alternativ bazat pe respectul reciproc și pe cooperare, și trăiră împreună fericiți până la adânci bătrânețe” (p. 9). Un deznodământ greu de anticipat are și basmul Cenușăreasa, cea care întruchipa „idealul de tip «păpușă Barbie» al dezirabilității feminine”, îmbrăcată fiind de către Zâna ei bună într-o „rochie mulată, confecționată din mătasea furată de la viermii de mătase creduli” – prințul cade victimă unei încăierări stârnite în plin bal de către masculi rivali, iar femeile, reconciliate ca prin farmec după miezul nopții, grație revenirii Cenușăresei la garderoba cotidiană, zdrențăroasă, devin partenere de afaceri într-o cooperativă de confecții.

După cele 25 de basme și povești reciclate, James Finn Garner ne propune un text de încheiere ce ne poate trimite cu gândul la Mihail Bulgakov și al său roman Maestrul și Margareta. Același imaginar stăpânit de tema intervenției Necurate în treburile lumii de toată mâna, firește, însă, nu gratuit, ci din pricini cu mare încărcătură simbolică. Tema este veche și infatigabilă. Răul primește o lecție din partea unui Bine travestit în straie burlești și sub chipuri spectrale. Colind de Crăciun aduce în prim-plan povestea lui Ebenezer Scrooge, pus să-și descopere într-un mod suprarealist sinele urât, meschin, lipsit total de empatie și respect față de semeni. Totul este pus la cale de trei Spirite ce-l poartă în trecut, îi arată prezentul și-l târăște spre viitor, în cimitir, la propriu-i mormânt. Experimentul dă roade. Aceeași viziune dominată de corectitudinea politică își produce efectul. Ați ghicit! Scrooge va suferi un proces de dializă etică, transformându-se într-o făptură delicată, cvasi-candidă, dedicată Binelui comunitar. Dintre toate textele cuprinse în volum, mi se pare a fi cel mai puțin reușit, tocmai pentru că sar în ochi șabloane și un tezism de care nu a reușit să se ferească, dar având scuza că nu a făcut decât să experimenteze… șablonul corectitudinii politice.

Lectura basmelor în formulă remix induce un gând ce te trimite spre o altă distopie celebră, veche de 90 de ani. Este vorba de Minunata lume nouă.

O extra-realitate imaginată de Aldous Huxley, în care copiii prind viață printr-o tehnologie bazată pe eprubete și principiul benzii rulante, în numele unei inginerii ce plasează supunerea și colectivismul ca premise ale fericirii, iar oamenii maturi dezvoltă rute ale destinului atent programate, pe niveluri de competență și putere. Poveștile corecte politic… propuse în cartea de față pot constitui un codicil perfect coerent, deductibil logic din spiritul societății imaginate de scriitorul și eseistul englez. Titlul cărții, dacă ar fi fost să apară în acord cu fantasma lui A. Huxley, ar putea fi Minunatele povești corect politic de adormit copiii din minunata lume nouă. În plus, o altă trimitere, ca sugestie, ar fi spre povestea lui Amos Oz, Deodată în adâncul pădurii, și aceasta propunând ceva cu totul straniu, respectiv un blestem ce bântuie un sat (din cauza Răului din oameni), eventuala dezlegare putând veni doar prin implicarea unei fetițe și-a unui băiețel.

Din citatele oferite ne putem da lesne seama că James Finn Garner ne-a întins, cu bună știință, o cursă. Cartea sa nu este pentru adormit copiii, ci, poate, pentru a trezi dintr-un vis devenit coșmar oamenii maturi. Să-i dăm, așadar, o șansă lui Făt-Frumos din lacrimă, până nu ne pomenim cu lacrima interzisă. Motivația va fi simplă și persuasivă – să mai terminăm cu acest derapaj umed al slăbiciunilor subumane, al împrejurărilor sentimentaloide, umilitoare. Mult mai corect ar fi să ne afișăm fericirea robustă, alături de Făt-Frumos din zâmbet!

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Jupânul și maica Rusia

Lectura cărții propuse de Françoise Thom este asemenea unei călătorii prin bolgiile infernului. O crispare rece