Despre neputință și copleșitorul calvar

Pentru cineva hrănit cu sârguință din oferta istoriografiei românești mainstream și adăpat vârtos de la izvorul naționalismului patriotard, cartea lui Ștefan Zeletin poate părea pe cât de ofensatoare pe atât de nepotrivită. Efectul de urticarie al adevărului spus fără menajamente este instant, persistent. Nu aceeași reacție o are, pe de altă parte, cel deja familiarizat cu o anume „bibliotecă” cu cărți ce nu menajează stereotipiile și imagistica edulcorată a trecutului nostru glorificat prin sindrom narcisiac. Din Țara Măgarilor. Însemnări, avându-l ca autor tot pe Ștefan Zeletin, decenii întregi ținută la index (apărută într-o singură ediție, în 1916 și reeditată, la Nemira, în 1998), este o altă carte ce demistifică și excavează o realitate românească nu doar inconfortabilă, ci de-a dreptul rușinoasă. Retragerea. Povestea unui dezastru… desăvârșește un tablou grotesc, deplorabil, chiar descalificant.

Segmentul de timp decupat este unul scurt, dar semnificativ. Lunile octombrie-decembrie 1916 au consemnat una dintre cele mai negre pagini de istorie națională. Un adevărat calvar. După o ofensivă cu aplomb de iureș în Transilvania, armata română este respinsă, iar mai apoi obligată să suporte traumele unei retrageri cu amprentă de epopee tragică. Numai că nu asta ar fi problema. Atâtea și atâtea armate s-au retras, încercând să salveze situații compromise. Specificul retragerii armatei române, de la Târgu Jiu până la Buzău, constă în aceea că suntem martorii năuciți ai unui scenariu de teatru absurd, împănat cu elemente de grotesc, disperare și neputință. Sublocotenentul Ștefan Motăș (Zeletin) este protagonist într-un „film” cumplit, consemnat ca atare, chiar de pe linia frontului. Pana sa de scriitor consemnează un adevăr pe care structurile de conducere ale armatei, precum și cele din mediul politic, încearcă să-l escamoteze tocmai pentru a evita povara unei vinovății cu valențe de ticăloșie și indolență. În 1926, când a apărut prima ediție a cărții, trecuseră 10 ani de la evenimentele cu pricina, iar o anume stânjeneală a influențat receptarea ei. Timorați, șovăielnici și în bună măsură îmbătați de succesul apoteotic al Unirii de la 1 Decembrie 1918, am preferat să ascundem sub covor o mizerie de care nimeni nu mai dorea să-și aducă aminte. Cât despre răspunderi și analize lucide, nici nu putea fi vorba. Cartea Mareșalului Averescu, Notițe zilnice din război (1916-1918), a evitat să indice dramele retragerii din toamna anului 1916, preferând să scoată în prim-plan eroismul oștirii din vara anului 1917, situațiile care au dus la armistițiu, la Tratatul/ Pacea de la Buftea-București, iar mai apoi la sfârșitul fericit al războiului. Cât privește mărturiile Reginei Maria, acestea au avut drept țintă suferințele inimaginabile ale refugiaților din Moldova (decembrie 1916 – noiembrie 1918), un anume eroism al solidarității, alimentat de chinurile năpastei, de sacrificiu, dar punând o miză și pe demnitate sau orgoliu național, tocmai când totul părea pierdut.

Spovedania lui este cutremurătoare, fără să-și fi pierdut nici după un veac expresivitatea, tonul de autentic strigăt al deznădejdii și de cutezanță în a indica vinovații pentru un dezastru complet lipsit de onoare.

I-a revenit, în aceste circumstanțe, lui Ștefan Zeletin datoria de a spune ceea ce nimeni nu dorea să audă. Spovedania lui este cutremurătoare, fără să-și fi pierdut nici după un veac expresivitatea, tonul de autentic strigăt al deznădejdii și de cutezanță în a indica vinovații pentru un dezastru complet lipsit de onoare. Citindu-i cartea nu încerci decât o stare de stânjeneală, obligat să asumi, în matrice etnică, o identitate ce te face părtașul netrebniciilor, neputințelor, lașităților și lamentațiilor ce-au conturat o realitate ce insinuează disprețul de sine. Nicio scuză nu atenuează verdictul drastic.

Narațiunea are un fir halucinant. Adesea rămâi blocat, incapabil să înțelegi dimensiunea uriașă a incapacității armatei române de-a face față, cât de cât, operațiunilor militare inițiate de armata germană. O impresie similară, de totală deconcertare, am avut-o doar citind mărturiile lui George Topârceanu cu privire la dezastrul de la Turtucaia, și el fiind într-o postură similară cu aceea a lui Ștefan Zeletin, pentru ca după înfrângerea rușinoasă de pe Dunăre să fie dus în captivitate, într-un lagăr de prizonieri dintr-o văgăună balcanică (Amintiri din Turtucaia; Pirin-Planina – episoduri tragice și comice din captivitate). Patetismul celor trăite și relatate de către autorul cărții de față, repusă în circuitul public după aproape 100 de ani, este, totuși, cu mult mai percutant și asta datorită mizeriei zugrăvită în acvaforte, insistând asupra contrastului dintre cele pătimite de trupă și viața luxoasă, în vădit dezinteres față de realitate, trăită cu cinism de către ofițerii oploșiți în Marele Cartier General sau în spatele frontului.

Totul începe pe Argeș, când Regimentul 69 infanterie este adus din Moldova pentru a stopa înaintarea germanilor, după ce năvăliseră în Oltenia, iar mai apoi au înaintat rapid spre București. Dacă inițial optimismul a fortificat crezul tânărului sublocotenent, mai apoi deziluziile vin în cascadă. Retragerea nu este altceva decât un lanț penibil de eșecuri, totul fiind patronat cu indolență și amatorism cras de structurile de decizie de la nivelul Diviziei, Corpului de armată și Ministerului de Război. Un gând la început nerostit, dar mai apoi exprimat în gura mare aruncă întreaga dramă a retragerii în zona sugestiei unei conspirații: „Comandanții noștri ne-au retras fără luptă de pe toate întăririle naturale, unde ne puteam împotrivi dușmanului chiar numai cu armele, ori cu ciomegele noastre, și ne-au adus să luptăm la câmp neted ca oglinda, într-o pânză de trăgători, ce abia se văd unul cu altul, fără armament, fără alte întărituri decât o movilă de țărână înaintea capului, și toate acestea împotriva mitralierelor și artileriei germane. Nu se vedea aici limpede gândul de a ne da de-a gata în mâinile dușmanului? Suntem vânduți!” (p. 95) Faptele par a acredita un astfel de scenariu incredibil, tocmai datorită faptului că ostașii și ofițerii de front au fost incapabili de-a pricepe că, de fapt, la mijloc nu este altceva decât o crasă incompetență, dublată cu indolența mai tuturor ofițerilor superiori. Ceea ce se întâmplă este dincolo de orice închipuire. Marele Cartier General inventa lupte, când de fapt retragerea a fost haotică, fără minimă pregătire și coordonare, punctată cu numeroase episoade de fugă, de abandonare a frontului de către ostașii lăsați de izbeliște, înfricoșați și depășiți copios ca dotare materială, armament și ca pregătire de luptă, de către un inamic formidabil. S-au consemnat și situații cu totul hilare, în care soldații germani strigau „Retragerea!”, pentru ca imediat apoi ostașii români să părăsească în fugă tranșeele sau, în alt scenariu foarte frecvent, să se predea, preferând captivitatea unui calvar dus la limita suportabilității. În plus, din satele și orașele ce cădeau în mâinile armatelor Kaiserului primii care își luau tălpășița erau reprezentanții autorităților, primarul, notarul și jandarmii, drept pentru care, fără a fi cine să le spună ce au de făcut, țăranii își luau lumea în cap, abandonându-și agoniseala de-o viață pentru a risca un viitor mult mai sumbru decât ocupația străină. Autorul constată un fenomen făcut posibil tocmai de degringolada și lipsa de rațiune a celor ce trebuiau să acționeze responsabil, în numele unui stat capabil să-și protejeze cetățenii: „Atunci s-a născut acea pagină de jale și durere în istoria neamului nostru: exodul populației civile din părțile oltene și muntene, nu ordonat și chibzuit de sus, ci la întâmplare, în haos și zăpăceală desăvârșită, fiecare părăsindu-și casa și pornind în lumea mare cu ceea ce putea lua pe dânsul.” (p. 78) Astfel, dezastrul militar a fost amplificat de o foarte dureroasă criză umanitară, ale cărei victime au fost țăranii lipsiți complet de mijloacele de subzistență, abandonați complet de către cei ce aveau ca scop doar salvarea propriei persoane și avut. În același context, referindu-se la nepriceperea soldaților proveniți în cvasitotalitate din rândurile țărănimii, la lipsa lor de instrucție și la comportamentul inadecvat al acestora în situații limită, Ștefan Zeletin caută cauzele mult mai adânc decât din realitatea imediată: „S-au gândit oare stăpânitorii noștri vreodată să lumineze mintea țăranului? Ei l-au lăsat vită, ca să-i poată stoarce sudoarea mai bine; nu și-au închipuit însă că astăzi războiul nu se mai face cu vite. Acum țăranii se duc la nemți (dezertează – n.n.) ca să bea cafea dimineața și lasă moșiile boierilor fără apărare. E răsplata cerului pentru păcatele lor de veacuri”. (p. 114) Atitudinea sublocotenentului de pe linia frontului este adesea sarcastică, denunțând crima unui stat ce și-a trimis cetățenii la moarte sigură, complet nepregătiți pentru un război declarat cu emfază și patriotism de doi bani drept unul al dezrobirii celor de-un neam și al reîntregirii. O retorică găunoasă, o propagandă ieftină, în contrast vădit cu realitățile unui război în care am făcut, cel puțin în prima lui fază, o figură jalnică, acoperindu-ne de atâta rușine încât germanii considerau confruntarea cu armata noastră complet nepregătită un fel de „petrecere”, un „război vesel”. O minciună imensă, bine disimulată în mesaje mobilizatoare, o minciună patronată de stat a aruncat un popor întreg în disperare și-o perplexitate aproape candidă. Lucian Boia (Primul război mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Humanitas, 2014) are dreptate în judecata sa: „Brătianu a aruncat țara într-un neînchipuit dezastru, singura justificare a deciziei luate fiind convingerea că, orice s-ar întâmpla, Antanta va câștiga războiul, și România, evident, împreună cu ea. Așa a și fost.” Am jucat, așadar pe mâna altora, riscând cu tupeu de cacealmist, dar mergând și pe „filosofia” lui P.P. Carp, cel ce spunea că România are atât de mult noroc încât nu e nevoie și de oameni competenți la ocârmuirea neamului.

O minciună imensă, bine disimulată în mesaje mobilizatoare, o minciună patronată de stat a aruncat un popor întreg în disperare și-o perplexitate aproape candidă.

Gustul cititorului este unul amar. Pus în fața unor evidențe venite din partea unui martor prins în vâltoarea evenimentelor frisonante și producătoare de rușine, cel ce află doar acum despre retragerea din toamna anului 1916 se poate întreba cum de-a fost posibil. Un răspuns cinic ar fi acela că n-a fost o întâmplare, ci o fatalitate aproape programată, că ar fi fost nefiresc să nu se întâmple grozăviile relatate, atâta vreme cât o anumită neputință a făcut tot timpul casă bună cu destinul nostru ca neam. „Știam noi bine că nu ne-a învins puterea dușmanului, ci păcatele conducătorilor proprii: cu aceștia trebuia să limpezim socotelile noastre” (p. 164), notează ofițerul torturat de gândul revoltei, doar că socoteala cu pricina n-a fost decât o idee ce-a răbufnit pe moment într-un om evacuat de orice himere sau de-o eventuală mândrie de neam și de glie. Notațiile de final trag linie și evaluează sinistra experiență a războiului din timpul retragerii. Fiii României, cei trimiși pe „câmpul de onoare”, nu cu dușmanul au dat piept, cât cu „foamea și oboseala”, așa încât trebuie să constatăm și un fapt cu totul reprobabil, gata să ne fisureze iremediabil amorul de sine – ostașii acoperiți de-o glorie post-datată, din rațiuni propagandistice, în fapt au cerșit și și-au jefuit semenii de-un sânge, pentru  a putea supraviețui în numele unui instinct de conservare ce nu are prea multe de negociat cu morala. Toate aceste lucruri spuse pe șleau, răbufnirea unui om nedispus la compromisuri după ce și-a pus pielea pe băț în folosul unor trepăduși cu aură de demnitari, toată spovedania unui alt învins fără drept de apel explică de ce Retragerea. Povestea unui dezastru a fost reeditată după o uitare centenară. Unde nu-i de laudă și de proslăvire, românului nu-i priește. Nu se face să-și strice siesta, să-și amărască naturelul sensibil. La ce bun atâta oțărâre?