Instalație
Se ia o rolă de hârtie glasată
și se acoperă sârguincios cu ea geamurile
Cu atenție la țepii de lumină
strecurați isteric între sticlă și ramă
Se mai iau vreo alte 15-20 de role
de culoare albastru Klein
și apoi se înaintează migălos
cu hârtia pe deasupra mobilelor din sufragerie
Se va insista la înfășurarea candelabrului
până ajunge să semene cu un dragon Komodo,
un obiect kitsch inofensiv
și pe undeva înduioșător,
numai bun ca decor
la petreceri simandicoase pentru
preșcolari de bani gata
Se ia clei și, cu mișcări energice, se aplică
pe scaune, pe pereți, pe scările interioare,
și după toate astea se tapetează și
apoi se rostogolește
rolă după rolă pe scară-n jos, până-n pivniță,
peste rafturile stivuite cu borcane,
peste nișele prăfoase
locuite de insecte pitorești
care-ți întorc stomacul pe dos
deși ai putea jura că-s
aproape la fel de grațioase
ca niște medalioane Art Nouveau
din lemn băițuit și lăcuit manual
nervură cu nervură
Pentru un plus de efect,
compoziția monocromă va conține și
autoreprezentarea artistului
cu dezavantajele care vin la pachet odată cu ea:
orgolii auctoriale repetate în buclă,
resentimente & bovarisme, cazuistică falsă,
furtună și avânt,
melodramă și stridențe afective,
dar și resturi de respectabilitate casnică
peste care
se așază cu migală
scame și buruieni de celuloză, adunate în
fâșiile astea lipicioase
de un albastru compact,
care aplatizează
dramele individuale,
gesturile politice de
emancipare identitară,
crizele de narcisism creator
etc. etc.
Miza estetică alunecă spre ermetism
în fața reacțiilor snoabe ale spectatorilor
adunați să admire
ultimul trend al artei de apartament,
și dacă publicul asta are de oferit, numai snobism,
e generos și snobismul ăsta
fiindcă-i o formă de reverență necondiționată,
și dacă artiștii numai ermetism
au de oferit
e generos până și ermetismul lor
fiindcă el vine să acopere, nu să reprezinte,
vine să protejeze, nu să ascundă
Am emoții, recunosc
Mă lipesc de peretele din placaj
Macheta e strâmtă, are neajunsuri, da, deși
e construită cu oarecare pedanterie
Ȋn mijlocul sufrageriei
tronează plușul proaspăt spălat
în ligheanul de plastic bleu ciel
Ȋmi face complice cu ochiul
pleoapa i se deschide și
i se închide ritmic
Am exagerat cu săpunitul
și uite cum nasturii de la vesta pepit
îi cad lent-lent prin spărtura
din dușumea
Mai mereu o mișcare suavă definește
obiectele care îmi fac în ciudă și
dispar din câmpul meu vizual
Am emoții, recunosc,
și mai am o slăbiciune gratuită
pentru parabole îndelung finisate
Ce colcăie în mijlocul butaforiei
e amestecul melodramatic
dintre tandrețea exaltată și gustul pentru pericol
Iar dacă îmi propun să prelungesc melodrama
asta se face
prin simularea unui climax sentimental
prin evoluția în spirală: afectare sinceritate
postafectare postsinceritate
și vine ziua de după, când macheta
mă scoate în afară și mă lasă să fâlfâi
deasupra ei, demonstrativ și patetic, ca un steag
(din volumul în curs de apariție)
Laura Francisca Pavel oferă în cele două texte, explicit autoreferențiale, o mostră de poetică postmodernistă, de nu chiar metamodernistă: creația și autorul sunt prinse în cuvinte ce construiesc o iscusită parabolă. Scriitura e, de fapt, despre scriitură, un soi exponențial de narcisism, însă autoarea nu face decât să deconstruiască, cu o vagă pedanterie, miturile ce înconjoară literaritatea. Sigur că banda adezivă este dătătoare de polisemantism neliniștitor, dar scriitorul modern și cel postmodern, deopotrivă, nu-și mai fac iluzii în privința supraviețuirii prin operă, iar metafora din primul text surprinde foarte bine această crudă realitate. Autoliniștirea se produce în textul secund, estompând oarecum șocul primei lecturi.