Paragina

Editura Cartea Românească vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Paragina de Vasile Igna.

521 vizualizări
Citiți în 8 de minute
Volum în pregătire la Editura Cartea Românească

Consulul nu avea nimic extravagant și, cu atât mai puțin, sobru, protocolar, distant, înțepenit. E adevărat că nu se bea aici mescal, tequila sau whisky amestecate cu bere mexicană, dar vânzoleala nu lipsea, animația și du-te-vino-ul de la ora aceea incertă a după-amiezii erau reconfortante și primitoare. 

Erau destule mese libere și doar pe una dintre ele scria „Rezervat“. S-au așezat lângă ea, nu doar pentru a avea o vecinătate liniștită, ci și pentru că se afla lângă vitrina cu sticlă fumurie, ce lăsa vederii perspectiva largă a străzii și forfota trotuarului de vizavi.

Stăruia în acel cartier din București ceva din vechea atmosferă a capitalei interbelice, un aer ce părea că se transferase și Consulului. Nu mobilierul care, deși bine restaurat, era destul de eterogen ca stil și proveniență, și nici ținuta ospătarilor erau cele ce imprimau ambianței nota vieux temps a celor două încăperi ale cafenelei. După cum se spune că falsurile și cópiile răspund nu doar legilor pieței, ci și dorinței proprietarilor de a-și asuma regresiunea în timp ca singurul mod de a-și proteja identitatea, tot astfel Consulul părea a miza pe acei clienți pentru care nostalgia interbelicului era mai prețioasă decât puzderia de gadgeturi din locandele apropiate. Paradoxul e că majoritatea clienților nu erau maturii de vârsta doua sau „nostalgicii“ de vârsta a treia, ci tinerii: liceeni, studenți, corporatiști, fete și băieți deopotrivă. Nu afișau nici veselia gălăgioasă a congenerilor, dar nici suficiența cabotină a celor ce acumulaseră destulă experiență de viață pentru a fi aflat câte ceva despre ei înșiși. 

Cafeneaua păstra aparențele calmului și diligenței, dar era tot un stup, asemenea altor sute sau mii care răspundeau aceleiași nevoi: adăposteau un roi. Și ce altceva e un roi decât argumentul cel mai la îndemână pentru a proclama victoria asupra dispariției?

Albine sau viespi, melifere sau ichneumonidae, ocupantele erau, în egală măsură, războinice și lucrătoare, supuse sau împărătese și, cu siguranță, cel puțin sârguincioase, dacă nu de-a dreptul harnice. Povestitorii adevărați spun întotdeauna mai puțin decât știu. 

Nouă nu ne rămâne decât să ne imaginăm că mierea celor sălbatice oblojise cândva trupul plin de răni al unui războinic get sau legionar roman ori că potolise foamea unui copil dintr-un cătun valah. Altfel cum s-ar putea explica senzația că parfumul și aroma ei ajunseseră întregi în licoarea sorbită de buzele anonime ale unor tineri bucureșteni de la începutul celui de-al treilea mileniu? Și în nările lor de lupi ce nu simțiseră încă apropierea prăzii.

Se așezaseră la masa vecină cu cea rezervată, unul în fața celuilalt, dar oarecum pe marginea scaunelor, ca și cum și-ar fi dorit ca șederea lor acolo să fie scurtă. 

Erau stânjeniți. Tăcerea de pe drum sporise și mai mult consistența acestui amestec de reținere și dorință, iar decorul și vecinătățile amenințau să o transforme într-o scenă dintr-un film mut. Unul fără scenariu, în care improvizația să suplinească lipsa unui regizor cu idei mult prea clare, precum și fantezia unui scenarist care imaginase deja finalul. 

Ospătarul care debarasa o masă apropiată, le făcu semn că va veni și la ei. Se uitară unul la celălalt și, ca și cum gestul acestuia despicase ceața ce le acoperise ochii și împinsese muțenia dincolo de ferestrele cafenelei, tânărul se ridică, se înclină ușor deasupra mesei, întinse mâna spre fata din fața lui și spuse:

— Axinte. Numele meu e Axinte. Axinte Nestor.

Nu e sigur că ea auzise bine numele, dar se ridică la fel de repede, își apropie mâna de cea a tânărului, îi simți degetele și palma fierbinți și, cu o voce a cărei inflexiune nu o va mai putea reproduce niciodată, spuse:

— Carolina. Mă cheamă Carolina. Carolina Prodan.

„Suntem chit acum!“ ar fi trebuit să spună Axinte, dar el se mulțumi să zâmbească. Și fața i se destinse, ochii începură să strălucească, bănuțul de un negru foarte întunecat al irisului se înconjură de o aură viorie. 

După ceva vreme realiză că ochii lui chiar văd, că auzul nu-l înșală, că apropierea nu e un miraj, că distanțele pot dispărea și că pentru toate acestea nu e nevoie nici de farmece, nici de descântece, nici de o nouă fizică. 

Târziu, foarte târziu, aproape de ora închiderii, Carolina și Axinte se ridicară și plecară spre casă. Fiecare în altă direcție.

VASILE IGNA (n. 1944, Ardusat, jud. Maramureș), poet, prozator, eseist. Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Cluj (1966). Cadru didactic, redactor și șef de secție (1969-1990), apoi director al Editurii Dacia (1990-1994). În perioada 1994-2007, diplomat însărcinat cu afaceri culturale la Paris, București și Berna.
Debut editorial cu volumul Arme albe (1969), urmat de alte treisprezece cărți de poezie. A mai publicat o carte de proză scurtă, trei romane, patru volume de eseuri și două cărți pentru copii.
Laureat, în mai multe rânduri, al premiilor de poezie și proză ale Uniunii Scriitorilor și ale Filialei Cluj a U.S.R.; de asemenea, câștigător al Premiului Național „Tudor Arghezi“ pentru opera omnia (2020). Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Vocile Penelopei

Editura Universității de Vest din Timișoara vă prezintă în avanpremieră un fragment preliminar din Vocile Penelopei.