Generaţii

Trec prin restul zilei ca Vagabondul lui Chaplin care strânge șuruburi pe bandă. Rutina asta casnică, pe care pot s-o fac pe pilot automat în timp ce mă gândesc la ale mele, mă ajută să-mi ordonez ideile și să-mi las sentimentele să se decanteze.

63 vizualizări
Citiți în 30 de minute

Șinele înalte și colțuroase se întind la dreapta și la stânga mea până hăt, departe, pierzându-se printre siluete de clădiri cenușii într-un capăt și printre copaci în celălalt. Aș putea s-o iau în oricare direcție, încercând să-mi țin echilibrul pe ele, așa cum făceam când eram copil și-mi închipuiam că sunt o gimnastă pe bârnă. Vreau s-o iau spre pădure, dar pe șina cealaltă îi văd pe mama și pe tata ținându-se de mână, cu Ana alături. Strig la ei să urce pe peron, numai că din gâtlej îmi ies niște sunete înfundate și nedeslușite, acoperite de un șuierat amenințător. Vine trenul. Țipătul ăla se aude din ce în ce mai tare și îmi dau seama că impactul e inevitabil. Din reflex, întind mâna într-un gest de apărare, dar nimeresc telefonul. Mormăind și cu un ochi abia mijit, glisez de mai multe ori ceasul de pe ecran, până reușesc să opresc alarma. Intenționat am ales un sunet strident, ca să fiu sigură că are efect, dar acum regret. Tare mi-ar plăceaaa… să adooorm… la looooc… Fir-ar! Cu ochii încă lipiți de somn, mă ridic în fund și îmi las în jos picioarele obosite. Rămân câteva secunde așa, încercând să mă dumiresc cine sunt, unde sunt, ce am de făcut.

Treburile zilei mă atacă din toate direcțiile ca în filmele în care eroul se bate cu mai mulți răufăcători odată: făcut mic-dejun, trezit Ana, să nu întârzie iar la liceu, băgat mașina de spălat, chemat electricianul să repare priza din bucătărie, făcut cumpărături, gătit, scris articolul despre energia verde și documentat despre bullying la școală, dat cu aspiratorul în toată casa, sunat pe ai mei, întâlnit cu părinții din clasa Anei pentru acțiunea aia cu reciclarea, vorbit cu Radu pentru weekend, când o ia pe Ana la el… și mai era ceva, dar precis o să-mi aduc aminte când o să fie prea târziu.

Mă spăl repede pe față și pe dinți, încercând să nu calc în nisipul ud al pisicii, pe care Zuza îl aruncă de fiecare dată cu încăpățânare afară din litieră. Parcă îi face plăcere să mă vadă strângându-l și boscorodind-o, doar ca să-mi arate cât de nepăsătoare e. Pe urmă vine și mă miaună, certându-mă că am îndrăznit s-o las nemâncată până la ora asta. Eu nici n-am vrut-o, că nu-mi plac neapărat pisicile, dar am cedat insistențelor fiică-mii, care mi-a promis că o să aibă grijă de ea. Bineînțeles că-și aduce aminte de Zuza numai când e de joacă, hrănitul și curățenia tot mie-mi revin.

E 7 fără un sfert, mă duc s-o trezesc pe fiică-mea, pregătită s-o scutur și s-o strig de mai multe ori, până reușește să-și dezlipească genele. Cine știe până la cât o fi stat azi-noapte de vorbă cu prietenele pe WhatsApp? Stinge lumina numai de gura mea, apoi ea știe ce face. La mine striga mama să închid lumina ca să nu mai citesc până la ore mici, dar copiii de acum sunt dependenți de Instagram și TikTok, nu de cărți. Am încercat o dată să-i iau telefonul seara, însă după istericalele de atunci nu cred că aș mai avea vreodată curajul s-o iau de la capăt.

Mă apuc să-i fac un sandviș cu Almette și somon afumat pe toast de secară, cum știu că‑i place ei, dar sună telefonul. E mama. De câte ori mă sună dimineața, îmi fac griji că s-a întâmplat ceva. Îmi trec prin minte tot felul de scenarii apocaliptice, care includ spitale, accidente, explozii și tot felul de alte nenorociri. Inspir adânc și mă cert că-s prăpăstioasă, dar apoi îmi aduc aminte că tot de la mama am învățat și asta.

— S-a întâmplat ceva cu tata? întreb eu direct.

— Silviuță, m-ai sunat tu? se aude vocea mamei, care, ca de obicei, nu răspunde la ce îi zic eu, ci-și vede neabătută de ale ei.

— Nu, mama. M-ai și speriat că ai sunat la ora asta…

— Am văzut aici că m-a căutat cineva și am crezut că ai fost tu.

I-am explicat mamei de o mie de ori cum să verifice pe telefonul mobil de la cine are apeluri pierdute, dar de fiecare dată mă întreabă, cu un amestec de obișnuință și speranță, dacă eu am fost persoana misterioasă. Relația mamei cu tehnologia a fost mereu complicată. S-a bazat când pe tata, când pe mine să-i rezolvăm diverse nevoi, refuzând cu încăpățânare să rețină succesiunea apăsărilor pe butoane. Acum, dacă tot m-a prins la telefon, s-a apucat să-mi povestească iar de Mica, bunica mea, care la nouăzeci și patru de ani este mai plină de viață decât ei doi la un loc, și de nu știu ce vecină cu care s-a întâlnit aseară. O ascult cu o ureche, fiindcă am mai auzit poveștile astea, sunt mereu aceleași, cu câteva mici variațiuni.

— Silviuță, auzi tu la Mica, zice că nu mai vede deloc și că s-o ducem s-o opereze la ochi, dar ea îmi arată furnicile de pe gresie. Ei, poftim la ea! Ce șmecheră e, cum s-o mai crezi?

Mica e mama ei, de care are grijă ea, ca singura fiică. Doar nu era să se lase pe mâna nurorilor la bătrânețe, nu? îi amintește Mica uneori, când mama se mai plânge de ea, bazându-se pe faptul că bunica a cam surzit. Dar se pare că și auzul îi e la fel de selectiv ca privirea. Mica se aude comentând ceva pe fundal, dar deja nu mai sunt atentă, fiindcă Ana a intrat în bucătărie îmbrăcată cu niște blugi deșirați de sus până jos și cu un top care seamănă cu un sutien mai lung. Trebuie neapărat să port o discuție serioasă cu taică-su despre banii pe care i-i dă pentru haine, fără să verifice și ce-și cumpără de ei. Sandvișul pe care i l-am pregătit cu atâta grijă a rămas pe farfurie. În schimb, fiică-mea m-a asurzit cu blenderul și a stropit blatul cu o pastă verzuie.

— Ce-i asta? o întreb mai mult din gesturi.

— Detox! îmi răspunde ea sec și dă pe gât băutura aia care pare vomă de avocado.

— Silviuță! Silviuță, mai ești acolo? Mă auzi?        

Sunt obișnuită să aud vocea mamei în cap, de obicei în orice situație în care ea ar zice alb, iar eu, negru. Ca atunci când Radu mă anunța că iese cu băieții la bere, iar mama din capul meu exploda: Da’ de ce el să iasă în oraș și tu să stai acasă? De ce nu ieșiți împreună? Ca s-o amuțesc înainte să se lanseze în teoriile ei despre cum Nu poți să ai încredere în bărbat! Nici în prietene! Se întâmplă tot felul de lucruri! și în exemplele vecinelor și colegelor ei, îi explicam, tot în capul meu, că E ok, eu mă văd cu niște prietene, suntem un cuplu modern, putem ieși liniștiți și separat, nu e nicio panică. Ce-i drept, până la urmă eu și Radu am ajuns să ne separăm de-a binelea, dar nu-i mai dau mamei apă la moară. Și-așa e ca și cum aș avea două capete în loc de unul și nici măcar nu se înțeleg. De data asta însă, vocea ei se aude de-adevăratelea, din telefonul pe care-l țin chinuită între ureche și umăr, în timp ce mâinile îmi sunt ocupate cu resturile de mâzgă lăsate de Ana pe blat.

— Alo! Alooooo!

— Da, mamă, sunt aici.

— Ai auzit ce am spus? Să vii să vorbești cu taică-tu, că eu nu mă mai înțeleg cu el. Refuză și pastilele, și mâncarea… poate de tine ascultă.

Tata a fost dintotdeauna pofticios. Când eram copil, mama îl certa mereu că-mi fura din farfurie, deși eu știam că era mai mult joacă decât furt. Iar când venea vorba de dulciuri, devenea și el copil. Să-l vedem acum refuzând mâncarea e cel mai clar semn că boala l-a schimbat. Îi răspund că o să trec pe la ei după-amiază și, în gând, îmi rearanjez timpul, tăind de pe listă orice poate suferi amânare.

O pun pe Ana să se schimbe în ceva decent înainte să plece la școală, ceea ce declanșează o nouă criză de nervi și niște uși trântite. Încerc să-mi aduc aminte dacă la fel făceam și eu la cincisprezece ani și îmi vine s-o sun înapoi pe mama ca să-i cer iertare. Apoi îmi dau seama că, și acum, capul ei se ițește de după al meu și strigă cu vocea mea aceleași replici de demult. Ce naivă eram în tinerețe, când credeam că o să fiu cea mai bună prietenă a fiicei mele și că n-o să țip niciodată la ea!

Trec prin restul zilei ca Vagabondul lui Chaplin care strânge șuruburi pe bandă. Rutina asta casnică, pe care pot s-o fac pe pilot automat în timp ce mă gândesc la ale mele, mă ajută să-mi ordonez ideile și să-mi las sentimentele să se decanteze. Grijile pentru Ana, ciuda că anii trec prea repede și că deja nu mai vine să mă ia în brațe, ca atunci când era mică, ci doar îmi răspunde enervată sau îmi cere bani pentru diverse pe care de multe ori nici nu le înțeleg; iureșul ăsta de treburi zilnice în care mă arunc bezmetic, plângându-mă că nu-mi mai lasă timp și pentru altceva, dar de care poate mă folosesc ca pretext tocmai ca să nu recunosc – nici măcar față de mine – că nu sunt pregătită pentru altceva; iar acum groaza de momentul inevitabil în care voi fi nevoită să mă despart de un părinte.

De un an, de când am aflat de boala lui tata, am trecut prin tot felul de stări. Când doctorul a rostit cuvântul „biopsie”, m-am blocat de parcă nu îi cunoșteam sensul. Asta era ceva ce se întâmpla mereu altora, nu nouă. Era ceva ce vedeam în filme sau citeam în cărți. Nici nu mă puteam gândi măcar la ce ar fi putut să însemne. Iar când a venit diagnosticul, nici nu am fost în stare să rostesc cuvântul ăla cu „c”. Era prea crunt și, rostindu-l, l-aș fi făcut real. Aș fi fost obligată să-l accept. Dar bolii nu-i pasă de sentimentele tale. Ea sapă neimpresionată în oase și în organe și degeaba cauți semne din trecut și îți faci procese de conștiință, degeaba te rogi și speri. Te forțează să înțelegi că e prea târziu când, în loc de tată, vezi un bătrân slab, speriat și obosit. Un străin.

De un an, la exterior zâmbesc și îi încurajez, dar în sinea mea scotocesc frenetic printre amintiri. Mă agăț de jocurile noastre din copilărie și de privirea lui complice când făceam câte o ispravă pentru care știam că o să fim certați; de aerul ghiduș pe care îl lua cu mama, ba chiar și cu Mica uneori, care uita pentru o clipă că nu prea-și place ginerele și râdea cu gura știrbă, doar ca să și-o acopere imediat la loc și să plece bodogănindu-l; de drumurile noastre cu bicicleta pe drumuri de țară și de plăcerea de a ne uita la filme împreună. Invoc certurile din adolescență și sfaturile părintești de când eram deja adult. Scormonesc în memorie după imagini, sunete, mirosuri, îmbrățișări, ceva, orice, numai să mi-l fixez acolo pentru totdeauna.

Încerc să fiu sprijin pentru mama, însă îmi dau seama că tot ea, după cincizeci de ani de căsnicie, e mai tare decât mine și încearcă să mă protejeze. Părințenia te învață multe lucruri. Te călește. Îți arată că poți mult mai mult decât te credeai în stare. Și ai face orice ca să-ți ajuți copilul. Mă gândesc că, dacă mama e tare pentru mine, poate că și eu o să fiu tare pentru Ana. Când termină orele, o sun să-i spun că o iau de la școală ca să mergem la ei. Pufnește că avea deja alte planuri, dar i-o tai cu argumentul suprem: „Nu se știe cât timp o să-l mai ai pe Tuți. Profită de zilele astea cu el.” Știu că nu mai are ce să zică, tata i-a fost și ei ca un tată, când Radu stătea mai mult plecat ori era prea ocupat, obosit sau nervos ca să se joace ori uita să vină s-o ia. Tata, în schimb, era pe rând căluț și tiribombă, păpușă și povestitor și tot ce mai voia ea. O purta pe umeri și o făcea să râdă, îi citea povești și dansa cu ea până cădeau lați amândoi. Radu e tot absent și acum. Bine că are timp pentru copilul alteia. Pe Ana o vede destul de rar, preferă să-i dea bani și să scape de obligație, iar ea s-a învățat să profite de asta. Așa că Tuți a rămas feblețea ei.

În mașină, Ana stă cu căștile în urechi și se uită pe geam. În mod normal, eu aș încerca să purtăm o conversație, însă de data asta, îmi prinde bine și mie răgazul. Când ajungem, mama și Mica stau în bucătărie. Mama se ridică să ne întâmpine și ne zâmbește bucuroasă, dar are ochii triști. Mica e prea mică și slăbită, ne ducem noi la ea și o sărutăm pe obrajii supți. E o apăsare în aer, ca atunci când parcă s-au spus cuvinte grele sau când nu s-au spus cu voce tare, dar ele planează acolo, deasupra tuturor, ca o amenințare. Întrebăm unde e tata. Mama dă din cap spre dormitorul din capătul apartamentului. O iau pe Ana de mână și mă mir că mă lasă. Mă uit la ea și mi se pare iar fetița din prima zi de grădiniță. O strâng ușor și-i zâmbesc.

— Hai!

În cameră e semi-întuneric și un miros familiar de mobilă veche și lavandă, dar și un iz mai nou, umed și acru. Televizorul e pornit, fără sonor. Întinsă pe pat, silueta micșorată a lui tata. O mână i se sprijină pe pieptul care se ridică și coboară ușor, iar cealaltă e ascunsă sub pătură. Mi se pare că moțăie și dau să mă întorc și să ies tiptil, însă el ridică mâna încet și îmi zice pe nume:

— Silviuță!

Mi se pune un nod în gât. În afară de părinți, nu mă mai strigă nimeni așa. Pentru toți ceilalți, sunt Silvia sau mama sau, câteodată, în trafic, „proasta dracului”, dar pentru ei am rămas copilul lor. Nu vreau să nu mai aibă cine să mă alinte așa. Îi zâmbesc și încerc să vorbesc fără să-mi tremure vocea:

— Ce faci, tata? Cum te simți? Stai confortabil? Ai tot ce-ți trebuie?

Dă din cap că da și se uită la Ana. Fața i se lățește într-un zâmbet. Ca la un semnal, fata țâșnește pe lângă mine și se duce să-l îmbrățișeze.

— Tuțiiii! Tuțișorul meu! Mi-a fost dor de tine!

Se așază lângă el pe pat și îi ia mâna osoasă în ale ei. Începe să-i povestească o istorioară de pe la școală, el o ascultă înveselit. Îi las și mă duc înapoi în bucătărie, de unde răzbat înfundat vocile celor două femei:

— … prosoape, colivă, colaci, banii pentru părinte, înșiră Mica, așezată pe același scaun de la masă.

Mama stă cu spatele la ea și-și face de lucru la chiuvetă. Îi văd umerii rigizi și știu că nu vrea să vorbească despre asta. Nici eu nu vreau.

— Lasă-mă pe mine să le spăl, zic eu, dar ea clatină din cap.

— Gata, că aproape am terminat. Stai jos! Ce să-ți dau? Ți-e foame? Ați mâncat?

Dau din cap că nu vreau nimic. O prind de mâna cu care ștergea blatul și o trag încet să se așeze lângă noi.

— Mama, hai să vorbim! Ce a zis doctorul?

— S-a extins la ficat. Face tot ce poate cu perfuziile alea…

— Cu chimioterapia, completez eu.

— Da. Dar nu știe cât timp. Depinde de cum răspunde el la tratament.

Oftează. Se șterge la ochi. Dinspre Mica se aude o tânguire:

— Eh, ce să-i faci? Așa-i viața omului. Parcă pe mine nu mă dor toate alea? Și uite că nu mă mai ia Dumnezeu odată!

— Hai, nu mă mai amărî și matale! se ridică mama în același timp în care ușa bucătăriei se deschide și intră Ana.

— Tuți a adormit, zice ea și se așază lângă mine.

Peste noi se lasă tăcerea. Patru femei, patru generații. Mica își pipăie pielea încrețită și aspră a mâinilor. Ana e deja cu ochii în telefon. Mama își face de lucru cu niște farfurii și pahare. Iar eu pendulez între ele și mă simt din nou ca pe șine, când de undeva, de aproape, se aude trenul și știu că impactul e inevitabil.

Mihaela Buruiană este traducătoare literară (a tradus din engleză și franceză peste 40 de cărți) și cititoare pasionată (despre cărți și traduceri scrie și pe blogurile ei, „Jurnal de traducătoare” și „Palimpsest”). A mai publicat proză scurtă în „Literomania” (Flash Fiction) și în „Revista de povestiri”. I-ar plăcea ca, într-o zi, să publice propriile cărți.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

O singură dorinţă

ora 24:00 Amândoi au tresărit, la scurt timp după ce adormiseră. Fiecare inimă a ratat câte

Căderea
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Căderea de Paul Țanicui, publicat de curând în