ora 24:00
Amândoi au tresărit, la scurt timp după ce adormiseră. Fiecare inimă a ratat câte o bătaie, a lui pe tic, a ei pe tac, totuși niciunul nu s-a deșteptat. După următoarea bubuitură, Andrei a mormăit în somn și a dat să se întoarcă pe partea cealaltă. L-a întrerupt al treilea zgomot, mult mai puternic decât cele de dinainte. Cu pulsul accelerat și mușchii tremurând de încordare, bărbatul s-a ridicat în capul oaselor. A întins mâna spre dreapta, după telefonul mobil aflat pe noptieră, dar s-a răzgândit aproape imediat ce a schițat gestul. Dacă cineva străin intrase în apartamentul său, era mai bine să nu îi atragă atenția cu lumină. Și-a încordat auzul, așteptând să distingă sunetul înfundat al pașilor pe hol, respirații greoaie, uși de dulapuri trântite.
Când acestea au întârziat să apară, a înțeles că bubuiturile veneau nu din apartamentul său, ci din parcarea blocului în care el însuși avea un Opel adus din Germania acum doi ani. Și, după efectul pe care îl aveau asupra lui – țiuitul inconfundabil din urechi – semănau destul de bine cu niște pocnitori. Doar că… de unde petarde în mai? Cine le vindea cu jumătate de an înainte de Revelion?
A tresărit din nou când Aneta i-a atins umărul. De astă dată nu de sperietură, ci pentru că tricoul în care dormea avea o gaură chiar acolo unde degetele reci ale nevestei intrau în contact cu pielea lui.
— Ce se-aude? a mormăit ea, cu vocea aia încă buimacă de somn care, dimineața, îi cerea cafea.
Vasile a ridicat din umeri, socotind că gestul l-ar putea scăpa de mâna ei rece. Doar că femeia era voinică, iar degetele ei s-au înfipt și mai adânc în pielea lui.
— Crezi că a început războiul? a șoptit Aneta. Tot zic ăștia la televizor că…
— Și dacă începea, crezi că veneau direct la noi în oraș? Din toată România asta, ei alegeau Buzăul?
Când s-a întors spre nevastă-sa, i-a văzut ochii mari, umeziți de un căscat. Vecinul de la etajul opt din blocul de vizavi tocmai aprinsese becul din bucătărie și lumina acestuia arunca o rază fix pe fruntea ei.
— Zic și eu, a continuat Aneta dezlipindu-și degetele de pe umărului lui pentru a-și pune brațul pavăză în fața ochilor. Ce altceva ar putea fi?
Vasile a ascultat din nou și a fost bucuros să constate că de afară nu se mai auzea nimic. Pentru o clipă chiar s-a gândit că ar merita efortul de a merge până la fereastră ca să o închidă.
— Petarde, a mormăit în timp ce se lungea înapoi în pat.
Nici nu a apucat să își tragă pătura peste tricoul ciuruit, că o nouă serie de bubuituri, de astă dată mai dese, i-a spintecat tihna. Raza care tăia patul în două s-a dublat, apoi s-a triplat. Cum stătea întins pe spate, Vasile vedea luminile aprinzându-se în blocul vecin rând pe rând, ca floricelele de porumb.
— De unde or fi având așa multe? a întrebat Aneta. Nu te duci să vezi?
Adevărul e că și pe el îl rodea să afle ce anume se petrecea afară, mai ales că, iată, vecinii de vizavi începuseră să își ițească frunțile în cadrul ferestrelor luminate. Dar dacă se înșelase și nu aruncau cu petarde, ci cu altceva mai periculos? Vreun gaz care orbește sau sufocă, de exemplu. În cazul acesta, ar trebui să închidă geamul, nu?
— Fii bărbat, Vasile, ce dracu’! a zis Aneta în liniștea dintre două bubuituri, apoi și-a extras membrele ciolănoase de sub pătură și le-a vârât în papucii de casă.
S-a ridicat din pat și, pas târșâit după pas târșâit, s-a apropiat de fereastră. Și-a sprijinit palmele pe pervaz, apoi s-a aplecat înainte, iar capul i-a dispărut în negreala nopții, de parcă zgomotele care veneau de afară ar fi fost răgetele unui animal înfometat și foarte agil. Vasile a contemplat pentru o clipă perspectiva ca nevastă-sa să fie decapitată de colții unei creaturi nevăzute. Și-a imaginat corpul ei căzând pe spate, sânge țâșnind pe covor din gâtul retezat, s-a auzit țipând, icnind, apoi s-a văzut sunând la urgențe, iar după minute lungi cât orele, un echipaj de prim ajutor intra în apartament și lua pe sus trupul decapitat, lăsându-l pe el să privească de unul singur pata stacojie de pe covor.
Dar uite că Aneta era vie, de asta era sigur, căci femeia s-a răsucit spre el. Chiar dacă fața ei rămânea în beznă, Vasile tot a înțeles că nevastă-sa îi făcea semn cu mâna să se apropie.
— Ia vino, să vezi și tu petardele.
Știind că nu are încotro, bărbatul s-a dat jos din pat și i s-a alăturat nevestei în fața ferestrei deschise. Pe lângă bubuiturile cu ecou, aerul era gros și înecăcios la respirat. S-a uitat în jos și a văzut parcarea așa cum o știa – toate mașinile la locul lor, inclusiv a lui – și asfaltul spart mai devreme de muncitori, și intrarea luminată a blocului vecin. Nu era nimic suspect în afara zgomotului deosebit de puternic. Iar dacă erau petarde trebuia să le însoțească o lumină, nu? Chiar atunci vecinul de la doi, ăla înalt, a ieșit din bloc cărând pe umăr un sul lung și destul de greu, judecând după cât de aplecat mergea. Ușa de la intrare s-a trântit în urma lui, dar sunetul provocat de metalul zgâlțâit nici nu semăna cu bubuitura care îl trezise din somn pe Vasile și care, iată, se repeta ca o lovitură de baros. Vecinul s-a îndreptat hotărât spre capătul parcării, unde bara neagră a bătătorului lucea ca apa sub razele unui bec. Abia atunci a observat Vasile că acolo, în semi obscuritate, erau adunate mai multe persoane.
A trebuit să își mijească ochii câteva secunde ca să distingă forma lunguiață a unui covor întins pe bătător, vibrând în răcoarea nopții, zvâcnind din ciucurii zbârliți de pe margini, făcând haloul de praf ce-l înconjura să se îndoaie și să tremure, plutind în lumina slabă a becului. Nu era niciun om în apropiere. Și atunci, cum…
Nu a mai tresărit când Aneta i-a prins umărul gol cu degetele. Pielea i se încălzise între timp. Poate de la sperietura care îl făcuse să sară din pat, poate de la scena ireală din colțul parcării care îl făcea să își frece necontenit ochii lipiți de urdori.
— Hai să-l ducem și noi pe-al nostru, i-a șoptit nevasta.
*
aceeași zi, ora 14:00
Cici a mai scuturat o dată cârpa înainte să intre ca un vârtej în sufragerie, închizând ușa în urma ei. La adăpostul termopanelor și a zidurilor din beton, huruitul picamărului din parcare nu părea mai puternic decât bâzâitul unei muște. Totuși, era o muscă insistentă pe care nu putea să o alunge. A lăsat cârpa pe pervaz și, cu mâinile în șolduri, a privit de jur împrejur, încercând să ghicească prin ce cotloane ar putea ajunge privirile unor musafiri chițibușari. Rama lăcuită a tabloului cu peisaj de iarnă, sticla vitrinei în spatele căreia înghesuise toate cărțile și bibelourile pe care le colecționaseră două generații înaintea ei, globurile lustrei cu cinci brațe, cuvertura de pe canapea și, bineînțeles, parchetul din lemn masiv. Lustruit până când își făcuse bășici în palme, dar tot zgâriat de tălpile proprietarilor anteriori. Dacă n-au avut bani să îl schimbe…
Femeia s-a răsucit din șolduri, făcând un junghi să-i săgeteze mușchii, și s-a dus în bucătărie.
— Andrei, te-ai întors?
Știa că el nici măcar nu plecase, covorul rulat sprijinit de tocul ușii de la intrarea în apartament era cel mai bun martor, dar și-a propus să nu fie țâfnoasă fără ca mai înainte să-i dea o șansă de a-și duce la îndeplinire sarcina. Își făcuse o regulă din a-și încuraja bărbatul să participe la treburile casnice, nu din a-l obliga. Era convinsă că, dacă avea să îl laude pentru implicare, el avea să continue să o ajute. Era educația prin recompensă, demonstrată științific. Ce-i drept, treburile cu confirmarea acestei teorii nu mergeau de fiecare dată strună, căci Andrei nu prea se arăta dornic de cooperare. În pragul bucătăriei, Cici a avut o revelație, că nu știa de câte ori reușea să își coopteze prietenul la treburile casnice folosindu-se de laude pentru muncile anterioare și de câte ori pur și simplu cicălindu-l, așa că și-a propus ca, începând din acel moment, să își noteze fiecare dintre sarcinile casnice și metoda prin care Andrei ajungea să o execute. Apoi, la finalul fiecărei luni avea să centralizeze, iar la finalul anului să urmărească evoluția și să implementeze un plan de acțiune.
Sau poate că de mâine, totuși. Văzându-l pe Andrei aplecat pe geam, cu fumul albăstrui al țigării ondulându-i-se pe lângă urechea dreaptă, nu s-a mai simțit așa generoasă încât să ofere recompense.
— Ce faci, Andrei?
— Mă uit la muncitorii ăștia. Au ghiorlănit pământul ăla și-acum își strâng sculele, a mormăit bărbatul aplecându-se ostentativ peste pervaz.
Într-adevăr, huruitul picamărului încetase, iar din parcare se auzeau câteva voci bărbătești. După părerea lui Cici, alți trântori care chipurile își făceau de lucru. Doar că al ei nu avea să scape așa ușor. A tras aer în piept și a trecut la prima etapă a strategiei pe care hotărâse să o adopte.
— Cum stă treaba?
Andrei și-a întors capul spre Cici și a suflat fumul în bucătărie.
— Cu muncitorii?
Cici a făcut un efort să nu dea ochii peste cap. Nu avea de gând să fie ea gospodina aia cicălitoare. Dar trebuia să recunoască în sinea ei că figura aparent nevinovată a prietenului o exaspera. Adică ea se spetește cu treburile casnice, iar el, ca un pașă, stă pe geam și fumează? Probabil se uită și după femei, i-a mai trecut prin gând odată cu promisiunea de a cerceta mai atent îndeletnicirile diurne ale bărbatului cu care trăia. Tot așa, de mâine, după ce rezolvau problema curentă.
— Covorul. Ziceai că-l scoți afară, să-l bați.
— Eu?
Andrei s-a întors cu totul spre ea și a început să se împungă în piept cu arătătorul de care își sprijinea țigara. Câteva bucăți de scrum au sărit din chiștocul încins pe gresia proaspăt spălată. Spălată de Cici, nu de el.
— N-am zis eu asta, a continuat bărbatul.
— Dar cine? Tu-l scoți de fiecare dată.
— Dacă eu îl scot de fiecare dată, hai să facem o excepție. Excepția care confirmă regula.
Mai curând precedentul care avea să schimbe ordinea de fapt a lucrurilor. Cici știa foarte bine ce însemna asta, așa că și-a pus palmele pe șolduri, pregătindu-se să apere bunele obiceiuri ale casei.
— Și cine-l scoate?
— Nimeni. La ce trebuie scos? Lasă-l și pe el să se odihnească, altfel o să se rupă de atâta bătut.
— Ca să te îneci cu praf și să te mănânce acarienii. Știi câți sunt în covoare, perne, pături, chiar și pe mâinile tale?
Andrei și-a privit palmele, stăruind asupra chiștocului care între timp se stinsese, de parcă nu știa ce să facă din el.
— Dar lasă-i să fie, și ei sunt niște ființe.
— N-am zis să le ucizi, dacă de mila lor nu mai poți tu. Doar să le dai afară…
— Uite că nu vreau și, dacă tot te obsedează sănătatea, n-ai decât să îl scoți tu. Sau să plătești om să o facă.
— Eu nu m-am mutat cu tine ca să plătesc om să mă ajute.
Andrei a făcut ochii mari, ca de fiecare dată când discuția ajungea în punctul ăla.
— De-asta te-ai mutat cu mine? Ca să bat covorul…
— Ei, este un fel de-a zice. Când te iei cu cineva, te aștepți ca persoana aia să te ajute la treburile la care tu nu prea te descurci.
— Nu, serios acum, de ce te-ai mutat cu mine?
— Pentru că m-am îndrăgostit de tine și am vrut să fiu tot timpul cu tine.
Fața lui a devenit brusc radioasă și, preț de o clipă, Cici a sperat că Andrei o va îmbrățișa și îi va șopti cuvinte duioase. Însă el și-a mai aprins o țigară și a schimbat expresia de bucurie cu una șireată.
— Și-atunci, dacă vrei să fii tot timpul lângă mine, de ce mă trimiți afară?
— Asta cu „tot timpul” este o metaforă, desigur, un fel de a exprima plăcerea de a fi împreună. Și, în plus, nu te trimit de lângă mine, nu te izgonesc, doar te rog să mă ajuți să curăț covorul.
— Eu zic că încerci să mă șantajezi emoțional, a spus Andrei.
Oarecum, s-a gândit Cici, deși nu era convinsă că asta făcea.
— Dar tu de ce te-ai mutat cu mine?
Andrei s-a scărpinat în cap și a tras un fum din țigară. Și apoi încă unul.
— Păi îmi plăcea că erai tot timpul aranjată, găteai bine, nu mă băteai la cap.
— Aha, a spus Cici privind la bătătorul verzui abandonat pe masă. Îți plăcea, acum nu-ți mai place.
— M-ai întrebat de ce am vrut atunci, nu de ce aș vrea acum.
Cici a făcut ochii mari.
— Adică, dacă noi n-am fi împreună acum, tot pe mine m-ai vrea? Pe bune? a continuat Cici când Andrei a aprobat din cap. Nu simți că ți-ai irosit viața cu mine?
— Draga mea, eu altă viață nu cunosc. De treisprezece ani suntem împreună, crede-mă că nici nu mai țin minte ce era înainte. Să vreau acum să mă duc cu alta, nici n-aș ști cum. Probabil m-aș face de râs și cu vreo replică de agățat proastă.
La asta, Cici a simțit cum podeaua începe să se clatine sub ea.
— Deci nu mai e iubire, este obișnuință.
— Că tu oi fi simțind numai fluturași și libelule când mă vezi.
— Ba să știi că…
Cici s-a întrerupt brusc, conștientă că era pe punctul de a rosti o minciună cusută cu ață albă. Nu câștiga nimic dacă îi spunea prietenului ei că era îndrăgostită și îl adora. Doar o altă poziție de inferioritate în fața lui.
— Acum simt furie și trădare. Fir-ar să fie de treabă.
A apucat bătătorul de coadă și a lovit cu el mușamaua crestată de lama cuțitului de pâine. Bătătorul a scos un pocnet ca de dop ieșind din gâtul unei sticle de șampanie. Femeii i-a plăcut cum a sunat și a mai lovit o dată. Poc din nou.
Andrei a aruncat chiștocul pe geam și s-a îndreptat spre chiuvetă.
— Văd că ai metodă, i-a spus el din mers. De ce nu scoți tu covorul?
Cici a repezit bătătorul spre Andrei, și bucata de plastic a vâjâit în aer în timp ce femeia a pivotat pe picioare ca o jucătoare de tenis. Doar că ea nu a nimerit nimic, căci prietenul ei apucase deja să iasă din bucătărie, lăsând-o să-și rumege de una singură înfrângerea.
*
aceeași zi, ora 13:00
Un, doi, trei și… Gâfâind și strângând din dinți, Marc și-a încordat brațele, ridicându-le deasupra capului. Greutatea inegal distribuită la capete îi presa umerii, punând și mai multă presiune pe genunchii distruși la fotbal. Totuși, nu s-a putut abține să nu își închipuie că era un halterofil la o competiție importantă. Ce-i drept, îi cam lipseau aplauzele și n-avea habar cum ar trebui să procedeze mai departe. Spre deosebire de un halterofil, el nu trebuia să lase greutatea jos. Dimpotrivă. Covorul trebuia să ajungă pe bara din fața lui, dar cum urma să îl desfășoare când avea ambele mâini ocupate, îi era imposibil de anticipat. S-a gândit să-l pună jos și să meargă să cheme un vecin. Dar dacă tocmai atunci se uita vreunul dintre copii și îl spunea maică-sii? Cu ea nu era de glumă în ceea ce privea curățenia. Și nici cu el, de altfel, îi plăcea să aibă podelele și mobilele atât de lustruite încât, la nevoie – nu că ar fi fost vreodată – să poată mânca de pe jos.
S-a oprit când a văzut șanțul în care doi muncitori mușcau din sandvișuri. Aveau salopete albastre, aceeași statură și semănau destul de mult la față, ceea ce îl făcea să pară pe cel mai tânăr un soi de copie a celui mai vârstnic.
— Măi băieți! le strigă. Mă ajutați să urc și eu ăsta pe bătător?
Cel mai tânăr a ridicat scurt privirea spre el, apoi a mai mușcat o dată din sandviș.
— De ce? a întrebat el plescăind.
Marc n-a auzit întocmai cuvintele, dar a înțeles din atitudinea muncitorului că acesta nu avea de gând să îl ajute, ceea ce îi sporea și mai mult neplăcerea pe care o simțea. Deja brațele îi tremurau sub greutatea covorul și, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, își dădea seama cât de caraghios trebuia să arate stând acolo în marginea parcării spre care aveau vedere două blocuri a câte șaizeci de apartamente fiecare, ținând deasupra capului un covor, de parcă ar fi fost o statuie leninistă ridicată în cinstea gospodinelor. Își închipuia cum vecinii săi, în loc să-l ajute, stăteau pitiți după perdele și râdeau pe seama lui. Ei, tu-i pisicii mamii lor. Vrând să se întoarcă spre bătător, Marc s-a pomenit făcând un pas spre șanț. Muncitorul mai bătrân tocmai mototolea folia de aluminiu în care avusese sandvișul. Copia lui mesteca în continuare.
— Du-te acasă, i-a spus muncitorul bătrân.
— Nu pot, dom’le, covorul ăsta trebuie bătut bine, a spus Marc șuierând.
— Nu cât timp lucrăm noi aici, ca să ne umpli de praf.
— Păi sunteți deja plini de praf, doar v-ați băgat în șanțul ăla.
— Suntem plini de pământ, ceea ce este diferit, a zis muncitorul bătrân ridicând un deget în aer.
Marc s-a aplecat, înclinând covorul pe o parte și sprijinindu-i capătul pe piciorul său. Palma pe care și-a eliberat-o astfel și-a sprijinit-o de șold. Simțea mușchii zvâcnindu-i pe toată lungimea brațului și era convins că a doua zi abia se va putea mișca din cauza febrei musculare.
— Praful e mai fin decât pământul, deci poate fi inhalat mai ușor și, implicit, e mai periculos.
— Și pământul e curat, a completat muncitorul mai tânăr. Nu stau în el tot felul gângănii microscopice, de alergeni și de formaldehide, ca în praf.
— Așa… a spus Marc, nesigur unde voiau să ajungă cei doi.
— Păi ne omori, dom’le, cu covorul tău și cu tot praful ăsta pe care îl scoți din el, a izbucnit cel bătrân.
— E, nu-i așa cum crezi tu, că bate vântul, îl împrăștie până apuci să-l înghiți. Ca și la fumat, e toxic să fumezi înăuntru, dar dacă ieși afară, ai voie.
— Dacă ai voie nu înseamnă că nu e toxic, a zis cel tânăr. Este o diferență.
Marc a scuturat din cap. Toată situația îl enerva cumplit. De când trebuia să ceară aprobarea unor muncitori ca să bată covorul pe bătătorul comun, la vopsirea căruia contribuise și el cu bani?
— Măi băiatule, tu probabil nu-ți dai seama că praful este mai periculos înăuntru decât afară. Gândește-te că în casă sunt copii, ei când se joacă mai sar, mai aleargă, ridică o grămadă de praf din covoare. Să nu bat covorul înseamnă să le rănesc plămânii cu bună știință.
— Nu zic nu, șefu’, a spus muncitorul mai bătrân, dar momentan nu este niciun pericol pentru copiii matale, că ai scos covorul afară. Mai așteaptă puțin până terminăm aici. Că nu mai avem mult, o oră, cel mult două.
— Păi atunci încep orele de liniște. Mă iau vecinii la ture că le trezesc copiii din somn.
— Atunci lasă-l mai pe seară, când se mai răcorește.
— Mai pe seară am alt program. Trebuie să termin cu covorul ăsta până atunci.
— Treaba ta, a zis tânărul și și-a pus pe urechi o pereche de căști mari, ca din filmele alea cu artiști care înregistrau albume în studio.
Colegul lui l-a imitat, după care i-a făcut cu ochiul lui Marc.
— Să nu zici că nu ai fost avertizat.
Bătrânul a ridicat picamărul și, sprijinindu-se cu ambele mâini pe capetele mașinăriei, a început să împungă pământul. Un huruit infernal i-a însoțit mișcarea, făcându-l pe Marc să se îndepărteze cu covorul pe umăr. Parcă nu trebuia să se audă așa, s-a gândit el în timp ce se refugia în scara blocului.
*
aceeași zi, ora 12:45
— Ce-i asta?
Miță s-a aplecat și mai mult, acoperind cu umbra sa cutia plină de pământ uscat.
— Ușor, ia zis unchiul Dobrică, să nu te vadă careva.
— Și dacă vede, ce? a spus tânărul trecându-și palmele peste capacul argintiu. Doar n-am furat-o.
— Nu, dar dacă facem pe cineva curios? Dacă ne verifică legitimațiile? Pe unde mai scoatem cămașa atunci?
Miță și-a mușcat buza și s-a ridicat în picioare, imitând exemplul unchiului său, acela de a se sprijini în mânerul picamărului. Fără îndoială, Dobrică avea dreptate. Ei doi nu aveau ce căuta acolo, făcând pe muncitorii la o firmă de internet care dăduse faliment acum doi ani și care oricum nu avusese abonați în zonă. Dar detectorul îi adusese aici.
— Să venim la noapte s-o luăm?
Unchiul Dobrică a început să râdă.
— De ce? Să atragem și mai mult atenția asupra noastră? Sau, și mai rău, să vină între timp vreun drac de copil și să o găsească? Nu, Miță, problema se rezolvă acum. Dar discret. Nu riscăm să ne vadă cineva de la etajul zece. Ai înțeles?
Tânărul a încuviințat din cap și unchiul său i-a întinsă o cârpă cam ruptă.
— Fă-te că îți ștergi pantofii sau ceva.
Miță a luat cârpa și s-a aplecat din nou, acoperind parțial cutia. Dobrică l-a auzit umblând la ceva ce părea a fi încuietoarea și se gândi cu groază că aceasta ar putea fi înțepenită. A mai auzit un foșnet ca de frunze uscate, apoi vocea panicată a nepotului.
— Băga-mi-aș, ce m-ai speriat.
— Cine te-a speriat, mă? a șoptit Dobrică întinzându-și gâtul înainte, ca să priceapă din ce cauză tot sălta cârpa.
Era vreun șarpe dedesubt sau îi juca vederea feste?
— Ăsta de-aici, din…
Miță n-a terminat de vorbit, că Dobrică s-a și repezit la el, împingându-l înapoi în șanț.
— Mai ușor, mă, că ne aude vreunul din parcare.
— Nu pot ușor, că m-a speriat, a zis Miță și a ridicat un pic cârpa, cât să poată vedea și Dobrică un omuleț mic, făcut parcă din aer.
A tresărit și bătrânul, dar nu a scăpat nicio înjurătură. Doar un hohot scurt i-a adunat pielea bronzată din colțurile ochilor.
— Păi ăsta-i un jin, mă.
— Un ce? a zis Miță făcând ochii mari.
— Un omuleț care trăiește în sticla de gin și, dacă nu ești atent, ți-o bea pe toată.
Sprâncenele tânărului s-au împreunat de parcă acesta nu se putea hotărî ce să creadă despre informația pe care tocmai o aflase.
— Hai, unchiule, îți bați joc de mine?
— Ia întreabă-l. Dar discret.
Miță s-a aplecat din nou, a ridicat cârpa făcându-l pe omulețul aerial să se zgribulească puțin.
— Cine ești?
— Dacă îți spun, promiți să nu mai fluturi cârpa aia, că mă trage curentul la șale?
Tânărul a privit spre unchiul său care a aprobat ușor din cap.
— Promit, a zis Miță.
— Și mai promiți și că închizi cutia și o pui unde ai găsit-o?
— A, asta nu, a zis repede unchiul Dobrică de teamă ca nepotul, repezit și neglijent ca toți tinerii, să nu zică da înainte să cadă la învoială cu omulețul. Dacă umbli cu șmecherii, te las pe-afară.
— Corect. Dar înțelegi că, în calitate de jin, este de datoria mea să încerc să mă întorc înapoi fără să vă mai întreb care vă este dorința.
— Dorința? a repetat Miță.
— Da, prietene, a zis jinul, pot să îndeplinesc o dorință. Una la amândoi, să fie clar.
— Nu-i bai, a zis Dobrică înghiontindu-și nepotul. O să spună el, că e tânăr și are toată viața înainte. Hai, Miță, zi jinului ce vrei.
— Să fac bani, să nu mai umblu toată ziua prin șanțuri după cai verzi.
— Foarte bine, a zis jinul și a dat să sară înapoi în cutie, dar unchiul Dobrică i-a pus, cu un bobârnac bine plasat, piedică.
— Stai așa, bre, ce faci? Nu trebuie să te învârți și să îi îndeplinești dorința băiatului?
Jinul a scuturat din cap, de parcă o șuviță de păr invizibilă i-ar fi intrat în ochi.
— Păi nu așa merge treaba. Nu se poate ca oricine pune mâna pe cutia asta să primească ce vrea.
— Dar ai zis că îndeplinești o dorință la amândoi.
— Am zis că pot să îndeplinesc o dorință, ceea ce nu înseamnă că se va și întâmpla. Dacă vreți să știți, eu sunt o specie de jin diferită, care acționează după principiul majoritar democratic.
— Adică?
— Adică în ziua în care sunt descoperit adun dorințele tuturor oamenilor de pe o rază de o sută de metri și, în aceeași noapte, la doișpe fix o îndeplinesc pe cea care are cele mai multe voturi, ca să zic așa.
Miță a fluierat triumfător.
— Adică pe a mea. Cine și-ar putea dori altceva în afară de bani?
— Ai fi uimit, băiete. Ultima dată, când s-au jucat niște copii chiar în locul în care săpați voi, am umplut blocul de cățeluși. Cu câțiva ani înainte, după o băută a unor muncitori care voiau să se însoare, am umplut blocul de copii. Și acum vreo zece ani… Șase, a zis dintr-odată jinul și, zdup!, a sărit în cutie, trăgând cu un pocnet capacul după el.
Dobrică a lăsat repede cârpa peste cutie, ignorând protestele nepotului. I l-a arătat, cu un semn din bărbie, pe bărbatul care venea spre ei ducând un covor pe umerii chirciți. Cu mișcări studiate, a scos din geantă două sandvișuri învelite în folie de aluminiu.
— Pauza de masă.
Citat:
Deja brațele îi tremurau sub greutatea covorul și, de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, își dădea seama cât de caraghios trebuia să arate stând acolo în marginea parcării spre care aveau vedere două blocuri a câte șaizeci de apartamente fiecare, ținând deasupra capului un covor, de parcă ar fi fost o statuie leninistă ridicată în cinstea gospodinelor.
