Mobil și neliniștit până la scepticism, Andrei Zbîrnea și-a făcut deja o tradiție personală din a experimenta și jongla cu politici subversive într-un mod mai degrabă soft, fără retorici inflamate, fără discurs vorace și sentințe inflamate. Poemul ca lovitură scurtă, percutantă, care atacă direct și fără complicații „malformația” socială, e strategia lui cea mai la îndemână și ultimul lui volum, nick cave@bergen, apărut anul trecut la Casa de Pariuri Literare, la doi ani distanță de la proiectul colectiv Pink Pong (scris împreună cu Claus Ankersen și publicat de frACTalia) nu se abate prea mult de la modul ăsta de a înțelege (& procesa) poezia.
Sarcastic și cinic, dar un cinic finuț, fără ambiții moralizatoare prea înalte, Andrei Zbîrnea pune în mișcare aici un playlist urban generos (ale cărei influențe le „deconspiră” la finalul volumului, cu nume ca Nick Cave, Tool, Janis Joplin, Black Sabbath, Katatonia, Robin and the Backstabbers, David Lynch & Lykke Li și Madrugada, între alții), pe fondul căruia scrie o cronică a dezolării sociale. Cu un stil deloc afectat și pompos, așa cum ar cere-o, poate, tema, textele lui se folosesc mai degrabă de motivul muzical și filtrul relaxat-punk-industrial pentru a plimba camera care surprinde subtilitățile peisajului urban degradat: „[…] bergen da în bergen m-am îndrăgostit prima dată ce ciudat eu nu am/ fost niciodată în bergen din depărtare ne salută o fetiță de cinci ani/ prinsă în euthanasia roller coaster din depărtare strigă bergen se așază/ lângă bergen porumbeii sunt mai vii lângă portul din bergen// ieri am vorbit despre stele sau poate că m-am gândit doar eu la stele cu/ toate că nu obișnuiesc să fac asta oare în bergen stelele arată diferit sau/ cum ai traduce madrugada în norvegiană. euthanasia roller coaster o/ formă de terapie experimentală porumbeii nu vor deveni cobaii voștri/ porumbeii s-au îndrăgostit prima dată în bergen”, bergen (opus euthanasia roller coaster) vs. „nici porumbeii nu mai zboară aici. au fost înlocuiți de mașinile elec-/trice. poluarea se mută dinspre centrul orașului spre periferii și uneori/ chiar în zonele rurale. efectul elon musk însoțește orice călătorie de la/ casa de vacanță la supermarket și înapoi. după ce vezi bird box și black/ mirror timpul petrecut în magazine de familia ta scade (în medie) de la/ douăzeci și trei de minute la șase minute și trei secunde.”, (undertow). Aș zice că vizualul, dincolo de fondul muzical al volumului, e meritul evident al acestor poeme, așa cum se vede și în fragmentul de mai sus; imaginile se pulverizează aici într-un discurs aparent detașat și calculat, vag codificat prin motivele bergen și cel al porumbeilor care reapar din loc în loc în plachetă, dar care captează, chiar și dincolo de ambiguitatea ușoară a poemelor, nuanțele alienării generalizate.
Cu un stil deloc afectat și pompos, așa cum ar cere-o, poate, tema, textele lui se folosesc mai degrabă de motivul muzical și filtrul relaxat-punk-industrial pentru a plimba camera care surprinde subtilitățile peisajului urban degradat.
Aglomerate și cu o substanță discret caustică, ele surprind degradarea lumii și, la o scară mai mică, a Orașului, printr-un soi de razie lucidă care prinde subtilitățile mașinizării & mercantilizării generalizate, cu ecouri discret postumane. Cred că-i o achiziție nouă pentru proiectul poetic al lui Andrei Zbîrnea, dar nu una pe care și-o etalează la modul ostentativ. Altfel spus, chiar dacă prinde nuanțe ale dezumanizării și sferei de influență a tehnologicului asupra umanului, el rămâne tot un poet preocupat mai mult de sfera socialului și cu o sensibilitate anti-capitalistă light, fără poziționări radicale, de moment (cel puțin deocamdată). Textele lui atacă „invazia” media și digitală în planul umanului, vorbesc despre alienare, pandemie & co., dar fără impresia că „defilează” cu detalii postumane, că le afișează ostentativ, în chip de poză. Mai degrabă, tensiunea maximă a poemelor vine din zone în care Andrei Zbîrnea își direcționează ironia și energia detractoare (atâta câtă e pentru un poet fără ambiții revoluționare) spre spiritul timpului și „modele” care îl animă, pe care le filtrează cu o selecție inspirată a amănuntelor definitorii: „Câteodată alegi o seară la karaoke în/ Detrimentul psihoterapeutului cu porumbei/ În grădinile pe care le-am proiectat în/ Rahova City nu vei găsi niciodată mușețel și/ Nici quinoa. Tăcerea, doar o formă discretă de/ Respirație// Ce poți face cu un creion argintiu și cu un raportor din/ Trusa de geometrie a Andreei. Dacă nu ai talent la desen/ Nu mare lucru. Există trei mese principale și două momente/ Esențiale de care ar fi bine să ții cont. La 9:30 și la 16:30 fructe sau iaurturi cu/ Un conținut de grăsime de maximum 2%. În niciun caz nu încerca/ Iaurtul grecesc de la Salad Box. Și nici budinca de chia cu unt de/ Arahide și banane. Efectul produselor Natur Haus va fi mult diminuat în momentul/ În care nu respectați regulile simple ale dietei. Ce poți face cu un raportor dar cu un echer/ Construit după principiul triunghiului echilateral// Rahova City ar putea fi numele unei trupe de post-punk apocaliptic/ Nimic esoteric nimic din proximitatea cabinetului de psihoterapie/ Dacă vei suna la 49 ușa va fi larg deschisă și nu te va întreba/ Nimeni de ce te holbezi la ghepardul din paginile revistei”, (silence). În linii mari, primele două secțiuni ale volumului („Bergen” / „Alertă de verificare a realității”) merg cam în direcția criticii sociale de mai sus, fără să producă mari revelații, dar cu o capacitate de a puncta foarte concret lucrurile astea, una rafinată, acum, pentru că-i exersată, altfel, în mai toate cărțile anterioare ale lui Andrei Zbîrnea.
Dar mai e ceva. Dincolo de liniile de genul ăsta, ultima secțiune a plachetei, „Urziceni” e adevărata surpriză. În mod neașteptat, poetul migrează aici dinspre politica „externă” spre o zonă ceva mai intimă, a sondajului personal, mai aproape de desenul discret biografic. E o schimbare de direcție care vitalizează volumul și dă o consistență (și mai) densă a viziunilor care îl „împachetează”. Un Andrei Zbîrnea ușor melancolic, cum mai rar își permite să fie poate, care vorbește despre „acasă” & tehnologie cu o sensibilitate nouă, așa cum se citește în (confesional): „fortăreața din pachete de țigări/ assos a rezistat doar primei mutări/ robotul (pe care mai târziu cei născuți după 2002/ îl vor numi android sau gadget) a lăcrimat după/ o scenă domestică la care din păcate ai fost/ martoră te vei trezi abandonat de colegii de clasă/ în mijlocul unui restaurant mcdonald’s cu gândul/ naiv că ai câștigat un dublu casetofon// cu CD desigur că asta nu e adevărat/ oamenii cinstiți nu câștigă/ niciodată la loto și își trimit copiii să umple/ sifoanele undeva aproape de gara din urziceni”. Așa ajunge nick cave@bergen să fie mai mult o colecție de imagini & stări la confluența dintre reflexie socială-punk și reverie industrial-biografică și mai puțin un volum cu ambiții postumane, deși nuanțe se pot trasa. În orice caz, un proiect care, dincolo de liniile de forță deja consacrate, reușește să dezvolte și pe filiera biografică, chiar într-un mod convingător, aș adăuga.
