În 1993, la fel ca orice puști din generația mea, eram un avid privitor de MTV. Iar printre clipurile care mi se păreau de neînțeles era și Everybody Hurts (R.E.M.), în care – din cauza unui ambuteiaj pe o autostradă – oamenii se hotărau brusc să iasă din mașini și să le abandoneze acolo, pe șosea; oameni de toate tipurile și de toate vârstele care ieșeau din cadru fără a se ști exact de ce și mai ales încotro se îndreaptă.
La videoclipul respectiv mi-a fugit imediat gândul după ce am început să citesc Dispariția lui Cosmin Perța. Doi tineri ziariști, Lori și Bianca, investighează modul misterios în care, într-o zi, toți locuitorii unui sat (Peștera) și-au părăsit casele, lăsându-le în urmă goale, ca pe niște cochilii de care s-au descotorosit urgent. Cititorul nu poate fugi de tentația de a conferi valențe metaforice acestei întîmplări stranii. Ea poate fi văzută și ca disoluție a unei lumi (pe parcursul lecturii am găsit câteva similitudini cu romanul Scotch al Ioanei Bradea, unde însă prăbușirea lumii industrializate era conotată cu un surplus de suprarealism), dar și ca o reprezentare a unei psihoze colective, care ar putea justifica, în subsol, deriva lumii contemporane sau, cel puțin, grozăviile politice ale secolului XX. Oricare interpretare ai adopta, cert este că autorul a creat aici un climat propice interogației, o narațiune hipnotică, cinematografică, cu dese accente noir, oarecum în maniera lui David Lynch. Cadrele care surprind încremenirea (într-un stil care pur și simplu îți taie respirația) augmentează senzația de pericol iminent. Cosmin Perța este un excepțional creator de atmosferă. Cu mână de maestru, reușește să imprime unui minimalism descriptiv o forță a sugestiei cum rar am întâlnit în proza tânără.
Nu lipsesc nici așa-numitele „efecte de real”, adică amănunte smulse din cotidianul mărunt, care, prin banalitatea lor benignă, sparg atmosfera de mister neelucidat. Primarul exasperat care îi primește pe cei doi jurnaliști, ghicind în intențiile lor doar o luptă surdă pentru putere, îi acuză că sunt oameni ai PDL-ului, iar Nelu, șoferul instituției, îi cataloghează scurt: „Grijania mamii lor de drogați, vor să ne distrugă.” Pe de altă parte, starea de fapt de la care pleacă narațiunea poate deschide larg poarta tuturor posibilităților. Este lucrul de care, cel puțin aparent, profită Bianca în finalul romanului. Tânără și dezamăgită de viața amoroasă, de tensiunile de la locul de muncă, de inutilitatea demersurilor ei profesionale, ea convertește dispariția sătenilor în prilej de meditație cu privire la recrearea lumii. În asta constă paradoxalul efect benefic al misterului: în șansa unui nou început: „Aici pot începe o viață nouă. În satul ăsta abandonat, îl putem recrea. Tu nu-ți dai seama? […] ne-am stabili aici, am crește vite, am lucra pământul, am planta pomi și am săpa fântâni, am face copii și satul ăsta ar fi plin de viață din nou…” Scena este mai mult decât o participare individuală la resetarea unui singur destin; aici e și o sugestie mitică, o repetare de la zero, în mic, a istoriei umanității. La fel cum Robinson Crusoe, în minunata lui parabolă, retrăiește de fapt etapele dezvoltării lumii (agricultura, apoi vânătoarea, apoi sclavagismul etc.), la fel de străvezie e și sugestia Biancăi: un dezastru aparent poate fi metamorfozat în bucuria unei noi speranțe, prin care lucrurile capătă un nou contur, dezbărate de vechile păcate.
Tulburătoare, însă, e discreția cu care autorul coboară povestea în mitologie. Nu voi divulga finalul poveștii, însă rochia de mireasă pe care Bianca o găsește în lada de zestre veche și prăfuită e promisiunea unei izbăviri prin moarte (extincția ca nuntă cosmică). Îmbrăcarea ei semnifică acceptarea unui destin și seninătatea simplă a unui sfârșit previzibil. Peste toate, visul care dă consistență speranței este unul dintre cele mai frumoase tablouri ale cărții; un strop de magie într-o lume a disperării: „Drumul ieșea din sat și urca pe dealul dinspre est. Ion, Mariana și copiii erau ultimii dintr-un lung cârd de oameni care urcau dealul. Se auzeau plânsete. Câțiva oameni se opreau și se uitau înapoi. Deasupra dealului se arăta coroana strălucitoare a răsăritului de soare. Tot cârdul acela de oameni care urcau dealul intrau încet, pe rând, unul câte unul, în soare. Copiii lui Ion și al Marianei se opriră o clipă în urma părinților și îi făcură semn cu mâna Biancăi, apoi pășiră și ei peste creasta dealului și intrară în soare dispărând”.
Dispariția e una dintre acele cărți care te lasă cu ochii-n gol; amestec de realism și fantastic, de suplețe stilistică și sugestii cultural-mitologice, romanul se construiește în jurul unei obsesii eterne: aceea a deslușirii misterelor care pun lumea în mișcare. Și, odată cu ele, a tuturor lucrurilor care ne promit nemurirea. Un microroman splendid, care-l reconfirmă pe Cosmin Perța ca pe unul dintre cei mai importanți prozatori ai generației lui.
