Molotov roz

Cu multă personalitate, care se cere a fi savurată în toată defularea ei mușcătoare și care descrie viața & cotidianul ca pe o lungă listă a eșecurilor și realizărilor erotice, în imagini curate, fără decorativism inutil, tăiate scurt și bine calibrate, fetițe dulci e o plachetă echilibrată, în care se vede intuiția Lorenei Enache pentru coerența ansamblului.

234 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Lorena Enache, fetițe dulci, Editura Charmides, Bistrița, 2021

Cu al treilea volum, fetițe dulci, apărut recent la Charmides (după Autoanaliză, 2017 și p.H 2.1, 2018, ambele publicate la Paralela 45), Lorena Enache își consacră o stilistică a erotizării ca marcă proprie. Poemele din placheta asta sunt conectate aproape exclusiv la o astfel de hermeneutică amoroasă, pe care și-o explorează în imagini și stări efervescente.

Se vede foarte bine aici că poeta scrie o poezie cu un aer cool, badass (i s-a dus deja faima de good girl gone bad), de un erotism care mustește în toate ipostazele lui: consumat ca atare, desfășurat retrospectiv în regim post-breakup, ca discurs vindicativ, ori teoretizat prin gesturi & reflexe lascive. E vorba, deci, de-o contabilitate erotică în toată regula, care alimentează rețeaua de tensiune a poemelor, de un soi de „terorism” erogen desfășurat cu multă furie și energie și care leagă toate bruiajele poematice – deopotrivă corporale și emoționale – într-o politică a declamării. Starea asta de frenezie, aproape, a versurilor, fără să producă excese, echivalează în poemele Lorenei Enache cu o hipertrofie a erosului ca la carte: „îmi închipui ovarele cum complotează/ se adună la o masă de lemn/ poartă ochelari de soare cat eye oglindă/ aprind ţigară din ţigară şi îşi întind/ rujul peste părerea ta expusă la suprapreţ// ce păcat de toate ideile pe care le-am transformat/ în clickuri pe hbo go şi ore la terasă/ + toate serile în care un cocktail cu emma/ a însemnat ceva/ cimentul prietenos de la oddity şi barmanul/ care ar vrea/ dar e prea mic să îndrăznească/ + toate fetiţele tragedii care au făcut-o/ pe mama să îşi amintească/ cum m-a iubit înainte să mă rupă.// […] în mintea mea femeile/ scutură nuanţe de verde când se spală pe dinţi/ vino şi tu/ în iad femeile poartă furouri roz cu pene şi fir de/ Isaura/ vino şi tu/ în mintea mea strălucesc/ şi eu în furoul meu satinat,/ mi se lipeşte de piele/ din ce în ce mai tare când pentru fiecare/ bărbat se mai aprinde o instalaţie/ se mai acoperă o lipsă.”, sărat. aproape spicy. În astfel de zone, ele își configurează cel mai evident identitatea lor de mici proiectile retorice, pentru că e și-o doză considerabilă de reflecție artistică în discursul ăsta frizant al Lorenei Enache.

Tocmai de-asta, aș zice că volumul e doar aparent unul al verdictelor decisive, sau că nu e doar atât. E loc aici și de extaz al izolării (singurătate floare la ureche), de schiță biografică și manual de trăiri urbane (kit), cât și de reflecție și analiză (o serie de consecințe deosebit de grave), chiar dacă per ansamblu, dinamica intimistă rămâne focalizarea principală a textelor.

Ba mai mult, la un nivel mai de adâncime, despre asta vorbește, de fapt, poezia ei: nu atât despre ipostazele manifestărilor ei amoroase, luate ca atare, cât despre ce anume se contorizează din tot repertoriul ăsta atunci când vine vorba de construcția discursului. Mai concret: despre ce vorbim când vorbim despre iubire, dar a se înlocui „iubire” cu observația și cartografia erotică. E, în toată curgerea lor, un performance al acestor poeme, un one woman show care se consumă în poză glam, milenială, sub forma unui monolog lung și îndrăzneț, pe care Lorena Enache știe să îl exploreze cu un maximum de efect; lasă, oricum, impresia unei neliniști difuze mascată sub formă de confesiune trasă în regim de social media, care-și dă filme ironice pe marginea inventarului masculin pe care îl explorează. Playing it cool, adică, și atunci când dinamica seductiv-caustică se apropie de un teritoriu ceva mai intim, al vulnerabilității: „natura dramei îmi e atât de confortabilă şi prefer/ să ţin cerul pe umerii mei când se prăbuşesc/ şi soarele şi luna/ şi tot ce au mai scris alţii în stele./ toată viaţa mea e câteva albume pe drive şi/ dacă e să mă dărâme şi pe mine/ parola pentru cont e o poziţie sexuală./ puteţi încerca până îmi blocaţi clitorisul şi îmi dă/ sângele pe nas.// apoi mai dau un delete şi zic amin./ dumnezeu e sus şi râde.// de-atunci creşte în mine/ o ramură crudă de afecţiune/ care o înjunghie pe lorena bad girl/ când plânge şi ţipă noaptea/ cu o pernă neagră în braţe./ nu a avut noroc şi a aprins o ţigară/ sperând să facă tristeţea/ să miroasă a şobolani şi mai puţin a bărbaţi.// din dragoste şi din alte neajunsuri/ lorena fată bună/ a tras pătura peste fetusul anxietăţii.”, împământare. fetițe dulci funcționează, de aceea, mai degrabă ca o reprezentație programatică dedicată imaginarului masculin în toate formele lui, dincolo de a cărei ținută hip supurează, din când în când, o tensiune identitară bine camuflată: „nu sunt nimic din femeia fatală,/ mai mult o gagică fană beyonce şi kierkegaard/ dansând pe muzică trap în oglindă/ super cool super singură, dar/ am avut parfumuri de 20 de lei mai adevărate/ decât orgasmele pe care le-am primit.”, nu e anul meu vs. „nu mă interesează să satisfac opinia publică/ cât vreau să fiu satisfăcută când îmi exprim opinia/ în public/ şi trag de bretelele salopetei până îmi gâtui/ vulnerabilitatea;/ toată valeriana din lume mă priveşte ca pe copilul ei./ undeva în mijlocul minţii tremură de frig câţiva nervi/ şi nişte glande hiperactive secretă frică pentru zile/ negre.”, menaj. Tocmai de-asta, aș zice că volumul e doar aparent unul al verdictelor decisive, sau că nu e doar atât. E loc aici și de extaz al izolării (singurătate floare la ureche), de schiță biografică și manual de trăiri urbane (kit), cât și de reflecție și analiză (o serie de consecințe deosebit de grave), chiar dacă per ansamblu, dinamica intimistă rămâne focalizarea principală a textelor.

Cu multă personalitate, care se cere a fi savurată în toată defularea ei mușcătoare și care descrie viața & cotidianul ca pe o lungă listă a eșecurilor și realizărilor erotice, în imagini curate, fără decorativism inutil, tăiate scurt și bine calibrate, fetițe dulci e o plachetă echilibrată, în care se vede intuiția Lorenei Enache pentru coerența ansamblului. Se reține, dincolo de vitalismul ei galopant, care face ravagii prin memoria afectivă, euforia ceva mai subtilă a fragilității și modul în care poeta o dosește în spatele expozeurilor ei dense. Pentru că aproape de fiecare dată, dincolo de astfel de scene străbătute de imagini scăldate în filtre de tip insta și de vibe-ul dur, luciul roz al poemelor din fetițe dulci lasă în urmă și dâre de-un roșu ceva mai dramatic.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Jurnalul fericirii

Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în