Natură umană/natură vie

Start
190 vizualizări
Citiți în 24 de minute
1

Bănuiam că relația lor era mai mult decât ce părea la prima vedere, dar nu mi-a păsat prea tare. Le împărtășeam tacit secretul, dar îmi vedeam de ce mă interesa și iubeam cel mai mult. Arta. Le arătam fotografiile mele, mă încurajau amândoi, le simțeam sincere aprecierile, ale lui mai cântărite, bazate pe temeiuri artistice, vorbea despre compoziție, echilibru, textură, ale ei mai înflăcărate, spontane, impulsive și electrizante – ba tocmai pentru felul senzorial de a da feedback uneori o credeam mai mult pe ea când îmi lăuda arta, era greu de crezut că minte, reacționa aproape visceral când îmi vedea unele fotografii, au fost și momente când i-a venit să se atingă, să se onduleze, să tremure în timpul unei mișcări greu de descris, la vederea unora dintre lucrările mele. Eu, atât de așezat, am înțeles mai greu că felul ei de-a reacționa o caracteriza întru totul, dar cu timpul am ajuns să nu mi-o mai pot imagina altfel. Iar după sexul cu ea toate piesele au fost puse la locul lor, era pasională ca în artă, vibrantă și senzorială, dar mai ales liberă, cu desăvârșire liberă. Deși nu o cunoșteam atât de bine, cel puțin deloc la fel de bine ca Narcis, de care o lega o prietenie mai veche decât momentul intrării mele în scenă, am știut despre ea că are o relație specială cu libertatea. Că i se dăruiește profund, totodată tachinând-o, pierzându-și-o intenționat, pentru ca apoi să o recupereze după câte o sesiune sălbatică de vânătoare a ei. Mi-am dat seama după felul în care făcea amor cu noi, cu amândoi. Narcis o subjuga, eu eram greșeala de care avea nevoie pentru a se simți liberă. Cu el testa terenul șubred al loialității, erau secunde în care, când o poseda, eram absolut uitat, dar nu mă deranja deloc, înțelegeam foarte bine de ce o acaparează în modul ăla. Apoi revenirea ei, ca o trezire – până și din cum se mișca intuiam că se distrează, că joacă tot felul de roluri în minte și le transformă în numere și poziții –, redobândirea libertății, acordarea atenției în mod egal, deținând controlul, în timp ce noi deveneam marionete, dornici să nu lase pe niciunul mai în urmă, să ne facă față în aceeași măsură, cu aceeași dorință și determinare. Mi se pare totuși că eu primesc ceva mai mult, dar îmi doresc, ingrat, ca Narcis să nu-și dea seama. Sau să simtă la fel, să credem, fiecare, că primim mai mult, să ne păcălească în asemenea măsură încât toate ego-urile din ecuație să fie sus, acolo unde le este locul. Atât de talentată să fie oare femeia asta care a reușit fără efort să ne pună într-o situație aș zice inimaginabilă? Sau poate chiar primesc mai mult. Pentru că sunt elementul compatibil cu libertatea, cine știe cât de temporar, cine știe cât de opțional în acest trio menit să dureze, dar…

Îmi atrăseseră atenția de ceva vreme, întâi Narcis și, la câteva luni distanța, Vlad. Cumva, în capul meu, cam de la început mi-i imaginam pe amândoi odată în ipostazele în care, în cele din urmă, am și ajuns. Ce vorbesc… de care încă mă mir c-am ajuns. Mă atrăgeau puternic, dar eram extrem de sigură că n-ar face-o niciodată. Plus că se știau – nu erau chiar cei mai buni prieteni, dar se apreciau, aveau destul de multe lucruri în comun. De fapt, chiar asta ne-a adus acolo, împreună, altfel puteam continua să visez mult și bine. Iubirea pentru artă. Eu eram mai pe partea tehnică, administrativă. Fără mine n-ar fi avut unde să expună, ce să curatorieze. Eu am făcut rost de casă, am promovat-o, am adus vizitatori, evenimente. Narcis picta, Vlad făcea fotografii. Eu îngrijeam expozițiile și negociam pentru diverse finanțări. Înainte de a ne vedea visul împlinit – că vorbeam de ceva vreme despre proiect – de Narcis începuse să mă lege o prietenie ciudată. Deveniserăm într-un timp relativ scurt surprinzător de intimi din punct de vedere spiritual, mereu pe aceeași lungime de undă, cu o chimie nemaipomenită, totodată rezervați, păstrând sub tăcere orice dorință carnală, ignorând semnale – dacă erau –, evitând să le dăm pe față când totuși le lansam în interiorul discuțiilor noastre despre tot și nimic. Oficial, ne-am fi putut numi foarte buni prieteni, neoficial, însă, pot spune că l-am trădat pe Narcis din prima clipă.

Cu Vlad a fost diferit, el era mai rezervat, de asta a și intrat în trio-ul ăsta mai târziu și a luat regulile jocului ca atare. Era atât de drăguț felul lui tacit de-a arăta că-și știe locul, de parcă eu devenisem deodată proprietatea lui Narcis și Vlad ținea să ne arate – dar mai ales prietenului său decât mie – că o știe foarte bine. De fapt, nu eram nicio proprietate, eram doar o femeie frumoasă căreia îi place sexul. Și care avusese fantezii cu tipii ăștia, în formula asta, încă dinainte de-a se lega până și cea mai vagă prietenie între mine și ei. Nu mai știu după cât timp de tatonări aparent inocente s-a întâmplat. Doar cu Narcis, prima dată. O sticlă de vin, de atât a fost nevoie. Pregăteam expoziția lui Vlad, în absența lui, vinul fusese ideea mea, inițiativa a lui Narcis. Exact cum visam. Și de atunci sexul direct pe parchet, pereți, linoleum și ciment, în funcție de încăperea casei recondiționate unde se întâmplau expozițiile, devenise pauza noastră favorită. Relațiile dintre noi rămăseseră aceleași, iar asta mă bucura, nu aș fi vrut să pierd prietenia care ne lega pentru… Doar uneori mi se pare că Narcis caută în mod intenționat să ne întâlnim și în absența lui Vlad, dar nu cred că o face conștient, ci, cel mult, din dorința de a păstra și amintirea perioadei în care ne simțeam atât de bine singuri. În doi sudăm relația, în trei doar ne distrăm, iar mie-mi place nespus să mă distrez.

Nu mi-am imaginat nicio secundă că vom ajunge aici. Țin sincer la Vlad, om mai loial și corect nu se mai găsește și n-aș fi crezut că ar… dar nici despre mine n-aș fi crezut, așa că nu mai contează. Înțelegerea a fost să nu amestecăm treburile asociației cu cele intime, iar până aici e totul fain, dacă e să trecem peste faptul că toate treburile intime au loc fix în sediul asociației, adică în casa recondiționată unde ne atârnăm tablourile și fotografiile. Ea se ocupă de PR mai bine decât aș face-o eu și Vlad la un loc. Decorează, se urcă pe scaune, pe scări, pe lăzi, pe găleți cu susu-n jos, prinde și desprinde, lipește, coase, bate cuie, vopsește, amenajează și găsește cele mai potrivite înălțimi, distanțe și unghiuri pentru arta noastră. Știam de la bun început că-l place pe Vlad, nu s-a sfiit nicio secundă să recunoască – și de ce s-ar sfii, eram doar prieteni – chiar dacă ei încă nu aveau nicio legătură pe atunci. Îl știa doar din vedere, de pe la alte expoziții, de pe net. Și din ce-i mai povestisem eu – l-am prezentat într-o lumină favorabilă pentru că merită și nu vedeam de ce-aș distorsiona această realitate. Nici acum n-aș face nici cea mai mică aluzie negativă în ceea ce-l privește.

Am apreciat la ea libertatea de expresie, m-a uimit libertinajul – mă întrebam dacă nu obosește, era evident din toate discuțiile noastre că aspiră la tot ce pe mine mă sperie, mă simțeam liniștit pentru alegerile mele și curios să o aud vorbind despre visurile ei. Mă fascina, era lumină și întuneric, rouă și furtună, greu și ușor de crezut, de înțeles, de empatizat cu ea. Dar toate contrastele aveau în comun o pasiune nebună care o trăda în tot. În artă, în negocieri, în succese sau pierderi. Ea nu citea cu mintea, ci cu sufletul, nu înțelegea arta noastră – a mea și-a lui Vlad – cu ochii, ci cu spiritul, poate uneori simțeam că e prea puțin, o înțelegere știrbă, dar mai târziu mi-am dat seama că suntem pur și simplu foarte diferiți și de asta mă și atrăgea atât de mult. O consideram o plăcere vinovată, o deviere de pe drumul controlat pe care mi-l desenasem în minte, culoarea pe care nu o folosesc niciodată în tablourile mele. Femeia cu care nu mă văd pe termen lung, dar pe care aș fi iubit-o ca un nebun, dacă n-aș fi fost un om cât se poate de rațional. După cum vreau să cred despre mine… și cred! Oricum, de când o împart cu Vlad parcă ceva s-a dus, nu vreau să zic dezgust, e prea dur, dar nu îmi pică bine în sensul că nu aș mai vrea-o deloc doar pentru mine. Adică o mai vreau, mai caut să fie doar a mea, dar numai din orgoliu, nu pentru că ar mai însemna pentru mine același lucru ca înainte să se înfiripeze relația în trei. Formula câștigătoare, până la urmă, formula care mă ține departe de ea, așa cum trebuie. Departe, deși ai zice că suntem o familie. Așa părem, da, toți oamenii care trec pragul asociației asta văd când se uită la noi, o familie. Nu una care și-o trage fix pe unde calcă ei zgâindu-se la picturile mele, dar totuși o familie. Dăm bine împreună, recunosc, ne admiră la pachet, ne iau interviuri în același timp, ne invită la emisiuni pe toți trei odată. Iar pe noi doi ne asociază mai mult cu ea decât cu iubitele noastre. Și ne place.

2

Am fost mereu un bărbat loial – atât ca prieten, cât și ca partener de viață. Nu pot să spun că am remușcări, nu sunt absurd și știu că odată ce există o fisură în relație e ușor să calci strâmb. Dar despre mine aș fi zis că merg mai drept decât majoritatea oamenilor, chiar dacă nu-i judec pe cei care n-o fac. Am momente când aș vrea să pun punct, dar știu că apoi aș tânji multă vreme după…

Uneori mă port ca o drogată din cauza lor, sunt zile când mă surprind grăbindu-mă să ajung la asociație cu mult timp înaintea începerii vreunui eveniment, doar să-i văd, să-i am. Și mă tem, mă simt disperată, prea însetată de ei, panicată, poate, că joaca se va termina, deși niciunul dintre ei nu ar da semne că…

Mi se întâmplă să mă grăbesc spre asociație doar nu care cumva să apuce să fie singuri, să fie Vlad pe-acolo înaintea mea, când ea oricum mereu se duce cu ore bune mai devreme să pregătească diverse. Îmi imaginez uneori că-i prind și reacționez urât, apoi caut disperat să scutur imaginea din minte doar din teama de a nu o atrage realmente în dinamica noastră. Probabil atunci chiar s-ar termina, deși…

3

— Doar era ceva fun la început, ce naiba v-a apucat?

Vlad ar spune care v-a? dar nu-i arde să scoată niciun sunet, stă retras pe un scaun înalt, care se afla chiar în colțul încăperii principale când a început discuția. De parcă s-ar fi pus singur la colț. Ea gesticulează mai mult decât de obicei, mai mult ca frecvență, nu ca varietate a gesturilor, neștiind ce să facă cu mâinile în afară de o mirare perpetuă, acel de ce cu palmele aflate ușor sub nivelul umerilor și privind spre tavan, pentru ca apoi să le blocheze câteva secunde în șold, și iar spre tavan și iar în șold, evident încurcată, blocată, dornică să nu fi asistat la scena de față. Narcis are o față de zici că, dacă ar putea, ar scoate flăcări pe nări. Caută să se tempereze, nu vrea să fie ridicol, dar nu se mai poate abține. Pe el îl apucase de fapt, nu pe ei, asta ar fi vrut Vlad să verbalizeze, dar n-a fost în stare.

— Era fun pentru tine, nu pentru noi! Tu chiar nu ți-ai dat seama?

Vlad iar ar fi vrut să zică ceva. Cum că Narcis ar trebui să vorbească doar în nume propriu, să nu-i mai atribuie sentimente pe care, nu neapărat că nu le are, dar nu s-a gândit încă dacă îi aparțin și lui sau nu. Să-l lase să înțeleagă singur dilema. Și până la urmă, se gândea în colțul lui, cocoțat pe scaunul cel înalt, privind undeva mai degrabă într-o parte decât în jos, nu rușinat, ci poate deranjat, da, deranjat de o discuție pe care nu și-ar fi dorit-o, se gândea, deci, de unde și până unde dilema de fapt? De la imposibilitatea interpretării unui fapt, de la papucii diferiți pe care s-au apucat să și-i lege între ei. Îi vine să zâmbească de imaginea care i-a trecut prin minte într-un moment atât de serios. Da, efectiv zici că ne legăm între noi șireturi cu care nu suntem familiarizați, normal că ies niște funde strâmbe. Pentru el e atât de simplu, ceea ce-i dă impulsul de a vorbi, în sfârșit.

— Am interpretat fiecare diferit. Asta s-a-ntâmplat.

Ceilalți doi s-au întors spre el de parcă în cele câteva clipe de tăcere uitaseră că era și Vlad acolo, cu ei. Pentru că începea să fie clar pentru toată lumea că problema erau ei, nu Vlad, ci ea, pentru că-i voia pe amândoi doar să nu înceapă să-l dorească inadmisibil de mult pe unul, și Narcis, pentru că nu a fost sincer când și-a spus că în felul acela ar reuși să o țină departe de echilibrul lui. Cum altfel, decât introducând un element nedorit între ei, ar fi reușit el să păstreze viața stabilă după care tânjea? Cum altfel, decât introducând un element surpriză între ei, ar fi reușit ea să-și fenteze în continuare sentimentele, făcându-le să se simtă invizibile? Dar câte minciuni nu-și spun oamenii într-o viață.

— Nu, nu am interpretat diferit, a spus ea uitându-se cât de urât putea – și nu prea putea, dar cel puțin încercarea de a privi astfel a putut fi percepută de ambii bărbați – la Narcis. Ci pur și simplu unii dintre noi au trădat jocul din prima clipă.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”