Alte manechine aveau articulații nu numai la mijlocul antebrațului, ci și la mijlocul gambei. Dar articulații să fi fost oare? Puteai să te întrebi de ce era nevoie de articulații la mijlocul antebrațului sau la mijlocul gambei. Tijele din interiorul membrelor puteau sugera ideea de interșanjabil. Adică cum? Dacă terminația mâinii, adică încheietura, palma și degetele și anume felul în care acestea erau îndoite nu dădeau manechinului expresia dorită, le puteai înlocui cu membre și încheieturi și degete luate de la alte manechine? Chiar dacă asta fusese cândva intenția, înlocuirea fusese desigur dată uitării. Fiindcă prea erau multe manechine cărora le lipsea ba câte un braț, ba câte un picior. Iar o parte din ele ajunseseră chiar și în magazine.
Le vedeai acolo, prin te miri ce cotloane, și nu se putea să nu-ți stârnească revolta.
— Lucian! spunea profesoara de română, stând în picioare îndărătul catedrei, după ce pusese deoparte peste teancul alăturat ultima lucrare comentată. Avea înaintea ei, pe catedră, două teancuri, unul în dreapta, peste care tot pusese, pe măsură ce le comenta, lucrările de compunere pe teme liber alese, și altul în stânga, care se tot subțiase până ce nu mai rămăseseră decât câteva. — Lucian, trebuie să recunosc că ești surpriza zilei! Prin ochelari, ochii ei îl aținteau cu o licărire jucăușă, dar era greu de spus cât din licărirea aceea jucăușă era încântare și cât reproș. Ochii ei le conțineau pe amândouă. — Fii bun și spune tare, cu gura ta, să audă toată clasa, ce subiect ți-ai ales.
Ținând în mână o lucrare, de bună seamă a lui, Lucian se ridică ezitant și recunoscu cu nesiguranță în voce:
— Despre manechine.
Câteva chicoteli răzlețe se făcură auzite în clasă. Cu siguranță era mult mai puțin decât corul dezaprobator la care se așteptase, poate, doamna de română.
— Ce fel de manechine? insistă ea și continuă să-l fixeze pe Lucian cu un interes ambiguu. Licărirea de reproș din ochii ei câștiga teren în dauna celei de încântare.
De fapt, era greu de înțeles sensul întrebării. Ce fel de manechine?… Îmbrăcate sau goale? Frumoase sau urâte? Masculine sau feminine? Trebuia să-i ghicești gândul, dar… Lucian își aminti de manechinele abandonate în poziții grotești prin cotloanele depozitelor, goale. Dar doamna de română cu siguranță nu le văzuse și, deci, sensul întrebării nu putea fi decât unul singur. Așa că Lucian răspunse în chip logic:
— Despre cele din vitrine.
— Lucian, schimbă tonul doamna de română, e adevărat că v-am lăsat să vă alegeți liber subiectul compunerii. Crede-mă că în ziua de azi asta se cheamă favoare. Dar nu cred că trebuie să abuzezi de libertate. Cu atât mai mult cu cât e atât de rară. Eu, de pildă, pot să presupun că ți-ai ales subiectul manechine numai cu scopul de a mă persifla.
În clasă nu se făcu auzită nicio șoaptă, de parcă toți cunoșteau sensul verbului „a persifla”.
— Ca să-mi demonstrezi că greșesc, continuă doamna de română. Spune-mi, te rog, există vreun motiv anume care te-a făcut să scrii despre manechine?
— Odată, demult, spuse Lucian într-un acces de sinceritate și pentru că i se păru că situația i-o cere, m-am speriat de un manechin și n-am vrut să intru cu mama într-un magazin.
De data asta, cuvintele lui stârniră în clasă un val de rumoare.
Prin ochelari, interesul din ochii profesoarei deveni vizibil și licărirea de simpatie o domină pe cea de reproș.
— Chiar așa? Te-ai speriat în așa hal de un simplu manechin încât ai refuzat să intri? Poate cu altă ocazie ai să ne explici ce anume te-a speriat la manechinul acela de care spui. Într-o altă lucrare, dacă am să vă mai cer una cu subiect liber ales… Totuși, Lucian, în lucrarea ta nu lași în niciun chip să se înțeleagă că ți-e teamă… sau, mă rog, că ți-a fost teamă de manechine. Dimpotrivă, se desprinde din cele scrise de tine un fel de revoltă împotriva manechinelor. Sau hai să-i zicem mai curând dezaprobare. De ce, Lucian? Ce te face să fii pornit împotriva lor?
— Pentru că sunt urâte.
— Mai urâte decât cele de care îți amintești din primii ani ai copilăriei?
În acest moment, Bobe Prostu’ se repezi cu gura și, prefăcându-se interesat de manechine, își confirmă avid reputația de măscărici al clasei întrebând cu vervă de mahalagiu:
— E adevărat, doamnă, că pe vremuri manechinele purtau chiloți și sutien? Pară cu îndemânare și se feri de ghionții și de scatoalcele venite dinspre cei ce stăteau în băncile din jurul său și reuși să strecoare cu aceeași obrăznicie: — Adică vreau să spun că afară de chiloți și sutien n-aveau nimic pe ele?
Lucian avu ocazia să aprecieze calmul profesoarei de română care, ignorând olimpian vacarmul stârnit în clasă și ignorându-l pe Bobe Prostu’ însuși, i se adresă în continuare lui Lucian și îl întrebă:
— De ce găsești că sunt urâte manechinele din vitrine, dragă Lucian?
Dar era atât de evident că manechinele ciunge și oloage puteau descuraja cumpărătorii! E drept, clientul, făcând abstracție de hidoșenia manechinului, își făcea, poate, o idee, chiar și cu asemenea manechine, de cum putea să-i vină îmbrăcămintea pe care și-ar fi dorit să o cumpere. Și totuși. Când vezi asemenea orori nu poți să nu te cutremuri. Poate că adulții s-au obișnuit cu multe, mai ales după ororile din ultimii ani. Dar copiii? Nimeni nu trebuia oare să se gândească la ei? Sau poate se răspândise părerea că, dacă copiii au fost până acum cruțați într-o oarecare măsură, să zicem, de orori, ar fi acum o bună ocazie să se obișnuiască cu ele? Dacă nu altfel, măcar în vitrinele magazinelor? Fiindcă așa e viața, plină de orori?
Răspunsul era, desigur:
— Nu, nicidecum. Pentru copii ororile nu trebuie să devină în niciun caz parte din viața cotidiană. Pentru nimeni nu trebuie să devină. Cu asta suntem cu toții de acord. Cred că în această privință istoria ne-a servit destule lecții dureroase. Dar poate vă amintiți, deși cu siguranță erați mici pe vremea aceea, că de multe ori manechinele feminine erau îmbrăcate doar în chiloți și sutien. Să avem însă un dram de decență! Totuși chiloții sunt chiloți și nu-i expui în public. Nici măcar pe un manechin. Nu numai că-i o chestie intimă, dar la ce bun să încurajezi estetica lenjeriei intime? Pentru seducție? Un manechin prea seducător, cum erau pe vremuri, ar putea să încurajeze frivolitatea, nu? Asta le trebuie lor? Copiii noștri nu trebuie să trăiască în frivolitate. Și nici cei mari, la urma urmei. Îmbrăcămintea e menită să ascundă goliciunea și să permită minții să se concentreze asupra a ceea ce este cu adevărat important și constructiv în viață.
Nu sunt toți de părerea dumneavoastră, doamnă. Iată, eu am văzut în vitrina unei croitorii din apropiere un cartonaș pe care stătea scris cam așa, dacă îi amintesc bine: E adevărat că haina face pe om. Și totuși omul face haina! Ca să vă spun drept, m-a amuzat într-un fel. Chiar și în aceste vremuri tulburi, iată că există croitori cu simțul umorului, care se gândesc cum să-și atragă clienții. Și cu ce pot să-i atragă dacă nu promițându-le veșminte elegante? Făcute cu mâna lor. Croitorii doresc să le ofere clienților mai mult decât haine de gata.
— Nu văd de ce ar trebui să fim împotriva hainelor de gata. A cumpăra haine de gata înseamnă a economisi timp. Să ne gândim numai de câte ori e nevoit cetățeanul să se ducă la croitor pentru probe. Ca să nu mai vorbim de prețuri. Și apoi, de ce să considerăm că vremurile sunt tulburi? Le judecăm oare după manechine? La drept vorbind, manechinele nici n-au dispărut, decât doar că nu mai sunt dezmățate ca altădată.
Dezmățate, a! nu, în niciun caz. Iată, copiii-manechine erau îmbrăcați din cap până-n picioare, și chiar și băieței în uniforme școlare, cu pantaloni lungi și hăinuțe încheiate la toți nasturii, din stofă bleumarin, probabil aspră la atingere, cu ochi albaștri, pictați, zâmbeau fără strălucire, cu buze decolorate. De sub cozorocul șepcilor școlare se ițeau bretoane negre-negre, linse și țepoase. Toată vitrina cu manechine era o combinație de materiale simple – bleumarin, alb, pepit. Mult prea puțin colorate. O gamă îngustă.
În vitrină, în spatele lui Lucian, siluetele altor privitori se reflectau împreună cu strada ca fundal translucid-întunecat și chiar mobil pe ici, pe colo. Simțurile captează enorm de multe lucruri din ceea ce ne înconjoară. Din ce în ce mai multe. Într-adevăr, uneori e de-ajuns ca un singur curios să se oprească la o vitrină, chiar dacă dincolo de sticlă nu-i mare lucru de văzut, că numaidecât i se alătură alți câțiva curioși, care nici măcar nu sunt siguri de ce s-au oprit acolo.
Și cât de puțin îți trebuie ca să-ți dai seama că cineva, o femeie, merită atenție – doar un simplu contur și chiar mai puțin decât un contur întreg: doar o linie ovală a obrazului, conturul unei bucle, a cărei culoare nici n-o poți desluși reflectată în sticla vitrinei, care este o oglindă imperfectă. Și chiar de-ar fi o oglindă perfectă, tot te poți înșela. De pildă, privite din spate, unele femei au siluete adolescentine, chiar și la patruzeci și mai bine de ani. Nu și prospețimea pielii, desigur. Așa că răsucirea uneia din acele femei cu fața poate fi o dezamăgire. Alteori însă nu-i așa. Nici vorbă de dezamăgire.
Lucian se întoarse și observă o femeie tânără și înaltă aproape cât el îndepărtându-se agale în lungul trotuarului, fără să-i dea nicio atenție, după ce o zărise, era sigur, privind timp de câteva secunde, dindărătul său, vitrina. Avea o siluetă fără cusur. O fustă de doc oliv-cenușiu, chiar dacă făcea câteva cute, datorită rigidității materialului sau poate datorită unei croieli imperfecte, peste rotunjimile feselor și ale șoldurilor. Dumnezeule, ce fel de goliciune ascundea?
Lucian o urmări o bucată de drum. Gambe perfecte, o piele mată, de o netezime desăvârșită. De multe ori ochiul se pricepe să pipăie la fel de bine ca degetele. Gambele se mișcă suple și pline de forță, pășesc fără o destinație precisă de-a lungul trotuarului, sub dominația șoldurilor cu mișcări legănate și degajate, dar chiar și-așa, chiar și cei câțiva pași pe care îi fac gambele pe drumul scurt dintre două vitrine par disputați între o voință relaxată și atracția moderată a vitrinelor. N-avem o destinație precisă, spun gambele, dar facem ce vrem noi… Palma poate să lunece în sus mângâind forma de fus a gambei, dar nu în grabă, ci savurând abia perceptibila umiditate a pielii, până la tendonul proeminent din spatele genunchiului, care se vede și se simte plin de vigoare feminină, punte între gambă și coapsă. De unde vine acea ușoară umiditate? La rădăcina părului de la ceafă, se simte și acolo, mai palpabilă decât oriunde, sub căldura părului răsfirat pe pernă, și la tâmple, unde firele de păr chiar s-au umezit la rădăcină, mai deschise la culoare, acum că respirația întețită se domolește lăsând în loc o sublimă epuizare. Capul ei se răsucește vlăguit, atât cât are loc, pe pernă spre el până când pometul obrazului i se reazemă ușor de latura capului său căzut din și în paradis, vlăguit și el, peste umărul ei, ba chiar dincolo de el.
— De ce e plăcerea atât de mare, Lucian?… Sau totul nu-i decât o aiureală?
Vocea ei avea detașarea și moliciunea transei.
Se minuna și ea de propria ei plăcere și recunoștea implicit, cu onestitate, că n-are prea multă experiență. Pielea fină și ușor jilavă la rădăcina părului ei de la ceafă se zvânta încetul cu încetul. Se zvânta de fiecare dată după ce trupurile lor de desprindeau unul dintr-altul și mâna fiecăruia dintre ei cădea întinsă și vlăguită cu încheietura peste marginea patului.
Dar de ce trebuia să ai experiență? Pentru ce? Încotro să alergi ca ieșit din minți o viață întreagă și să vezi cum alții fac o tragedie din faptul că nu li se deschid destule porți ici și colo, să fie primiți cu fastul care consideră ei că li se cuvine? Sau că ei înșiși nu știu să fie destul de stăruitori să bată cât trebuie și unde trebuie? Bărbați nătângi. Multe alte porți, c-un pic de noroc, se puteau deschide… Să te prăbușești la porțile cetății – învins, cică?… Ante portas…
Păcatele de care am scăpat sunt cele pe care trebuia să le săvârșim, dar nu le-am săvârșit. O bluză pusă peste piept n-are nicio legătură cu formele torsului, nu știi decât cu aproximație cât de tare se întinde peste sâni și, deci, cât e de provocatoare, și de fapt nu știi nici cum funcționează codul culorii. Dar a ține în dreptul pieptului o bluză atârnând și, în dreptul corpului întreg, o rochie devine pe nesimțite un gest de feminitate prin el însuși, nu fiindcă ar fi neapărat relevant în privința potrivirii obiectului de cumpărat. Simplu obiect vestimentar, menit să dureze un an… sau zece… Sau să rămână să zacă pentru totdeauna în șifonier dacă vremea lui a trecut fără să fi venit vreodată.
