„Au trecutul nu ni-i mare?”

Start
482 vizualizări
Citiți în 33 de minute
1

Dar când ieșeam din vila Ponizil, cu mersul meu greoi și gârbovit, deși îmi doream salturi de ghepard, ca să merg la redacție la Săptămâna, căram în spate, nevăzut, un turn de armament și-n mâinile mele învățate cu scrisul mitraliera cuvintelor, ca să-mi secer dușmanii.

Vila Ponizil, casa mea primită de la Gheorghe Maurer, o casă naționalizată.

Cine a fost Maria Ponizil, femeia care i-a comandat arhitectului transformarea unei case de o sută de metri pătrați într-o vilă de șase sute de metri pătrați, adevărat palat? N-am găsit nimic referitor la ea, niciun document care să-i ateste existența și să-i dezvăluie biografia, în afara actului de proprietate, unde semnează citeț, caligrafic, cu litere perfect conturate, înguste și înalte, ușor înclinate spre dreapta. Am scotocit casa, poate găsesc vreun cufăr vechi cu manuscrise, vreun scrin, un biblioraft cu acte, vreun obiect cât de neînsemnat, care să-mi dea hrană imaginației și, dacă nu voi afla nimic despre femeie, să mi-o pot închipui, în acest joc al ființei noastre dornice să dezlege neîncetat mistere. Probabil că, înainte ca vila să intre în posesia noastră, a mea și a celorlalți locatari, până să devină întreagă a mea, muncitorii ce au renovat-o au înlăturat orice urmă a vechiului proprietar. Așa că nu aveam ce face decât, stând în nopți de decembrie la parterul casei, în clar-obscur, cu Tomy lângă mine, să-i creez doamnei Ponizil biografii feerice. În una dintre ele era o rafinată degustătoare de lichioruri colorate, scria poezii pe coli roz cu un toc cu peniță subțire, caligrafiate cu precizia unui grămătic și, de îndată ce termina una, se apropia de șemineu, făcea sul coala roz, îi aprindea un capăt, o privea o vreme cum arde și apoi o arunca în jar. Pălălaia crea atunci lumini și umbre ce întruchipau tot ce scrisese în acea zi. Mi-aș arde și eu Princepele, ca să văd apoi în odaie perindarea personajelor și monumentele arhitectonice și cerul ținutului închipuit de mine, al Bucurescilor, cetate decadentă, în crepuscul, cotropită de fluturi rău prevestitori. În alta, doamna Ponizil era o mare ghicitoare, ce străvedea prin aburii anticipației, la fel de nebulos ca Pythia, viitorul și-l livra clienților ei, prinți și regine, sub forma unor cimilituri la fel de dificil de descifrat ca șaradele Sfinxului. A devenit putred de bogată în urma acestei îndeletniciri ce oferea speranțe îndrăgostiților și suferinzilor. Sau mi-o închipuiam ca pe-o doamnă de-o milostenie ocrotitoare, ori dimpotrivă, ca pe-o dezinvoltă impostoare sentimentală ce ruina duci și prinți, făcând din ei sinucigași, căci cine o iubea nu mai putea să iubească o altă femeie și nici nu putea să trăiască fără ea. Dispărea cu nestematele, brățările cu diamante, inelele cu rubelite și safire și salbele de perle dăruite de ei, îndrăgostiți cu deznădejde. Ore în șir, zile în șir, săptămâni, ani m-am tot gândit la doamna misterioasă, doamna Maria Ponizil. Era Femeia. Căci trăind în mediul Cuțaridei, m-am ales cu mentalitatea abjectă, grosieră, a brutelor, disprețuind femeile și văzând în ele făpturi inferioare, subumane, mai pornite către trădări decât spre iubire. Ce-mi rămânea decât femeia ideală, creată în cutele creierului meu, între emisferele cerebrale, ca un arc dintre două sfere încărcate electric, ca într-o mașinărie electrostatică Van der Graaff. Tot o fantomă, femeia ideală, și mi-am spus că am fost condamnat, ca a doua ursire, să viețuiesc între făpturi imaginare, prima fiind să fiu scriitor. Figurilor de stil și ființelor fictive li se adăugau stafiile nălucirilor mele. Dar cum să trăiești scriind dacă nu-i dai minții învoirea de-a pribegi pe unde vrea?  

Și o lăsam să rătăcească, dar în vremea asta și acționam. Nu poți fi visător până la capăt într-o lume smintită, gata să te castreze. Vedeam în jur, înfrigurat, dușmani. Trădători fugiți din țară mai ales. Și alte janghinele. Celor dinăuntru le veneam ușor de hac. Securitatea, Săptămâna, voie bună, băieți, îi cicăleam fierbinte și-i certam și-i bombardam cu emanațiile geniale ale Conducătorului, îi pipăiam la fund ca pe cocote, îi frământam și-i fezandam. Na, că iar mă iau cu gândul zburător aiurea, iar asta numai din adorația, din idolatrizarea cuvintelor. Vadim e și el tare în polemică, dar scuipă sudălmi grele. L-am temperat, l-am educat. Îmi este ca un fiu. „Nu înjuri niciodată, ăsta e un principiu. Ai dosare, dai fapte. Destăinuiri ale vieții lor sunt de ajuns. Dacă nu, scrie așa încât orice sminteală ai spus despre dușman să pară verosimilă și, dacă ai umor, stârnește râsul cititorilor, reducând la ridicol adversarii.” „Pamfletul fără înjurături este arma timidului”, mi-a spus Vadim și mi-a închis gura. El înjura de mama focului din fleancă, totuși mi-a urmat sfatul înțelept și pe hârtie nu depășea măsura, era doar miștocar. Ferească însă Dumnezeu să-i fii dușman și să-i apari în cale. Sudălmi grele, de l-ar fi siderat pe Gore Pirgu. Nici la adunări electorale nu se abține, deși azi vehemența îți aduce dușmani. Asta e democrația, s-au format purcoi de tabere, fiecare cu credința ei. Pe vremuri erau numai două: conducătorii cei huliți și noi, poporul hulitor. Totul era clar pe atunci. Acum nu poți mulțumi prea mulți oameni, cei ce gândesc ca tine sunt puțini. Caut să-l moderez, dar Vadim abia așteaptă să pună mâna pe un megafon și-l mânuiește ca pe-o mitralieră cu gloanțe explozive. Își strigă, de parcă ar lătra un dulău gras, ocările și înfierările și-amenințările cu pârnaia și moartea. Altfel, este plin de idei, orator iscusit, pe deasupra e și tobă de carte. Știe tot despre partide și politică și, peste-un veac, discursurile lui vor fi vestite ca filipicele lui Cicero și Demostene. Peste-un veac? Da, prezentul e mereu cuprins de febră, speranțele ne stau în viitor. Nu degeaba i se spune „Tribunul”, supranumele nu-i așa bășcălios cum s-ar vrea. Când se stropșea, mi-era teamă că pierdem din alegători, dar, nu, cu figurile sale de electrocutat avea priză la public, avem electori setoși de sânge. La ziar scrie calm, calculat, după cum l-am sfătuit, inteligent și are un har de a jigni de mă întrece și pe mine. Avem în noi ceva nazist, dar nimeni nu ne-a acuzat, pentru că poate fi și ceaușism. De vină pentru toate relele erau, în discursurile noastre, evreii și țiganii. Era de ajuns să ne piște careva, că pe dată îl făceam țigan. Le arătam românilor că evreii și țiganii ne conduc, vă lăsați conduși de țigani? Îi instigam și-i ațâțam, degeaba, românii sunt blegi. Dar oare Vadim și-ar onora amenințările dacă ar ajunge Președinte? Ar tăia și-ar spânzura, așa cum proferează?

În țară controlam menajeria pe vremea comunismului. Mai greu era cu inșii de afară, lipiți de „Europa liberă”. „Cu ăștia, i-am spus lui Vadim, poți vorbi la telefon și le poți spune ce îți vine la gură. Îi blestemi, îi acuzi, îi înjuri cu sudălmi apăsate, dar, mai ales, îi ameninți. Spune-le că le trimiți securiștii să-i ucidă și să pară un accident și că vor avea grijă și de familia lor.” Nu aveau de unde să știe că securiștii nu stau la cheremul nostru. Mai blufam și noi. Amenințările îi îngrozeau și o lăsau mai moale. Altfel, se lansau în ditirambe și se întărâtau împotriva partidului și a conducătorului și a orânduirii, iar eu eram Apărătorul Patriei. Mi-am dat seama, mai vorbind cu unul și cu altul, că erau convinși de ce spun. În sinea mea le dădeam dreptate, de câte ori nu am visat că fug în Occident, dar știam că acolo nu umblă câinii cu colaci în coadă, ca pe la noi, dacă știi pe ce drumuri s-o iei. Voiam să par loial conducătorului și le demontam ideile cu teorii injuste, eficace însă. Asta e tehnica atunci când vrei să desființezi pe cineva. Dacă vrei să convingi rațional, ți se râde în nas și n-ai spor. Eu îi șocam. Dușmanul meu are brânză în craniu, așa îmi spuneam ca să capăt curaj, de aceea vorbele lui put.

Uite cum sunt: pe-o parte înger, pe alta drac. Înger al prozei, drac al societății.

Mă întrebam uneori ce-aș face dacă, stând la Capșa la un vin de vinotecă, l-aș vedea pe Nicolae Manolescu, unul dintre mușteriii mei la hărțuieli, intrând? I-aș striga, oare: „Salutare, domnule Manolescu, veniți să ciocnim un pahar!”, adică i-aș vorbi ca unui bun prieten? S-au l-aș privi ca taurul înfuriat, lăsând capul în jos și aruncând căutătura-mi cruntă pe sub sprâncenele rărite? Dar știu ce simțăminte am. Nu sunt o pungă de venin, nu sunt burduf de ură, nu port râcă, nu am resentimente. Pe omul rău îl recunoști după sprâncene, le are groase și stufoase, aceștia sunt aprigi, sângeroși. Da, l-aș chema la masa mea ca pe un prieten. Și sunt curios cum ar răspunde. Ar zâmbi, ar refuza politicos și-n gând ar zice-un „du-te-n mă-ta!”, sau ar veni, bucuros, ca și când ar reîntâlni un vechi amic? Nu-mi pot decât închipui, altfel n-avem aceleași drumuri, ca să ne întâlnim.   

După Ianus ce va urma? Mă gândesc să scriu un nou roman, dar literatura a devenit cu mult mai dificilă azi. Proiectasem eu un romanț, dar nu mai e valabil pentru timpul nostru. Pe atunci identificai ușor „răul” și pentru tot poporul era același „rău”, focalizat. Sufeream toți iarna de frig, Marga s-a și îmbolnăvit. Mai toți oamenii îndurau foamea. Într-o zi vine un nepot de-al Margăi pe la noi cu prietena lui, era student în primul an, de puțin timp venit în București. Era prin 1987, când nu se mai găseau alimente. Eu aveam în frigider niște hălci de carne, tocmai le luasem de la cantina partidului și am pus de-un grătar. Și, după ce mâncăm și bem un vin, zic: „Uite ce puțin îi trebuie unui om ca să fie mulțumit.” Și tinerii aceia au înțeles pe dată vorbele mele: dă-ne, tovarășe Ceaușescu, căldură, alimente, curent electric, ca să avem lumină, apă caldă, ca să putem face un duș. Că nu cerem mare lucru, suntem ușor de mulțumit. Și orice om din țară ar fi înțeles același lucru. Și când scriai literatură, toți înțelegeau ce spui. Pe când azi nu ne mai înțelegem între noi, nu mai avem un numitor comun. Scriitorul observă o realitate sau alta, pe când posibilul cititor e stârnit de alte realități, se confruntă cu alte probleme și nu-l interesează ce scrii tu. Fiecare e preocupat de problemele lui, nu mai avem toți aceeași problemă, comună, pentru că nu mai trăim în comunism. Îți vor citi cartea doar acei cititori loviți de aceleași necazuri ca și tine. De aceea presimt că în curând se vor schimba și scriitorii, și cititorii, vor avea altă mentalitate, iar romanele nu se vor mai vinde în peste o sută de mii de exemplare, ci în sute sau poate zeci de exemplare. Cititorii se vor emancipa treptat și vor căuta acele cărți care să le vorbească, despre viața noastră, în chipul îngeresc al înaltei posturi estetice. Cititorul se va rafina. Vom trăi și vom vedea. Suntem baia în 1993. Dar ce roman îmi proiectasem? Acțiunea se petrece în iad, unde dracii se confruntă cu penuria de combustibil și nu pot ține focul aprins sub cazane și sunt nevoiți să facă tot soiul de planificări – cincinale, decenale. În vreme ce sărmanii osândiți suferă de frig și întreabă și cer: pe când căldură și la noi? Tinerii din ziua de azi n-ar pricepe nimic. Pentru cine să mai scrii așa ceva? Sau cine știe, va veni o vreme a obiectelor vechi și se va naște și o literatură vintage.

Dar mi se face somn, poate că nu ar fi rău să adorm. Aș prefera să-mi amintesc viața mea într-un vis liric, decât s-o gândesc. Gândurile parcă nu au consistență, reduc viața la o schemă creionată din întâmplări. Și cred acum că viața unui om nu este cea din lume, ci din adâncul lui poetic, viața se alcătuiește din trăiri. Îmi neg existența terestră și toate faptele și întâmplările, și nu-mi mai accept decât visele. Doar ce s-a plămădit în fantasmele mele e viu și-adevărat. Restul e o minciună imensă, ironie și farsă a zeilor. Mă puteam naște în altă epocă și viața-mi ar fi fost cu totul alta, dar viața mea lăuntrică era aceeași. Poate cu altă anvergură, dacă nimeream un secol luminat, iar originea mea socială ar fi fost nobilă. Dar sunt mulțumit și așa, o vreme am scris, am oficiat acest sacerdoțiu, iată, am fost învestit cu el de zei sau de moire. Poarta liniștii aș vrea să-mi deschidă calea spre înălțimi. Aș vrea să trec în altă lume, în care sufletu-mi să se răsfrângă-n cer și-n îngeri și prin această oglindire să-mi dobândesc iertarea și să-mi vindec orbirea. Dar este cerul pregătit să mă primească? Sunt îngerii setoși să mă îmbrățișeze? Telefonul! Da, cât eram sănătos și mă aflam acasă, ridicam receptorul și sunam. Am ascultat țârâitul acela înfundat, venit parcă din altă lume. Mi-a răspuns chiar el, Dumnezeu. Nu, nu Dumnezeu din ceruri, ci Dumitru Popescu, responsabil pe linie de partid cu scriitorii. „Mon cher, îi spun uite-așa și așa. Au tăbărât pe mine, mă vor mort, mă fac plagiator și vor să mă bată cu mere putrede și mă lovesc cu toate infamiile ce pot fi scornite de-o minte diabolică, numai că am omorât-o pe mama nu-mi spun.” „Mergem la Ceaușescu”, spune el. Da, era unul în țară mai mare decât Dumnezeu. Zis și făcut, ne-am dus, ne-am sfătuit și-am făcut o scrisoare și-am dat-o la România literară

Am o pâclă pe creier. O fi de la medicamente? Parcă n-ar fi mintea mea. Sper să-mi revin, aveam o memorie în stare să rețină amănunte și acum? Vagotonie. Dar știu că sunt puternic, că aceste clipe parcă de ignoranță vor fi doar un răstimp și se vor șterge și lumina gândului meu va țâșni iarăși biruitoare. Aș vrea să-mi amintesc mai bine ce-am trăit. Bolile. Uite ce nenorociri pot aduce. Inima parcă-mi tremură și, cu ea, pieptul. Mă simt slăbit, anemic. Cer înduplecare, dacă există zei în cer, vreau să fiu iar eu însumi. Să mă recunosc. Mie redă-mă, Doamne! Nu m-am rugat la tine, o fac acum. La ce mă gândeam?

Ca să nu lungim scandalul, pentru că iubitului conducător nu-i plăcea agitația și cu atât mai mult tărăboiul scribilor, deși nu-i păsa de ei nici cât negru sub unghie, am hotărât că trebuie să scriu o depeșă. Le acorda, totuși, importanță scriitorilor, chiar dacă i se rupea de ei. Cine o să le mai dea de acum înainte prețuire când l-au ucis? Da, am făcut, simplu, o scrisoare, la propunerea mea, deși gândeam o sancțiune mai zdravănă pentru dușmani, ceva punitiv, o năpastă, o caznă, voiam să-i văd cu gaidele-n sus, ca pe porcii tăiați la abator. Represalii despotice. Dar știam că șeful statului vrea împăcare între noi, se considera pater familias pentru români și, deși tată autoritar, ținea să pară blând, responsabil, să-i țină în armonie zâmbitoare, în amabilitate și măsură. Ne vedea pe toți la o aceeași masă, cum ne transmitem fericiți platourile cu mâncare dintr-o palmă în alta. Uite, dragă, ia și din asta, te rog, e delicios! Pe când eu aveam randament apocaliptic. Aș fi vrut ca scandalul să ia proporții cosmice, universale chiar, adică să cuprindă universul, dacă s-ar fi putut, iar eu să mă înalț din pucioasa emanată de zarvă, din sulfuroasele-i orduri, ca un năprasnic Lucifer, bătând din „ale lui aripe” metalice – aur, sau poate platină, dar dacă se nimereau de plastilină ca ale lui Icar? Aripile talentului meu, se-nțelege, talentul meu de pamfletar. Și polemist. Să-i lobotomizez cu verbu-mi și să-i văd apoi ca mâțe jigărite sau stupizi guguștiuci, cum umblă inocenți, fiind fără conștiință, prin bălțile de pe asfalt după o ploaie, în bătaia calină a razelor solare. Tâmpi.

Dar, mă rog, am propus eu însumi o plăpândă scrisoare, eram obligat să par potolit, facă-se voia Ta, Doamne, tovarășe Nicolae Ceaușescu, am spus și-am publicat-o în România literară. Cred în literatură, am spus apăsat în epistola mea, regret că dragii mei confrați n-au înțeles tehnica superioară concepută de mine, colajul, alții îl folosesc în alte țări din alte zări de zeci de ani și nimeni nu îi prigonește pentru plagiat. E o tehnică îmbrățișată, până la silnicire, de măreața omenire, ați vrea să rămânem noi, ce de la Râm ne tragem, de căruță, cu pantalonii-n vine și dârlogii încâlciți după ceafă ca bețivii când se întorc acasă, noaptea, morți de beți? Dragi români, dați năvală la plagiat. Ați vrea să zăbovim, să persistăm într-o fanariotă delăsare? Să fim înapoiații Europei? Când noi construim socialismul și zburăm, ba chiar ne zbatem furibunzi, în zvârcoliri turbionare, pentru că avem aripi de tinichea… zburăm să atingem cea mai înaltă treaptă de progres, civilizație și bunăstare… zburăm să intrăm sub cea mai asupritoare talpă de când există sclavagism, în comunism. Uite-așa. Eu vin cu progresul, voi vreți să regresăm? Minți înguste, creiere de-o clipă.

Învățasem în Cuțarida felurite înjurături, care mai de care, dar nu le foloseam decât prin viu grai, la telefon de obicei, rareori în public, niciodată în scris. Astfel că epistola din România literară a fost blândă, împăciuitoare. Dar sper să-mi amintesc de unde a pornit și de ce-am scris-o. Vag, știu, a fost un negrișor de-al meu, care m-a dat în gât, dar acum îmi pasă prea puțin. A băgat din Paustovski, din Malraux ceva pagini prea puțin mestecate și deloc digerate. Cum eu lucrez pe cărți ca să finalizez, fără să știu că am în față furtișaguri, am mai împrăștiat calupul, pentru că așa lucrez eu, iau textul sclăvișorilor (e un fel de-a spune că sunt „sclavi”, în argou, că doar îi plătesc, nu trăim într-o orânduire exploatatoare a omului de către om) și îl trec prin athanorul barbian, îl completez și-l cizelez și-n solu-i fertil, topindu-l, pun sâmburi și semințe să rodească. Diseminat în text, furtul din Paustovski s-a diluat până a dispărut. Nici măcar colaj nu mai e. Oricum, colajul e altceva decât e plagiatul. Sudezi mici fragmente luate de pe ici, de pe colo, din unul și din altul, dar devii arhitectul unui nou edificiu literar, cu un sens propriu și-o estetică personală. Să închegi din fragmente luate de aiurea un templu literar inedit, cu valoare artistică, nu-i de colea. „Sclavii” mei au furat, înțelegeți? Cum alții au furat și mi-au aruncat în ogradă furăciunea, sunt inocent, pot fi condamnat cel mult pentru tăinuirea de bunuri manglite, dar nu eu le-am dosit, ba chiar le-am pus în văzul lumii, în romanele mele.

M-am gândit ani în șir cum aș putea răspunde tuturor argumentelor scornite de dușmani că sunt plagiator. Îmi pot debita și-n somn ripostele și-o scot la iveală pe cea mai potrivită, după jurații din acel moment. Așa îmi mai dreg imaginea, unii mă cred. 

(Fragment dintr-o biografie romanțată a lui Eugen Barbu)

DAN PERȘA este romancier, eseist, publicist. Absolvent al Facultăţii de Geologie-Geografie, secţia Geofizică. În prezent este redactor la revista Ateneu, Bacău. A publicat romanele: Vestitorul (1997), Şah orb… (1999), Război ascuns (2005), Cu ou şi cu oţet (2007), Cărţile vieţii (2009), Arca (2012), Viaţa continuă (2013), Şi eu am scufundat Atlantida (2016), Înapoi pe Solaris (2017), Dincolo (2018), Bestiarro (2021) și volumul de versuri Epopeea celestă (1998). Colaborează la mai multe reviste culturale din țară și din străinătate. Cărțile sale au obținut numeroase premii naționale. Prezent în volume de critică literară, antologii, dicționare. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1997.

1 Comment

  1. Singurul merit al lui Eugen Barbu e scrierea romanului Groapa, o capodoperă a cărei publicare e aproape inexplicabilă, în contextul cumplit al anilor 50, așa cum s-a întâmplat și cu Moromeții 1, Cronică de familie și Bietul Ioanide. Invidia care l-a ros pe Eugen Barbu, aceea față de Marin Preda i-a întunecat opțiunile și textele. Scandalul de plagiat după Paustovski reprezintă bomboana de pe coliva unui autor care și-a risipit un anume talent în scopuri meschine. Este evident că actrița Marga Barbu, care i-a fost soție până la moartea scriitorului, apoi a devenit soția actorului Constantin Codrescu, după cum citesc pe wikipedia are merite mult mai numeroase. Despre invidia încercată față de Adrian Păunescu nu mai zic nimic, dat fiind faptul că poetul volumului Pământul deocamdată rămâne, totuși, cel mai eficient, cel mai mare propagandist al regimului dintre 1945 și 1989.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”