Un roman satiric ca o epopee răsturnată în care se aud hohotele de râs sardonic ale celor mai cruzi dintre zei, dar pogoară uneori și îndurarea lor mângâietoare, Bestiarro propune în primul rând o imagine a vieții politic-administrative românești, fixată în rama bestiarului, în manieră postmodernă. Este, în același timp, o poveste despre corupție, un catalog al slăbiciunilor omenești alcătuit cu detașare ironică și umor nebun. O lume întreagă, ca un bestiar colcăind de toate făpturile pe care natura și imaginația umană le-au putut plăsmui, se naște în paginile cărții, angrenată de un eveniment aparent nesemnificativ: dispariția fiicei preotului Sorescu, despre care se știe că are o aventură cu fiul primarului Constanței. De aici, o serie de personaje pitorești ale „faunei“ locale, dar și câteva ființe inocente, dintre cele care salvează de obicei lucrurile, atrăgând compasiunea oamenilor și simpatia zeilor, pornesc tăvălugul întâmplărilor, palpitante și pline de neprevăzut până la sfârșit.
Poetul e atotştiutor
Trecuseră deja trei zile de când chioşcurile îi fuseseră devastate şi microbuzele puse pe chituci şi nu aflase cine‑i poartă sâmbetele. Gică Rasol sta întins pe sofaua din piele albă, aparent calm. Privi la domnul Nica, aşezat demn pe scaun. Nu mai îndrăznea să flecărească, dar îşi aşezase palmele sub fundul schilav şi se bâţâia ca apucatul. Doctorul Mânzescu era roşu în obraji, se vede că se tratarisise din zori cu un şpriţ, două, iar sprâncenele stufoase şi nasul coroiat îl făceau să pară un vultur bătrân, flocăit. Doamna Mia privea drept înainte, parcă era Sfinxul, aşa cum stătea, cu lăbuţele lipite de mapa aşezată pe genunchi. Din când în când, avea o uşoară zvâcnire a trupului spre stânga, ca o tresărire provocată de‑un junghi. Poetul Porumbelu, deşi acceptase să şadă pe scaun, nu părăsise atitudinea marţială şi nici paltonul, nici căciula. Probabil gândea la ceva, dar nimeni nu putea ghici în ce lumi siderale a călătorit mintea sa. Câte‑o clipă, Măţoiu îl tăia cu privirea, îl împungea, îl buşea. Primarul îşi luă ochii de la ei şi privi spre havuz, de fapt mai mult în gol. Îl aştepta pe Triţă Costin, care plecase din zori la procuror, să vadă de unde vin atâtea reclamaţii, de unde s‑au ivit atâţia mici întreprinzători falimentaţi, ce‑i atacau? Cum de prinseseră curaj, brusc, când, până acum, tăcuseră mâlc, chiar şi când au fost agresaţi fără menajamente? Şi cum ieşise la iveală faptul că el, Gică Rasol, cerea taxă de protecţie patronilor de restaurante, de hoteluri, taximetriştilor, iar perceperea taxei a fost calificată drept acţiune mafiotă? Cine le‑a insuflat tuturor curajul să reclame, să‑i pună beţe‑n roate? Nu se impacienta. Ştia că va afla în curând cine îi poartă sâmbetele. Dar dacă opresiunea venea de undeva de sus? Nu‑I nimic, va lupta. Adversar mare, mic, el, Gică, învinge mereu. O să dea cu adversarul său de pământ, de‑a berbeleacul, o să‑l vadă prăbuşit de‑a buşilea şi atunci o să‑şi pună talpa pe spinarea lui, ca un vânător de lei pe coama trofeului său, ca leul pe gâtul hienei. E născut învingător. Totuşi, nu câştigi nimic de‑a moaca. Trebuia să facă un plan. Chiar dacă Triţă era meşter în planuri, primarului nu‑i plăcea cum gândeşte. Scara era prea mică, era prea prudent şi prea amănunţit. În afaceri n‑ai timp de pierdut cu precauţiile inutile, tot ce e mărunt dai la spate, trebuie să mergi direct la ţintă, ca sfântul spre cer.
În sfârşit, Triţă intră în anticameră. Îşi lăsă paltonul în mâna servitoarei care‑l întâmpinase, îşi trecu mâna stângă prin părul răvăşit, în vreme ce‑şi bălăbănea geanta diplomat din mâna dreaptă. Puse geanta pe masă, dar nu se aşeză. Se vede că pregătise un discurs. Îşi drese vocea.
— Zilele astea s‑au petrecut evenimente grave. Oraşul întreg a fost cuprins de gripă. Şi care sunt consecinţele? Strănută domnul Nica, zdrang chioşcurile de difuzare jos. Strănută doctoral Mânzescu, zdrang microbuzele primarului cad înjunghiate: roţi împunse cu şişul, nisip în benzină. Strănută domnul Gică Rasol, hotelul din centrul urbei, abia construit, e gata să se surpe: apare proprietarul cu acte pe clădirea dărâmată de noi, cu acte pe terenul unde‑am construit. Domnilor, gripa trebuie stârpită! Dar ca s‑o stârpim trebuie să vedem de unde vine răceala şi nu ştim.
— Bine că nu‑i gripă porcină, se trezi scoţând vorbe pe gură doctorul Mânzescu.
Poetul Porumbelu, impresionat de solemnitatea momentului, se ridică în picioare, îşi scoase căciula de oaie ţurcană de pe cap şi o coborî în dreptul sexului, ţinând‑o cu amândouă mâinile, de parcă ar fi fost vreun timid.
— Aşa cum viteazul Ahile i‑a cerut măritului Atrid Agamemnon s‑o dea tatălui ei pe îmbujorata Briseis cea cu glezne subţiri, pentru a opri molima ce‑i nimicea pe ahei, aşa, acum, cutezătorul Triţă Costin a cerut destoinicului nostru primar…
— Ajunge, spuse Triţă Costin.
— Lasă‑l să vorbească, se opuse primarul, care ştia că Porumbelu aude gura târgului. Dacă are ceva de spus?
Porumbelu privi crunt la Triţă Costin. Cum îşi permite ăsta, un netrebnic, un rahat cu ochi, să‑l întrerupă? Îşi înălţă capul în poza lui marţială. Dar tocmai atunci maţele îi ghiorţăiră sumbru.
— Bă, ce faci, îl apostrofă primarul.
— Cât trăieşti, maţele te dau de gol, răspunse Porumbelu şi primarul nu mai găsi vreo răutate ca să‑l beştelească. Îl îndemnă doar:
— Hai, spune mai departe!
— Molima fusese trimisă aheilor de zei, de Apollo, zeul Soare. Şi nu e tatăl fetei preot şi nu‑l cheamă Sorescu? Cine ştie la cine‑a apelat şi ce sfânt şi‑o fi băgat azi nasul în treburile noastre.
— Să se fi rugat părintele Sorescu să ne trimită sfinţii molima? întrebă doctorul Mânzescu, după capul lui.
Triţă Costin, agnostic, sceptic, mizerabilist şi minimalist, vru să‑l oprească iar, dar se răzgândi, de vreme ce primarul voia să asculte.
— Ei, aş, ricană Porumbelu. Ce ştiu e că gripa vine de undeva. Şi de unde ar putea veni, dacă nu de la singurul om destul de puternic din oraş, care s‑ar putea încontra primarului? Şi cine e cel mai bogat om oraş? Nimeni altul decât Pitic Orfeanu.
— Las‑o moartă, spuse primarul dezamăgit. Nu s‑ar pune Pitic Orfeanu cu mine. E prea laş pentru asta.
— Ba nu, spuse mândru poetul, sumeţindu‑şi capul chel, dar cu şuviţă. Doar nu vorbesc doar din deducţii, ci şi din auzite. Pitic Orfeanu e unchiul Mirunei, fiica preotului Sorescu! Iată mobilul!
Triţă şi primarul se priviră, dar nu cu subînţeles astă dată, ci având scrise pe chip ciudă şi uimire.
— De unde mă‑ta ştii tu de fiica preotului Sorescu, întrebă primarul.
— Poetul e atotştiutor, zise Porumbelu şi îi lasă cu gura căscată.
— Răspândiţi‑vă prin oraş şi aflaţi dacă‑i adevărat, le ordonă primarul.
Vizitați pagina romanului pe site-ul editurii Humanitas.
