Urmuz. Cei dintâi trăsniţi
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Urmuz. Cei dintâi trăsniţi de Alexandru Vakulovski, care va apărea în curînd în colecţia Biografii romanţate.

334 vizualizări
Citiți în 16 de minute

„Doamna Eliza Ionescu-Buzău e îmbrăcată în negru, îşi face o cruce şi pune mîna pe monumentul fiului ei. Nu aşteaptă să i se răspundă, pune nişte flori într-o vază, toarnă apă dintr-o sticlă, se apucă de smuls iarba de pe mormînt.

– Au fost trei băieţi, Mitică, pe la mine şi au întrebat de tine. M-am bucurat foarte mult că nu
te-au uitat. Le-am arătat fotografii cu tine, i-am dus în camera ta şi le-am arătat lada cu manuscrisele tale. Vor să-ţi scoată o carte! Eu zic că e bine, dar i-am scris şi Lizicăi, să văd ce spune şi ea.

Cîteva păsări aterizează lîngă mormînt şi bătrîna mamă le pune nişte apă într-o cutiuţă, chiar dacă nu mai e căldură mare de vară.

– Spun că îţi scot carte din banii lor şi asta a mirat-o pe Lizica. Mi-a scris să mă întrebe ce interes au oare. I-am răspuns că ţin la tine, aşa cum ţinem şi noi, cum rîdeam la toate năzbîtiile şi bizareriile tale.

Mormîntul e curat, mama lui Demetru sparge direct cu mîna cîţiva bolovani de pămînt, cu degetele greblează.

– Au trecut şapte ani, Mitică, dar ei n-au uitat de tine, deşi nici nu te-au cunoscut. Să mă ierţi, dar cînd povesteam despre tine am plîns. Şi atunci au plîns şi ei. Nişte bărbaţi în toată firea, unul îmbrăcat în ofiţer, altul elegant, ca funcţionarii, şi unul mai tinereşte, cu pantaloni bufanţi şi cămaşă nouă, la început vesel, iar mai apoi s-a încovoiat tot şi gura i s-a făcut ca o paranteză în jos. Am stat în camera ta şi am plîns toţi, Mitică, iartă-mă!”

Demetru Demetrescu-Buzău (Urmuz), primul dintre cei şapte copii ai soţilor Eliza şi Dimitrie Ionescu-Buzău, s-a născut pe 17 martie 1883, la Curtea de Argeş. La vîrsta de cinci ani a petrecut un an la Paris, împreună cu părinţii, apoi familia lui s-a stabilit la Bucureşti. De mic, viitorul scriitor a fost fascinat de muzică şi de artele plastice. Mama sa l-a învăţat să cînte la pian şi a avut o perioadă în care a pictat în ulei. A urmat Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde a fost coleg cu George Ciprian şi cu Vasile Voiculescu. După absolvirea liceului, încurajat de tatăl său, Demetru a intrat la Facultatea de Medicină, pe care a părăsit-o după numai un an, pentru că nu suporta disecţiile. În 1904 a trecut examenul de Drept şi a ajuns judecător în provincie (Răchiţele). A devenit capul familiei în 1907, cînd tatăl său şi doi fraţi au murit. Ar fi scris primele schiţe în 1907-1908. Îşi citea textele în familie şi apoi le trimitea prin scrisori prietenului său George Ciprian, ca să le citească seminariştilor. A făcut armata, apoi, în 1913, a fost mobilizat în campania din Bulgaria. A fost mobilizat şi în Primul Război Mondial, de unde s-a întors cu febră recurentă. A fost protejatul lui Tudor Arghezi, care l-a debutat cu două proze în revista Cugetul românesc, în 1922, şi l-a convins să semneze cu pseudonimul Urmuz. Tot în Cugetul românesc a apărut pentru prima dată şi textul „După furtună”. La scurt timp, pe 23 noiembrie 1923, s-a sinucis, împuşcîndu-se în cap, lîngă Bufetul de la Şoseaua Kiseleff. În 1930, Saşa Pană publică prima versiune a cărţii lui Urmuz, intitulată simplu: Urmuz. Este considerat primul scriitor avangardist din România şi precursor al literaturii absurdului.


— Mitică Buzău! strigă un bătrân cărunt, foarte înalt și slab, cu plete destul de lungi, cu barbă.

E îmbrăcat într‑un fel de sac din pânză groasă, brută.

Mustăciosul își retrage capul din gaura din cearșaf și sare spre bătrân.

— Voicule! Ce te‑ai mai înălțat! Ai dat din aripi, nu glumă.

— Tu vorbești?

— De ce n‑ai mai ciugulit, moșule?

— Păi, să nu‑mi spui că aici trageți ospățuri!

— Se mai întâmplă, Dile, dar nu pentru stomac.

Sub sacul lui Dile au început să se audă fâlfâieli și ciripeli, iar el și l‑a aranjat cu grijă.

— Tot Radagast ai rămas, îi zice Mitică Buzău și Dile râde.

— Vezi că cei normali iar te vor pune la colț, vor spune că nu ești coerent, că nicicum nu te sincronizezi cu timpul tău, că din gura ta apar aberații și lucruri defazate. Radagast? Păi, tu nu l‑ai citit pe Tolkien când ai fost acolo, ei nu vor înțelege.

— Dile, tu îmi vorbești de sincronizare și normalitate? Cum spun prietenii basarabeni de aici, suntem cu toții ninormali! Și dacă tot vrei să ne sincronizăm perfect și să ne prefacem că timpul există doar într‑un singur fel, poți să‑l saluți acum pe Faulkner, uite‑l cum trece pe lângă noi beat de fericire, cu sticla goală, care nu i se termină niciodată, și cu pipa în dinți.

Hello, master, zice Dile.

Hello, darling, îi răspunde Faulkner. Vrei? și îi întinde sticla.

— Un pic mai târziu, mulțumesc.

— Cum vrei, doctore!

Dile și‑a desfăcut haina, de sub care au ieșit imediat sute de păsări și pui de păsări. Sunt de toate, dar cele mai multe par rândunele și pui de rândunele. Un pui i‑a intrat lui Mitică în cap, iar Dile l‑a chemat acasă, sub haină.

— Poți să‑l lași, e plăcut. Și pentru ei, și pentru mine. Poate că n‑ar fi rău să‑mi fac capul un cuib de rândunele.

— Nu, nu e rău deloc. Mă bucur că, fiind copil, am știut asta fără să mă învețe cineva, zice Dile.

— Hai acolo, zice Mitică Buzău și imediat amândoi sunt cu capetele în gaura de cearșaf și dispar.

Un copil frumos și fericit stă într‑o grădină mare, verde, cu iarba care îi acoperă genunchii. Are ochii mari și nu clipește. Stoluri de păsări se joacă în jurul lui, îi intră prin urechi și îi ies prin gură. Copilul pare să aștepte ceva sau pe cineva, dar momentul e atât de intens, că pare că nu mai trebuie să vină nimeni, că e deja totul perfect. Nici măcar ciorile nu se ciondănesc cu porumbeii, iar șoimii care zboară deasupra par să nu‑și caute prada, ci să se bucure de priveliște. Copilul face o cruce și se închină. Apoi continuă să stea ca înainte, ca un bătrân înțelept.

Copilul e deja mai mare, nu mai e primăvară sau vară. Nu mai râde, e îngândurat, iar din ochi nu i se mai opresc lacrimile. Un stol de rândunele i se plimbă agitate deasupra capului, un alt stol întreg e pe jos, dar nu mai mișcă, în iarba înghețată și acoperită în unele locuri de zăpadă. Din gura copilului iese un hârleț, pe care îl apucă și începe să sape gropițe, multe, una lângă alta. În tot acest timp, din gură îi ies cuvinte pe care rândunelele le prind din aer și le înghit împreună cu lacrimile lui. Cuvintele sunt înconjurate de o lumină albăstruie pe care păsărelele nu o înghit, ci o lipesc de cuiburile lor înghețate, ca să le protejeze.

Hârlețul ia forma unui teanc de cruci micuțe din crengi. Fiecare rândunică e pusă în gropița ei, acoperită cu pământul peste care e înfiptă o cruciuliță. Când toate rândunelele sunt îngropate, cele din aer îl înconjoară pe copil, iar el face semnul crucii și scrie cu gura în aer:

— Dumnezeusăvăodihneascăînpaceamin

Fundalul se schimbă rapid, copilul crește văzând cu ochii, în timp ce botează și înmormântează păsări, grădina e trasă la o parte, deja e în costum de licean, e într‑o cameră mare, cu câțiva băieți și fete, o femeie cântă la pian, un adolescent de aceeași vârstă cu el pictează după ritmul muzicii.

Femeia se oprește din cântat, pune capacul, se oprește și băiatul din pictat.

— Mai luați niște dulciuri, copii.

— Mulțumiiiim, zic copiii.

— Mitică, nu‑i lăsa să flămânzească! zice ea și iese din cameră, urmată de fete.

— Gata, mă las de pictat. Nu e bine să fac prea multe, muzica îmi ajunge, spune Mitică.

— Nu crezi că te cam grăbești? îl întreabă un băiat cam dolofan.

— Și ce e rău în a te grăbi?

— Să mergem mai departe, zice un băiat slăbuț. Am îngropat Vivat Dacia, i‑am cântat prohodul, am dat de pomană, ce facem mai departe?

— Nu noi am îngropat‑o, noi doar i‑am cântat prohodul, că prea mult s‑a întins jalea, zice Mitică.

— Am mai putea face niște ritualuri, zice băiatul subțirel.

— Asta‑i clar, fraților pahuci! Păi, să stabilim intrarea în frăție. Eu aș zice, de exemplu, ca membrii să fie acceptați dacă aduc un cap de rață!

— Asta‑i prea de tot, zice băiatul subțire. Ce vină au păsările?

— Păsările n‑au nici o vină, dar putem sări gardul la rațele domnului director, ca să mai mănânce și el ceva.

— Vrei să furăm, zice cel îndesat.

— Nu să furăm, că doar nimeni nu mănâncă capete de rață.

— Ce bine sună: cap de rață! zice îndesatul. Sau: de rățoi!

— Putem să ne numim și așa dacă vreți. Când avem chef, suntem Pahuci, când n‑avem chef, suntem Cap de Rățoi. Când mergem să‑i facem masa lui dom’ director?


Vizitați pagina cărții pe site-ul editurii.

Alexandru Vakulovski s-a născut în 1978, în Republica Moldova. Este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist şi scenarist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. A fondat împreună cu fratele său, Mihail Vakulovski, şi graficianul Dan Perjovschi revista online Tiuk! A fost redactor-şef al revistei Stare de Urgenţă în 2009 şi redactor al Revistei la PLIC – literatură, artă, atitudine în 2010. Conduce, împreună cu Moni Stănilă, Cenaclul Republica al Bibliotecii Municipale din Chişinău. Pentru aceeaşi bibliotecă realizează, din 2019, Dialogurile bibliotecii. A publicat trilogia Letopizdeţ (2002-2007) şi romanul 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană (2010). Din cărţile de poezie amintim: ecstasy (2005), Daţi foc la cărţi (2012), Privelişti (2017), A cui e casa asta (2020). A publicat şi un volum de interviuri, Afganii (2016), şi o carte pentru copii, Ivan Turbincă 2.0. Romanul Pizdeţ a fost reeditat la Editura Polirom (2020) şi a fost tradus în maghiară (ediţie adăugită, 2015). Poeme şi fragmente din cărţile sale au fost traduse în germană, engleză, cehă, franceză, suedeză, rusă, azeră, turcă, maghiară, italiană, greacă, lituaniană.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Bestiarro
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment în avanpremieră din Bestiarro de Dan Perșa, roman care urmează

Consimţămîntul (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment în avanpremieră din Consimţămîntul de Vanessa SPRINGORA, o carte-fenomen tradusă