Trei răspunsuri despre romanul „Vizita tinerei doamne” de la autorul lui, George Arion

„Prozele mele, chiar dacă au suspans, au mister, răsturnări de situație, relatează întâmplări profilate pe ecranul istoriei și al societății contemporane, sondează psihologia unor personaje neobișnuite sau sunt tulburătoare povești de dragoste.”

658 vizualizări
Citiți în 18 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Vizita tinerei doamne”?

În urmă cu mulți, mulți ani am citit Vizita bătrânei doamne ­– piesa lui Dürrenmatt, o tragi-comedie considerată a fi cea mai bună realizare dramaturgică a scriitorului din Țara cantoanelor. Am văzut și versiunea cinematografică a piesei, cu Ingrid Bergman și Anthony Quinn. Și am asistat și la spectacolul montat pe scena Naționalului bucureștean cu Maia Morgenstern și Ion Caramitru în rolurile principale.

De-a lungul timpului mi-am adus aminte deseori de această capodoperă. Dar nu mă obsedau numai impecabila construcție a intrigii, fascinanta măiestrie a modului în care ne erau prezentate personajele și tribulațiile lor. Eram nedumerit de ce nimeni nu se gândea să folosească un titlu care mi se părea deosebit de atractiv – Vizita tinerei doamne, ca o replică la creația elvețianului. Și îmi doream cu ardoare ca într-o bună zi să scriu eu o povestire, un roman sau o piesă care să se intituleze astfel.

Dar anii treceau și nu aveam nicio idee de scriere căreia să i se potrivească acest titlu. Până când s-a produs declicul. Am avut o iluminare și mi-am spus că al optulea roman din seria cu eroul meu Andrei Mladin se va numi Vizita tinerei doamne.

Zis și făcut.

Înainte de a scrie un roman eu mi-l povestesc mie însumi.

Înainte de a așterne pe hârtie vreo narațiune, eu o scriu mai întâi în cap. Unii mă văd uitându-mă la televizor la vreun meci anost sau fumând pipă după pipă, privind în gol. De fapt, „ochiu-nchis afară înăuntru se deșteaptă” și construiesc în minte intrigi, închipui personaje, inventez replici. Înainte de a scrie un roman eu mi-l povestesc mie însumi. De aceea când mă așez la masa de lucru îmi vine foarte ușor. Unii scriu zilnic trei-patru ore. Eu – 10-12 ore. Dacă mă întrerup vreo săptămână – mi s-a mai întâmplat – cu greu reintru în atmosfera cărții. Dar cu Vizita tinerei doamne s-a petrecut altceva. N-am apucat nici măcar să-l încep, deși conturasem povestea. Pentru că a venit peste noi pandemia și m-am îmbolnăvit. Însă după vreo două săptămâni s-a întâmplat un adevărat miracol.

După cum spuneam, Vizita tinerei doamne trebuia să fie al optulea roman din ciclul Andrei Mladin. Dar n-a fost să fie așa. După ce am învins covidul, obligat fiind să stau în casă, m-am apucat de un alt roman. Tot cu Mladin. L-am scris dintr-o suflare, ca în transă, fără nicio pregătire prealabilă. În trei luni a fost gata. Mâna care închide ochii. Peste 400 de pagini. Primul roman românesc despre pandemie, scris în timpul pandemiei, de un autor care a învins boala.

La sfârșitul lui eram stors de puteri. Timp de trei ani am scris, cu mult chin, doar vreo două-trei povestiri. N-am stat totuși chiar degeaba. Am pregătit pentru tipar un volum cu piesele mele de teatru – Autograf (nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 2022; premiat de revista Rinocerul). De asemenea, cu ocazia împlinirii a patru decenii de la apariția romanului Atac în bibliotecă (primul roman în care cititorii l-au întâlnit pe simpaticul și aventurosul meu erou Andrei Mladin), Crime Scene Press l-a publicat în haine festive, cu o prefață generoasă datorată doamnei Daniela Zeca-Buzura și cu multe alte referințe critice.

Pentru prima oară în viață am cunoscut acel blocaj al scriitorului.

Dar Vizita tinerei doamne nu dădea niciun semn că ar vrea să mai apară vreodată. Pentru prima oară în viață am cunoscut acel blocaj al scriitorului. E un adevărat blestem. Am scris despre asta în Mâna care închide ochii, de parcă am presimțit cu ce aveam să mă confrunt.

„Acum  o săptămână am scris primele cuvinte.

Le-am șters și am înșiruit altele. Le-am aruncat la coș și pe astea.

De zile întregi, oră după oră, privesc fără rost ecranul laptopului.

Schimb fontul – din Times New Roman trec în Cambria sau Helvetica Ro. Măresc sau micșorez corpul de literă. Modific cadrul paginii.

Mă îmbrac ca și cum m-aș duce la o sindrofie. Zadarnic m-așez la masa de lucru într-o ținută elegantă – inspirația nu vine. Îmi pun un trening – același rezultat.

Îmi aduc aminte de Hemingway care scria stând în picioare. La fel ca Hugo sau Dickens. Imposibil să le copiez metoda. După un sfert de oră genunchii încep să-mi tremure. I-am făcut praf jucând baschet în tinerețe pe suprafețe dure.

Twain, Proust, Orwell transformau patul în birou. Încerc și modalitatea asta, sprijinind laptopul pe o pernă pe care o țin în brațe. Îmi alunecă de pe suportul improvizat, amenințând să se zdrobească de parchet. Mă las păgubaș, mai ales că poziția culcat mă trage invariabil la somn.

Dar dacă apelez la serviciile bătrânului meu Consul? Îl găsesc într-un ungher și-l șterg de praf. Viziunea colii albe introduse în mașina care mi-a fost atât de dragă odinioară e și mai inhibantă.

Să scriu de mână? Mâzgălesc câteva cuvinte care îmi apar străine așternute cu pixul pe hârtie. O mototolesc înainte de a face o criză de nervi. Să folosesc un stilou? Un toc și o călimară? O pană de gâscă n-am.

Să beau patruzeci de cafele pe zi ca Voltaire? Mi-ar pocni inima.

Dau pe gât un pahar de votcă, apoi încă unul. Verlaine și alții care scriau sub influența alcoolului m-ar înțelege. Mă cuprinde amețeala și nu-mi mai arde de nimic.

Încep să cercetez laptopul, ca și cum el ar fi de vină. Descopăr programe de care habar n-aveam. ICloud, Bing, Yelp… La ce naiba or folosi?

Scotocesc prin Inbox – nu mă inspiră niciun mail primit. În schimb în Junk am parte de o surpriză colosală. Un bancher nigerian m-anunță că mi-a făcut o donație de 1,2 milioane de dolari. Ca să intru în posesia banilor trebuie doar să-i trimit datele personale.

Dau cu piciorul unei averi și șterg mesajul din spam.

Deschid o carte la întâmplare, sperând că lectura mă va stimula.

Cărțile nasc cărți.

Aiurea!

*

Blocajul scriitorului nu-i o vorbă în vânt.

Și macină, al naibii macină neputința asta. Parcă te-ai trezi într-un deșert fără niciun punct de reper.

Ești derutat. Nu mai dai doi bani pe tine.

E ca și cum ai avea la dispoziție un morman de cuvinte și nu știi pe care să le alegi. Toate ți se par fără miez.

Iar lenea abia așteaptă cea mai mică poticnire ca să te prindă în brațele ei voluptuoase și să-ți îngâne drăgăstoasă:

– E și mâine o zi! E și mâine o zi!

Lenea! Ce mândru sună acest cuvânt!

Doar îl rostești și te învăluie o toropeală plăcută.

*

«Într-o seară, renunță să ieși din casă, nu deschide televizorul, zvârle cât-colo cartea pe care o citeai, nu mai ești pentru nimeni care te caută, fiindcă ai luat o hotărâre fermă: o să scrii un roman polițist și o să-l începi imediat!»

Mda. Pare simplu în viziunea scriitorului Alain Bellet. Dar degeaba stau ca un sihastru în casă, zadarnic am ascuns telecomanda televizorului și în van mă prefac a nu vedea cărțile care m-așteaptă să le citesc. Nu izbutesc să m-apuc de scris.”

2. Cum a decurs scrierea lui?

Habent sua fata libelli! Tocmai când credeam că  trebuie să uit de Vizita tinerei doamne o nouă întâmplare nefericită a intervenit în viața mea.

După ultima zi a Târgului de carte Bookfest 2023 am ajuns val-vârtej la Spitalul de Urgență unde am avut parte de o intervenție chirurgicală la un picior. O intervenție chirurgicală minoră, dar care m-a ținut în casă două luni, deoarece nu puteam să merg; orice încălțăminte purtam îmi provoca dureri atroce. În această recluziune forțată mi-a revenit pofta de scris, ca și cum acesta mă ajuta să-mi abat gândurile de la necazul care dăduse peste mine. Și astfel m-am eliberat de romanul care aștepta de trei ani să fie cunoscut și de către alții. Spre bucuria mea a beneficiat și de o prefață excelentă semnată de Ion Bogdan Lefter.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Vizita tinerei doamne”?

În acest roman, externat din spital după ce a scăpat de boală ca prin urechile acului, sătul de tot ce i s-a întâmplat de-a lungul timpului, dornic să-și găsească un refugiu, Andrei Mladin decide să se retragă în orașul copilăriei. Deghizat și folosind un nume de împrumut, el ajunge în târgușorul unde constată că nu prea multe s-au schimbat. Mai rău, micul oraș nu e deloc o oază ocrotitoare.

Pe lângă amintirea unor întâmplări nefericite din trecut pe care de-abia acum le înțelege cu adevărat, nici prezentul nu-l scutește de tracasări. În localitatea care pare amorțită de frig și ninsori încep să aibă loc crime deosebit de suspecte.

Mladin nu poate rămâne indiferent și se implică în căutarea adevărului. Investigațiile îl ajută să lămurească și episoade nefaste din existența sa.

Iar în Bucureștiul pe care l-a părăsit, o frumoasă și enigmatică franțuzoaică îl caută cu disperare…

Un roman polițist? Și da, și nu. De altfel, în toate cărțile mele considerate polițiste reprezentanții forțelor de ordine apar rareori și, de obicei, nu sunt în prim-plan. Iar accentul nu se pune pe dezlegarea unor enigme cu mijloacele criminalisticii moderne. În opinia mea, mai interesant e cadrul în care se desfășoară investigațiile conduse de către jurnalistul Andrei Mladin și de către alți detectivi fără voie. De aceea prozele mele, chiar dacă au suspans, au mister, răsturnări de situație, relatează întâmplări profilate pe ecranul istoriei și al societății contemporane, sondează psihologia unor personaje neobișnuite sau sunt tulburătoare povești de dragoste.

Mi-aș dori ca seria Andrei Mladin să mai cuprindă trei romane.

Prin urmare, mi-ar plăcea ca romanul Vizita tinerei doamne să fie perceput ca o proză și amară, și cu umor despre vremurile pe care le-am trăit și le trăim, o anchetă sui-generis la sfârșitul căreia omul timpurilor noastre își mai dezvăluie unele dintre taine.

Mi-aș dori ca seria Andrei Mladin să mai cuprindă trei romane. Oare voi reuși să le scriu pentru a completa biografia unui erou pe care l-am urmărit cu drag în nouă cărți, de la vârsta de 37 de ani până la senectute, și care mi-a adus multe bucurii?

Nu numai mie, ci și cititorilor care și l-au făcut prieten de când l-au cunoscut.

Și criticii literari l-au întâmpinat cu prețuire. Unul dintre ei, Tudorel Urian, nota acum ceva vreme: „Nu cred să existe în literatura noastră actuală vreun personaj care să-l întreacă în popularitate pe Andrei Mladin.”

În lumea muzicii circulă o legendă. E vorba de blestemul Simfoniei a IX-a. Se spune că un compozitor care a creat nouă simfonii nu mai poate crea încă una deoarece viața i se sfârșește. Un sâmbure de adevăr este în această superstiție. Cele mai cunoscute exemple – Beethoven, Dvořák, Bruckner, Mahler…

Dar sper ca în literatură să nu se aplice.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”