/

Inadecvări și capricii

O dedublare, o pierdere flagrantă și supărătoare de identitate îți impune, în bună măsură fără alternativă, un comportament deviat în mod subtil. Simți că e ceva în neregulă, dar pari a fi constrâns să accepți o formă de ipocrizie în care minciuna se insinuează pervers, fără a fi în stare să o blochezi.

177 vizualizări
Citiți în 18 de minute

Nu ne naștem în funcție de preferințele noastre. Nu noi suntem cei ce alegem prin proprie voință când, unde și cu ce echipament genetic să ne facem debutul în lume. Nu ne alegem sexul și profilul somatic, potența spiritului și temperamentul. Tocmai de aceea, ceea ce suntem, din perspectiva înzestrării, setul de determinații sau, cum îl numește Gabriel Liiceanu (Despre limită), „fondul intim-străin”, are un caracter decis în mod prealabil. Nu putem, tocmai de aceea, să fim mândri sau sancționabili pentru ceea ce suntem ca dotă. Dar ne revine nouă datoria sau privilegiul să exersăm un destin cât mai împlinit prin cultivarea datelor de start. Oarecum în siajul unei expresii celebre potrivit căreia nu te naști, ci devii femeie, nu te naști artist, scriitor sau muzician, ci devii. Totul este să-ți fructifici sau nu talantul pus în tine. Lucrurile acestea erau cât se poate de limpezi și acceptate până de curând. Un progres aiuritor al științei și tehnologiei a provocat însă discuții cu privire la cât de imuabil mai este „fondul intim-străin”. Unele chestiuni ce țin de anvelopa noastră somatică pot fi modificate, corijate, chiar și sexul poate fi schimbat, cu condiția minimală și suficientă să simți că ești de cealaltă parte și să reclami un „abuz” survenit pe linia de fabricație, o eroare de apartenență. Libertatea noastră de a fi altceva decât a prevăzut proiectul s-a extins și se află, în acord cu progresele științei, în plină campanie de cuceriri a noi teritorii din ceea ce până acum constituia zona interzisă sau drastic restricționată, semnalizată prin No trespassing!

Dincolo de această discuție privind limitele și limitările, mai există situații pândite de pericole și alarme ce se declanșează în cazuri personale, provocând reacții cu un anumit indice de inadecvare. Pur și simplu, răspunsul este unul cenzurat în răspăr cu voința ta. Nu te simți bine, pentru că o angoasă îți afectează libertatea de-a fi ceea ce ai vrea să transmiți că ești. O dedublare, o pierdere flagrantă și supărătoare de identitate îți impune, în bună măsură fără alternativă, un comportament deviat în mod subtil. Simți că e ceva în neregulă, dar pari a fi constrâns să accepți o formă de ipocrizie în care minciuna se insinuează pervers, fără a fi în stare să o blochezi. Un rău rezidual, cu amprentă etică incertă, greu de sesizat, invadează și se înstăpânește pe un eu altfel onorabil. Inadecvarea devine, încet și copleșitor, imposibil de evitat. Tu însuți, aproape uitând de ceea ce ți s-a întâmplat, te comporți aproape natural.

Două exemple urmează să elucideze ceea ce a fost angajat în premise. Primul dintre ele se referă la un context prin care inadecvarea survine din cauza unei reacții la mentalul colectiv, iar al doilea face trimitere la o situație definită cel mai bine de sintagma „nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi!”. Felul cum negociezi conflictul posibil în amândouă ipostazele ține de nivelul de educație și de sensibilitatea morală. Supra-eul semnalează o criză, o disfuncție etică, iar intelectualul (scriitor, artist etc.) alarmat de ceea ce i se întâmplă caută soluțiile cele mai la îndemână. Comportamentul ce urmează a fi validat și urmat asumă forme subtile de lașitate, de evaziune analitică și de negocieri cu modul conformist de-a fi, dar cu o pierdere cât mai mică de respect în ochii proprii.

André Gide s-a confruntat cu două crize majore. A doua, în ordine cronologică, se referă la călătoria sa în URSS (1936) înfățișată elogios la întoarcerea în Franța, ca mai apoi să își dea seama de eroarea gravă de percepție și să scrie două opuri în care critică vehement stalinismul. Firește, gauche-iștii au reacționat și l-au numit trădător și fascist. Totuși, prima criză cu care s-a confruntat Gide, la finalul celui de-al doilea deceniu din secolul trecut, a fost cea mai profundă. Ea ținea de identitatea sa, de a spune sau nu ceea ce este, în conformitate cu „fondul intim-străin”, dar, vai!, inavuabil în perspectiva moravurilor vremii și a ceea ce era socotit la standard etic. Multă vreme a ezitat să-și recunoască „boala” rușinoasă, anume că este pederast. A contat mult chiar situarea sa publică, notorietatea de-a fi un scriitor de mare succes și, implicit, un reper, un model. Întreaga lui onorabilitate se prăbușea de îndată ce urma să-și declare adevărata sexualitate, cu atât mai mult cu cât era însurat și tatăl unei fiice. Prietenii știau cu ce se confruntă autorul Fructelor pământului. Și ei erau la fel de timorați, de înfricoșați, chiar, în fața unei posibile mărturisiri, drept pentru care sfaturile au venit în sprijinul tăcerii, a lașității, argumentele fiind lansate în numele… virtuții!

Cel mai subtil dintre cei ce au încercat să-l oprească de la a comite gestul confesiv a fost Marcel Proust (homosexual, la rându-i). Era vorba de a minți prin omisiune. Sfatul vine după publicarea (1920) Corydon-ului, dar într-o ediție foarte limitată, distribuită doar într-un anturaj bine selectat. Iată ce i se sugerează să facă: „Puteți să povestiți totul, cu condiția să nu folosiți niciodată Eu” (Michel Winock, Secolul intelectualilor). În căutarea timpului pierdut este, din perspectiva acestui fel de a camufla ceea ce ești ca om, nu ca scriitor, un exercițiu perfect de inducere în eroare, personajul principal, Marcel, fiind îndrăgostit de Albertine, aceasta substituindu-se, ca personaj, iubitului real al autorului, Alfred Agostinelli, nimeni altul decât cel angajat ca șofer și secretar. Numai că André Gide este incapabil să-și asume o astfel de stratagemă. Nu cadra cu „fondul dobândit”.

Al doilea sfătuitor, un catolic fervent, a fost Jacques Maritain, obișnuit oarecum să se ferească de adevărurile periculoase, invocând rezerva mentală (dreptul de a minți în numele unui scop legitim, menit să-ți protejeze onoarea și să menajeze tocmai mentalul colectiv). Gide a consemnat în Jurnal, după plecarea oaspetelui, discuția avută. Implorările lui Maritain („Promiteți-mi că o să vă rugați și o să-I cereți lui Hristos să vă spună direct dacă aveți sau nu dreptate publicând această carte”) sunt urmate de răspunsul plin de sarcasm venit din partea unui hughenot: „Înțelege-mă, Maritain. Am trăit prea mult și prea intim, o știți, în gândul lui Hristos, pentru a consimți să-l chem azi ca și cum ai chema pe cineva la telefon”. Într-adevăr, Hristos n-a mai fost sunat, iar în 1924, Corydon a apărut într-un tiraj suficient de mare pentru a afla toată lumea ceea ce până atunci știau doar intimii, fiind pentru Gide „garanția unei eliberări”. Un mare scriitor învinsese teama de oprobriul lumii.

Al doilea exemplu îl vizează pe Ernst Jünger.

Urmându-l pe Karl Jaspers, Hannah Arendt face o analiză a culpei germane, după experiența nazismului și disociază între cei care au fost uneltele active ale regimului, respectiv cei care s-au păstrat într-o pasivitate conformă. Ceea ce consideră a fi o caracteristică psihologică aparte îi include pe cei demonizați, căzuți într-un extaz făcut posibil printr-un fenomen de seducție; aceștia nu au fost nici intimidați, nici terorizați, ci au constituit rezervorul uman din care s-au recrutat fanaticii. Un eșantion al celor demonizați este reprezentat de intelectualii vremii, cei care au marșat în numele unei ideologii asumate prin convingere, confirmând prin prestigiul lor regimul. Față de ei, repulsia este totală: „Nu vreau să mai am de-a face cu nicio comunitate de intelectuali!”, răbufnește H. Arendt (Ultimul interviu și alte convorbiri), edificată fiind cu privire la derapajul moral al acestora. Pe firul acestor analize privind vinovăția, „banalitatea răului” sau comportamentul elitelor intelectuale, autoarea Originilor totalitarismului se referă și la Ernst Jünger. Nu-l acuză de nimic în mod expres, nici măcar de faptul că a slujit, ca ofițer de stat major, nazismul. Ceea ce o preocupă este ceva ce ține de contextul cu totul special de-a fi scriitor, eseist și om de cultură rasat într-o peliculă de timp din care nu poți evada și nici mărturisi adevărul. Orice răbufnire îți poate aduce moartea, așa că un comportament mimetic, dublat de retragerea în sine, constituie o rețetă de viață prin care ți se refuză eroismul și ți se rezervă onoarea meschină de-a nu fi criminal sau denunțător. Ernst Jünger a încercat să facă binele prin pasivitate – n-a făcut răul din voință proprie sau din datorie asumată prin lipsă de empatie față de cei umiliți, vânați sau exterminați. Jurnalul scriitorului poate argumenta această strategie de-a se păstra cât mai neutral în raport cu regimul. Hannah Arendt extrage din acest Jurnal o notiță, o însemnare din 12 mai 1942, de fapt consemnarea unui fapt divers de către Jünger, cum atât de des întâlnim în volumul diaristic sub numele de caprichos: „Merg cu mașina la frizer. Acolo discuții despre prizonierii ruși, trimişi din lagăre la muncă. «Se pare că printre ei sunt cumetri răi. Ăia înfulecă mâncarea câinilor». Notat textual”. H. Arendt pretinde că respectiva notiță mai avea un rând, mai apoi tăiat din textul oferit spre tipărire: „Adesea ai impresia că cetățeanul german e stăpânit de diavol”. Cam aceeași abordare o găsim într-o povestire, de data aceasta Ernst Jünger utilizând ca izvor narativ o întâmplare cu un țăran german din Pomerania care a primit spre a-i folosi în gospodărie prizonieri ruși. Țăranul constată că prizonierii alocați, scoși din lagăr, mănâncă hrana porcilor, așa încât îi consideră suboameni, că „sunt ca vitele”, prilejuindu-i povestitorului constatarea că germanii sunt „stăpâniți de diavol”.

Hannah Arendt insistă că tocmai asta dorea ea să scoată în prim-plan atunci când vorbea, cu privire la procesul lui Adolf Eichmann, de banalitatea răului, anume de căderea în cotidian și în rutina activităților întreprinse fără a te întreba cu privire la semnificația lor din perspectivă etică. E situația în care atrocele devine loc comun, o secvență oarecare dintr-un flux al timpului ce nu mai operează cu distincții antinomice: splendid-grotesc, candoare-vulgaritate, milă-cruzime, blândețe-violență, curaj-lașitate, cinste-felonie, prietenie-dușmănie, fidelitate-trădare. Totul apare asemenea unui fir uniform, perfect orizontal, fără relief etic. Răul și binele devin indistincte pentru că faptele nu mai poartă cu ele reprezentările noastre, cum ar spune stoicii. Ceva crud ne inhibă aprecierea morală, tocmai pentru că este inutilă, pentru că existența precedă nu doar esența, ci și binele sau răul. Captivă în banal, în derizoriul abia întâmplat, viața se hrănește din ceea ce Ernst Jünger folosește în Jurnalul său sub forma întâmplărilor de fapt divers. Stăpânită de diavol, lumea încetează să fie lume. Ceva o face să devină o infinitate de caprichos.

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Jupânul și maica Rusia

Lectura cărții propuse de Françoise Thom este asemenea unei călătorii prin bolgiile infernului. O crispare rece