Orizonturi largi

686 vizualizări
Citiți în 26 de minute
Plastic în carneantologie de literatură queer, Editura Triumf Amiria, București, 2022

1. Clarificări & clasificări

Plastic în carne este lăudabilul rezultat al atelierului de scriere creativă coordonat de Adrian Schiop în cadrul proiectului Triumf Amiria, Muzeul Culturii Queer [?], și cuprinde, alături de selecția de proză & poezie & dramaturgie contemporană, un studiu critic realizat de coordonator pe marginea literaturii de gen din perioada postcomunistă – Literatura queer după 1989: loading… Tăios, pertinent, argumentat și foarte bine documentat, discursul critic al lui Adrian Schiop se axează pe delimitarea câtorva direcții și tendințe care au marcat o zonă estetică de nișă, devenită cu timpul un trend, ca mai apoi (destul de târziu) să se așeze în spațiul cuvenit al literaturii de calitate: direcția livrescă, cea pop și liberaționistă, minidirecția microrealistă, orientarea angajată de stânga, gruparea oengistă, feminismul queer etc. Toate apar în contexte socio-politice și economice succesive, fiind determinate și de trendurile din zona hetero, de influențele generaționiste sau de dinamica mentalității colective/apariția unui alt soi de limbaj și de raportare la segmentul queer. Nu toate direcțiile (sau mai bine zis destul de puține), ele în sine merituoase prin politicile avansate/principiile enunțate, au însă un conținut adecvat. De la Cărtărescu (Travesti – 1994) până la Sașa Zare (Dezrădăcinare, 2022), drumul e presărat cu semireușite literare, cu poticniri și încercări de a scoate în față o problematică îngropată de zona conservatoare a spațiului românesc. Cf Schiop, scriitorii hetero ca Mircea Cărtărescu, Cecilia Ștefănescu, Octavian Soviany și Dora Pavel se cantonează în livresc și suprastilizări, ratând miza autenticității sau a unei formule narative potrivite pentru literatura de gen. Un pas înainte îl face primul val douămiist de autoficțiune – literatura queer de atitudine, care „s-a opus polemic moralismului didactic al anticomunismului procuratorial mizând pe cool și pe atitudine open minded, pe hedonismul prezentului imediat”. Aici se regăsesc Claudia Golea, Adrian Schiop, Lorena Lupu, Adrian Teleșpan, Alex Andronic, Marcel Manea, cărora le urmează al doilea val de după 2010: Lavinia Braniște, Dan Sociu, Adrian Schiop. Momentul Crizei din 2008-2009 generează o nouă paradigmă, creând o vizibilitate sporită ONG-urilor care „au devenit angajator de top pentru lucrătorii culturali și creativi”, așa încât „via ONG-uri, marginalii și defavorizații au devenit subiecte mediatice”, ceea ce face loc docuficțiunii și reportajelor care se califică drept literatură. Ștefan Iancu, Ștefan Mako, Jerzy Ioana Dumitrescu, Adrian Schiop se manifestă ca produse ale acestui nou context, cu mențiunea că Soldații. Poveste din Ferentari (2013) este mai mult decât o exploatare a zonei roma-gay, având și o miză etic-existențialistă. De reținut și că, în Soldații, avem și o viziune critic-acidă asupra unei zone oengisto-hipsterești, dacă ne mai uităm o dată la episodul în care naratorul/creatorul culoarului roma-gay-ferentari nu poate intra la un eveniment care susține tocmai cauze de genul. Ulterior, odată cu diversificarea treptată a spațiului cultural, sunt puse în contact zone ca „stânga old school, marxistă, reprezentată de CriticAtac” și „noua stângă, more or less ONG-istă, a minorităților” (evoluție grupul Claca – colectiva Macaz – Cenaclul X). Zona stângii artistice (autori plus edituri – Hecate, FrACTalia) trăiește din „perfuziile AFCN-iste”, ratând, mai mult sau mai puțin, proiecte literare cu iz revoluționar: Maia Șerbănescu, Elena Aerim, Nicoleta Onofrei, Ilinca Mănescu. Se salvează însă Sașa Zare cu Dezrădăcinare (2022), un roman foarte bine primit de critică și premiat, o autoficțiune de tip Bildungsroman, căruia Adrian Schiop îi dă patru stele din cinci: „Cu toate stângăciile inerente debutului, e o apariție, semnalează o scriitoare cu potențial”.

Această așezare în context este plasată de Adrian Schiop la sfârșitul antologiei (de ce nu la început?) și secondată de observațiile legate de dinamica limbajului/limbii ale Ruxandrei Vișan care aplică grila lingvistică pentru a explica evoluția terminologiei din segmentul queer și relația acesteia cu mentalul colectiv (Despre alegeri, opțiuni și dificultăți lingvistice). Am simțit nevoia să citesc cele două texte menționate înainte de le parcurge pe cele selectate pentru a fi introduse în antologia de față, deoarece ambele sunt inițiatice pentru neofiți, dar și lămuritoare pentru cititorii care au parcurs măcar câteva dintre operele apărute după 89.

Textele incluse în antologie sunt semnate de autori tineri sau foarte tineri, mulți dintre ei debutanți: Roxana David, Doru Vatavului, Simona Șchiopu, Gabriel Sandu, Denisa Ștefan, Ștefan Iancu, Miruna Radovici, George Gabriel, Iulia Stoichiț, Bogdan Butoi, Jerzy Ioana, Alexandru Nathan Moisii, Lavinia Feyer, Entitatea Colectivă Q și Horia Sibișteanu(bonus track). Metodologia didactică folosită de Schiop în cadrul atelierului a fost una junimistă.

2. Proza

ROXANA DAVID (n.1997, studii – Poli abandonat, apoi Filo) vine cu un fragment din romanul Incognito, surprinzând, cu sensibilitate și naturalețe, durerea marginalizării care produce însingurare și derută. Violeta (naratoarea) și Sofia – un cuplu de lesbiene (eleve la liceu), caută o ancoră, apăsate de povara că sunt niște ciudate, singurul cuplu de acest fel din oraș, și le găsesc pe Rafaela și Maria, așa încât povara devine mai ușoară. Cuplul se destramă însă mai târziu, din cauză că Violeta, ajunsă la facultate, are o situație financiară precară, iar Sofia o părăsește „pentru bărbații care aveau, spre deosebire de mine, bani să stea în chirie”. Parcursul liceu-Politehnică (abandonată)-Litere („raiul homosexualilor”) anunță un Bildungsroman promițător. Discursul narativ este curat, fără verbiaje plicticoase, cu note de ironie amară, infuzate pe alocuri de un ton de resemnare.

SIMONA ȘCHIOPU (n.1988, sociolog, asistent social) propune un fragment dintr-un roman în pregătire, Aneta, alegând calea realismului hardcore plus abuzuri, pe fundal Berceni, un context ultraromânizat, unde avem toată recuzita: emigranți lucrători întorși de sărbători în România (Aneta), restaurante cu lăutari, chelneri versați, bărbați abuzivi, alcoolici și drogați (răposatul Dambla) lipsiți de educație, și văduvele lor care-i glorifică, o generație 60+ care a transmis generației următoare toate tarele. Vocea narativă feminină camuflează însă un personaj-narator mult prea inteligent și lucid, drept care se justifică slab/deloc abuzurile pe care le îndură de la Angelo, fiul Anetei, un bărbat cu 9 ani mai tânăr care o bate, dar cu care ea continuă să facă sex, care o jefuiește și pierde banii la păcănele (iar ea continuă să…), care o agresează verbal și care se prostituează agățând străini cu bani pe GayRomeo, negându-și însă latura homosexuală. Simona (naratoarea) intenționează să-l părăsească pe Angelo, iar experiența ei de „curvă part-time” probabil va căpăta sens în restul romanului care urmează întocmai „rețeta Adrian Schiop”.

GABRIEL SANDU (n.1988, artist de teatru, regizor și dramaturg) scrie, în povestirea Silviu, despre o proiecție (de iubire) născută la 2Mai, pe când naratorul avea 15 ani, la începutul anilor 2000, când bisexualitatea era tabu. Proiecția/obsesia este impecabil realizată artistic, fluxul continuu de emoție menține tensiunea, mai ales că obsesia nu dispare, iar personajul-narator îl revede pe Silviu în etape succesive ale vieții lor. Amintirea/relatarea devine implicit un proces (chinuitor) de deconstrucție a proiecției prin confirmări & infirmări derivate din real, care demonstrează inconsistența visului de iubire, „o dragoste mai mult imaginară decât reală, mai mult solitară decât împărtășită, cum ne învățaseră filmele pe care le vedeam încă din copilărie”. Silviu devine pentru narator un mit, la început apare ca un tip misterios, frumos, dark, dornic de experiențe, dar incapabil de afecțiune, uneori distant și tăios și mereu departe, ducând o altă viață, care-l exclude constant și dureros pe narator: „Luni de zile m-am gândit la el. Mă obseda. Cum a plecat el în dimineața aia, nu mai avea un minut de pierdut cu grupul nostru, avea de văzut marea, avea de trăit alte chestii, mult mai importante, pe care apoi să le povestească altora revoltat”. Repetatele revederi de-a lungul anilor dezvăluie însă un Silviu care se degradează treptat, decade, iar testul iubirii constă în persistența proiecției, care se menține în fața evidențelor: Silviu arată tot mai rău, e sărac, are dinții stricați, bea, sexul lui e mic și subțire, e diagnosticat cu depresie cronică etc. Recuperarea demnității pierdute de cel care gravitase în jurul obiectului obsesiei face loc unor umilințe la care naratorul îl supune pe Silviu (un mesaj cinic, o partidă de sex oral). În final, se revarsă mila ca supapă, mila eliberatoare, acompaniată de două inimi lipite una de alta pe Instagram: „Am vrut să-i dau mesaj privat pe Insta, dar nu am fost în stare să scriu ceva, așa că am trimis doar o inimă roșie. După o vreme, sub inima mea, a mai apărut o inimioară”. Balansul real-imaginar este susținut de o formulă narativă clasică, iar componenta emoțională face ca cititorul să empatizeze instinctiv cu ambele personaje și să-și ia doza dublă de durere pe care o presupun proiecția de iubire și, simultan, distrugerea ei.

ȘTEFAN IANCU (studii – Filosofie; redactor de carte, jurnalist, activist pro-LGBT) tematizează, în povestirea Dintr-odată, într-o manieră deliberat naiv-filosofică, raportul eu-lumea care ascunde un secret (la care nu avem acces), conștiința de sine, iubirea, frumusețea lumii și funcțiile scrisului. La 13 ani, Alex are revelația absurdului și începe să se întrebe care e rostul lui, al existenței în general, cum ar trebui să trăim, de ce și câte limitări există etc. Ieșirea din inocență se produce într-o „vară anistorică”, undeva după Revoluție, când uniformele abia fuseseră scoase, iar elevii făceau schimb de casete. Copilul este foarte puțin ancorat în social/concret, fiind în schimb fascinat de manifestările profunde ale umanului. Alex descoperă iubirea (pentru Dorin) și frumusețea lumii. Se simt ecouri cărtăresciene (REM – timpul care distruge, ieșirea din copilărie etc) și unele preluări din Cioran (parafrazându-l pe gânditor: ideea că mă pot sinucide oricând face viața suportabilă; dacă existența e absurdă, suprimarea ei e la fel de absurdă etc), ecouri care duc textul pe alocuri în zona livrescului, fără ca acest aspect să fie supărător. Alex se vede actor în propria viață, e un observator care trece de la faza pasivă la cea activă, anume își asumă actul scrisului. Copilul începe să scrie ca frumusețea lumii să nu se piardă, ca clipa prezentă să se fixeze cumva, declarând un război naiv și emoționant Timpului care înghite totul.

GEORGE GABRIEL (n.1995, studii – Filosofie) concentrează, într-un flash-fiction cu titlul Rupe-mi corpul, care reprezintă și debutul său de prozator, un story credibil și trei microuniversuri distincte: o relație gay între Gabi-naratorul și Cristi, urmată de o despărțire bruscă și aparent inexplicabilă, lumea jucătorilor de șah din parcuri – generație ancorată în realități dispărute și boala psihică a surorii lui Cristi, declanșată pe fondul erotomaniei dezvoltate pentru Gabi, iubitul fratelui ei. Stilul frust, curajos, concentrat, angajat în zona realismului psihologic, dar și de observație socială, anunță un prozator de forță.

BOGDAN BUTOI (n.1989, studii – ASE, job – PM în domeniul IT într-o multinațională) participă cu un fragment din romanul în lucru Prietenii mei fericiți, un text de tip confesiune a unui narator outsider, deconectat, amorțit, pendulând între elanuri erotice și teama de a fi respins de Iustin, în timpul unei excursii în SUA, cu „prietenii lui fericiți” hetero („Morții voștri de fericiți ce sunteți” – zice naratorul-Robi într-un acces de furie pe fond de frustrare).

JERZY IOANA (persoană non-binară, activist, jurnalist, bucătar) scrie, cu mult umor (negru), proza satirică Rețeaua, care surprinde o experiență „de borfaș” a unei fete de 24 de ani în cadrul unui curs scump de chef ținut într-unul dintre marile hoteluri ale capitalei, plătit cu un credit luat de mama ei, unde nu înveți mare lucru (pentru că practicanții-ucenici sunt trimiși la munca de jos – debarasat, spălat vase etc), dar, ca să-ți amortizezi investiția, poți deveni inventiv în a fura mâncare. Trofeul suprem îl reprezintă un borcan de Nutella și niște dopuri de vin sustrase în scopul realizării unui proiect de artă. După trei luni de curs, naratoarea se alege cu „zece kilograme în plus și o diplomă de mare maestră în Croque Monsieur”. Pe segmentul social, textul are miză, pentru că demască dedesubturile așa-ziselor cursări pe diferite domenii HORECA, se vede mâna de jurnalist a prozatoarei, iar abordarea registrului comico-satiric, presărat cu multă autoironie, scoate subiectul din zona banalului.

LAVINIA FEYER (studii – SNSPA, funcționar la Comisia Europeană) face ficțiune clasică în proza Mâinile, „un studiu psihanalitic” despre trecutul traumatic al Mariei, o fată abuzată de tatăl ei. Maria gestionează cu greu viața adultă, se străduiește să se adapteze, să-și procure mici plăceri, să-și ridice stima de sine, să se reinventeze după o relație eșuată și mai multe aventuri, să urmeze o facultate, să obțină un job bun, ba chiar și să-și reprime atracția față de prietena și colega ei, Monica. Abuzul însă e mai puternic decât ea, Maria pierde lupta cu spectrul trecutului și își pierde și echilibrul, alunecând, de la sila de sine, de mirosul propriului trup, de sexualitatea ei, la violență, până ce trauma își ia în stăpânire victima, subjugând-o definitiv. Ritmul discursului narativ este alert, iar crescendoul tensiunii anunță stilistic prăbușirea psihologică iminentă a personajului.

ENTITATEA COLECTIVĂ Q (proiect post-uman) propune o proză destul de criptată în zona literaturii conceptuale „care glisează filosofic și postmodern asupra construcției corporalității și asupra fenomenologiei dorinței” (Adrian Schiop). Din păcate, suprașarja și excesul de neologisme creează sincope, răpind textului fluența necesară.

Ultimul text de proză din volum (bonus track) îi aparține lui HORIA SIBIȘTEANU (n. 1987, studii în inginerie) și este un fragment dintr-un roman-mozaic cu tematică queer publicat la Nemira. Povestirea Pozitiv,scrisă cu mână sigură, se bazează pe o componentă narativă densă și are un final-surpriză. Discursul la persoana a doua maschează așa-zisa detașare a naratorului de urmările unei experiențe sexuale neprotejate (singura) care atrage după sine un test pozitiv (HIV-bănuim).

3. Dramaturgia

DORU VATAVULUI (studii – Calculatoare la Poli; dramaturg, scenarist) intră în antologie cu un text original (Hapciu), pe care l-aș încadra la monolog dramatic. În căutarea recuperării unei parole pentru un cont, personajului absent (vocea lui nu se aude, dar cititorul poate intui/reconstitui replicile) îi răspunde Petru de la Serviciul Clienți, care-și face datoria și respectă protocolul, obligat fiind de procedură să afle care era porecla din copilărie a fratelui mai mare al apelantului. Vocea care monologhează este a acestui Petru care, treptat, de la formalismele de rigoare, duce replicile spre o zonă ionesciană, obligându-l pe apelant să coboare într-un trecut tulbure, până când parola se va dezvălui de la sine.

4. Poezia

Selecția de poezie cuprinde texte cu impact pentru zona queer și nu numai. Poezia IULIEI STOICHIȚ (n. 1994, studii – Litere; doctorandă, poetă, profesoară) trădează o atitudine curajoasă & contestatară, smulgând masca judecăților prefabricate/contrafăcute de pe chipul personajelor care o populează; poemul „femeilor nedorite de bărbați” vine ca un statement al revoltei poetei împotriva neiubirii și a frustrărilor acumulate, poetă care pledează, în alte texte, pentru senzorial și pasional. MIRUNA RADOVICI (studii – UNarte; artist vizual) folosește versul pentru a reprezenta combinația postironie-suprarealism, trecută prin filtrul unei sensibilități de mare concentrație imagistică. DENISA ȘTEFAN (n. 1999, studii – Litere) afișează  o voce poetică sigură, în linie postdoomiistă, alternând între o agresivitate programatică și o sensibilitate reprimată, în cele trei poeme care tematizează singurătatea. Cu ALEXANDRU NATHAN MOISII (35 de ani, studii – Filosofie; recruter HR) ieșim din „Rămășițele zilei” împreună cu „vecinul Florin” (noroc cu el), care-i inspiră eului poetic o nouă (auto)amăgire, plăcută de altfel. Cele două texte au un aer biografic și narativ, sugerând singurătatea și confuzia, ambele asumate cu o amară (auto)ironie.

„All in all – conchide Adrian Schiop – mie îmi place ce a ieșit. Rămâne să vă placă și vouă”. Subscriu.

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; colaboratoare la revistele Astra, Vatra, Fictiunea Optm, Golan și platforma Laconic; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov; debut în volum cu romanul Stadii (Rocart, 2023).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”