Drumul fără întoarcere

Cu În creștere, Mihai Mateiu confirmă debutul excepțional de acum 12 ani. Un prozator înzestrat, cu un scris seducător și fără asperități, cu un discurs coerent și puternic.

756 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Mihai Mateiu, În creștere, Editura Trei, București, 2023

„Nu-mi aduc aminte să fi fost mai entuziasmat vreodată de un volum de debut așa cum am fost citind cartea lui Mihai Mateiu, Oameni. O culegere de proză scurtă, reunind 13 povestiri incitante, chiar dacă aparent banale, într-un stil literar percutant, bine țintit și fermecător. Niciun cuvânt nelalocul lui, o frazare impecabilă, o siguranță aproape maniacală în selectarea elementului inedit, a unghiului propice dindărătul căruia puteam recrea povestea – acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care consider Oameni al lui Mihai Mateiu drept cel mai puternic și convingător debut literar din ultima vreme.” Sunt rândurile pe care, impresionat, le-am scris într-o cronică în Familia nr. 4/2012, intitulată Photoshop failure. Se întâmpla așadar acum 11 ani (Oameni apăruse cu un an înainte, în 2011), fără să bănuiesc atunci că va fi nevoie de mai mult de un deceniu pentru ca Mihai Mateiu să revină cu un nou volum de proză. Iată că așteptarea a luat sfârșit.

În creștere e un volum format pe osatura unui roman abandonat. Povestirile de sine stătătoare sunt capitole ale unei povești mai consistente, legate între ele prin faptul că se referă la aceleași personaje, dar în etape distincte ale evoluției lor. De aici și titlul volumului, care face o trimitere directă la tema centrală a cărții: maturitatea. Fiecare dintre cele patru proze e o etapă a acestei transformări dinspre adolescență spre împlinire. Volumul e construit ca un șotron temporal, cu rolul de a trasa conturul fiecărei vârste, cu obsesiile și emoțiile ei. În debut & post, de exemplu, flirtul inițial devine o dublă (deși minoră) dramă atunci când personajul constată nu doar că e pe cale să i-o sufle pe Manuela lui Zinu, amicul lui dintotdeauna (ceea ce-i provoacă ușoare mustrări de conștiință, repede inhibate sub greutatea orgoliului de a fi cel preferat de adolescentă), ci și că – în final – ceea ce părea o chestiune sigură se dovedește o ratare glorioasă. Personajul principal nu reușește să desfacă cercul vicios al teribilismului vârstei și, din cauza unei beții pe care tânăra o consideră dizgrațioasă, legătura se rupe definitiv. Reunirea simbolică cu Zinu din finalul poveștii are un sens terapeutic pentru cei doi prieteni dezamăgiți în amorul lor pentru aceeași fată. Camaraderia înseamnă și un fel de parteneriat-în-eșec, un mod ridicol și tragic de a compensa înfrângerea prin puterea imaginației, care poate metamorfoza orice loser în erou: „am mers apoi câțiva kilometri prin  întuneric, ghidați mai mult de culoarul de stele de deasupra noastră, decupat de brazii de la marginea drumului, ascultând zgomotele pădurii și scârțâitul propriilor pași. Mă simțeam desprins de mine și-mi doream din suflet să apară un urs sau să ne-nconjoare lupii, iar când i-am spus asta lui Zinu, mi-a mărturisit că se gândea exact la același lucru. Simțeam nevoia să lovim, să înfigem, să tăiem în carne vie până ne picau brațele. Să ne întoarcem la cabană cu o blană de urs aburindă, cu capul atârnându-i întreg, sau să nu ne mai întoarcem deloc, iar ceilalți să ne găsească a doua zi sfârtecați, înconjurați de leșuri de lupi, pe zăpada plină de sânge. N-au apărut însă nici lupi, nici urși, așa că într-un târziu ne-am întors la cabană, înghețați și triști.” (p. 52) Acest imaginar care susține metafizic orice sentiment mai puternic este hiper-prezent, autorul recurgând uneori la descrieri care amintesc, pe alocuri, de Solenoidul lui Cărtărescu: „Am închis ochii, iar camera, cu pocnetele focului din sobă auzindu-se peste un alt cântec al lui Björk, a rămas în urmă, tot mai mică, de parcă noi ne-am fi înălțat, cu pat cu tot, pe o coloană rotitoare.” (p. 25)

În avioane, rememorarea unui moment fericit din copilărie naște și dubiul naratorului pentru veridicitatea întâmplării. Fără să dau alte detalii care ar putea strica surpriza viitorului cititor, spun că povestirea e un prilej de meditație asupra felului în care memoria noastră selectivă construiește post-factum o glorie iluzorie. Aducerea-aminte nu e mereu fidelă realității, fiind de cele mai multe ori obișnuită să îmbrace trecutul într-o aură pe care n-a avut-o niciodată. Odată cu trecerea timpului, istoria noastră proprie se reconstruiește după alte criterii decât cel al obiectivității „reci”: aflăm, la o scrutare mai atentă a detaliilor amintirii, că lucrurile nu s-au petrecut exact așa cum – în mod convenabil – le-am reținut și împărtășit altora de-a lungul vremii. Rămâne după toate gustul amar al celui care a fost înșelat, mizându-se pe imaturitatea sa și pe bucuria pe care o izbândă a unui concurs din copilărie i-a produs-o.

O noapte vorbește despre încercarea de peste ani a găștii de prieteni de a recrea paradisul pierdut. Ceea ce urma să fie o reîntâlnire fericită devine un șir lung de obstacole cărora amicii nu știu cum să le facă față. Felul în care se reacționează la invectivele proprietarului isteric căruia i se pare că i-au furat porumbul, retragerea din fața haitei de câini agresivi și trecerea cu nepăsare (dar cu o curiozitate flămândă) pe lângă fetele care dansează singure pe drum, în fața casei, sunt toate moduri de a înțelege că timpul schimbă nu doar metodele de abordare a situațiilor, ci și sentimentele cu care le întâmpinăm. Maturizarea e un drum fără întoarcere, pe parcursul căruia putem doar să tragem cu ochiul, peste umăr, la ceea ce până mai ieri era leagănul sigur al fericirilor noastre. Ideea de „acasă” pare că sună azi artificial, câtă vreme singurul sinonim al ei e copilăria: „Mergem în liniște spre centrul satului, să luăm autobuzul. În două ore o să ajung acasă. Termenul ăsta nu mai are niciun sens pentru mine. Locuiesc mai degrabă în frică și boală, de care nu simt că mă mai poate proteja ceva. Iar ieșirea, încep să înțeleg, e una singură. Gândul ăsta mă paralizează.” (p. 116)

În fine, ultima dintre povestiri, trup și suflet, e o radiografie a etapelor descoperirii propriului tău corp, a conștientizării raportului dintre fizic și spiritual, a primelor impulsuri erotice. E o linie ușor parodică aici, întărită de ironii subtile la adresa incapacității noastre de a ne lăsa deturnați de la ceea ce ne face plăcere. Tinerețea e un spațiu al hedonismului, în care aplecarea către spiritualitate și metafizică se face doar din dorința de nou sau, ca s-o spunem pe șleau, din plictiseală. Cursurile de yoga sunt prilejul de a accesa o lume care adolescenților le părea exotică la început, dar care devine obișnuință cu timpul și, deci, își pierde din strălucire. Pe de altă parte, povestirea e și despre timiditatea cu care înnozi relații noi, despre atenția cu care te prezinți în fața celor pe care vrei să-i impresionezi sau în grupul cărora vrei să te integrezi. Misterul unei tăceri distante e oricând preferabil pentru a face o impresie bună: „Ceva însă i-a făcut să nu mă trateze la fel. Poate-a fost faptul că nu vorbeam deloc, preferând să ascult, iar în spatele tăcerii se poate ascunde orice.” (p. 120)

Cu În creștere, Mihai Mateiu confirmă debutul excepțional de acum 12 ani. Un prozator înzestrat, cu un scris seducător și fără asperități, cu un discurs coerent și puternic. Sper să nu treacă încă 12 ani până la următoarea lui ispravă editorială, pentru că ar fi păcat.

DAN-LIVIU BOERIU (n. 1981) este absolvent al Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din anul 2010 este prezent în presa culturală cu cronici literare; a colaborat cu reviste precum România literară, Poesis International, Zona literară, Revista de suspans, Accente, Literatura de azi. Din 2014 a purtat dialoguri publice, reunite sub genericul Cercului literar de la Cărturești, cu personalități ale lumii culturale: Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Radu Paraschivescu, Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici. Autor al volumului de convorbiri Anatomia ratării (în dialog cu Teodor Baconschi) (Humanitas, 2016). A publicat și în volumele colective Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017); Singuri acasă. Părinți și copii în pandemie (Vremea, 2020).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”