Supa de șoricel, a lui Arnold Lobel, este o carte cu totul și cu totul fermecătoare atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Și nu datorită unor fraze sau imagini spectaculoase. Nicidecum. Simplitatea narațiunilor captivează.
Un șoricel își citește cartea liniștit. Dintr-odată, o nevăstuică îl înhață. Toată aventura cărții se petrece în intervalul dintre întâlnirea cu nevăstuica și despărțirea de ea. Mai bine spus, între două lecturi ale șoricelului. Speriat, tindem să credem că mai degrabă din cauză că nu-și poate termina de citit cartea decât din pricină că este pe punctul de a-și pierde viața, șoricelul amână pericolul, spunându-i nevăstuicii patru povești. Să vedem ce-i cu ele.
Prima e o poveste vindecătoare. Un șoricel este fugărit de un roi de albine sâcâitoare. Cum oare ar putea să scape din bâzâitul lor lipicios? Simplu de tot – le ademenește într-un adăpost imaginar. Chiar dacă nu pot înțelege întru totul ce se întâmplă, albinele pleacă fiindcă pricep că acolo nu e lumea lor. Nu știm care o fi aceasta, însă șoricelul scapă teafăr.
Cea de-a doua istorioară are, la rândul ei, înțelesuri adânci, cu toate că pare o glumă simpatică. Doi bolovani vor cu orice preț să știe ce se află dincolo de ei. Însă nu se aleg decât cu o suferință profundă de o sută de ani, deoarece pasărea care le spune ce vor să știe vede numai partea ei de frumusețe, pe care cei doi cu siguranță nu o vor vedea vreodată. După un veac de așteptare, un șoricel sosește și le schimbă perspectiva. Cu ai cui ochi privim lumea, ca ea să ne apară în cele din urmă frumoasă?
Șoricica furioasă din cea de-a treia poveste nu se vindecă nici cu cântecele a zece greieri. Noi însă nu putem decât să zâmbim văzându-i pe greierii „surzi” la enervarea ei. După apeluri neîncetate la tăcere, greierii înțeleg, opresc concertul, iar șoricica adoarme la loc. Morala poveștii: liniștea e cel mai bun arbitru.
Ultima narațiune, cea mai plină de sensibilitate, dar și de fantezie, este o pildă despre redobândirea frumuseții din locuri de unde nici nu ne-am dori să o avem. Cum, necum, din fotoliul unei șoricioaice încep să crească mărăcini. De prea mult stat în el, recunoaște șoricioaica. Dar, ca o ironie, soluția nu e să-i taie, ci să-i ude până când vor crește din ei trandafiri, pe care să-i și dăruiască mai departe cu mulțumire.
Desigur, relatările șoricelului sunt vindecătoare de tristețe și rigiditate. Cine nu-și deschide inima nobleței acestor mici relatări este poftit, pur și simplu, ba încă și cu un zâmbet, să plece. Nevăstuica, asemeni altor personaje de aici, ratează tâlcul. Gândul ei rămâne ațintit pe supa de șoricel pe care și-o dorește – prin urmare, aduce albine, bolovani, mărăcini, doar-doar reușește să-și atingă scopul. Însă povestea pe care nu a ascultat-o cu atenție își continuă drumul. Șoricelul scapă din captivitate și fuge să-și termine de citit cartea. O carte care li se descoperă numai celor cu poftă de imaginație, curaj și cunoaștere.
