Neliniște în „lanul de termoscanere”

379 vizualizări
Citiți în 13 de minute
Ligia Pârvulescu, Intracranian, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2022

Într-atât de subtilă e apariția celui mai nou volum al Ligiei Pârvulescu, încât a fost trecută cu vederea cu succes cam de toată lumea (Adrian Mureșan îi consacră, totuși, câteva rânduri într-un bilanț dedicat anului poetic 2022 în Observator cultural); la 9 ani de la Fluvii de asfalt (Casa de Editură Max Blecher, 2014), un debut care lucra, în linii mari, cu câteva mici viziuni ale unui cotidian visceral, claustrofobic – între cele două proiecte poetice, îi apare și-un roman distopic în 2021 la Litera, translucid –, Intracranian continuă linia vulnerabilității captată aproape patologic din care Ligia Pârvulescu și-a făcut deja o semnătură personală. Atâta că o face aici cu alte mijloace, ceva mai atente la mișcările din jur; poemele ei au „priză” la ultimele tendințe sociale, pe care le prelucrează aici cu un soi de anxietate capitonată, una care se consumă fără efuziuni (nu că ar fi abuzat de ele dincolo, în primul volum) și cu o delicatețe organică.

Despre „spaima zilelor”, posibilități ratate, viziuni postpandemice și, mai ales, premonitoriu-postumane, despre dezintegrarea generală & o anume anxietate futuristă care se lasă cu nuanțe bănuit nostalgice e, grosso modo, poezia Ligiei Pârvulescu. Practică, adică, peste tot, o formă de artă – cea a dispariției, pe care o fructifică în texte care tratează rafinat moartea (văzută nu doar fizic, ci și metaforic, ca o moarte a spiritului), extincția, în general (vezi și titlurile multor poeme, care sugerează foarte plastic un astfel de avanpost al descompunerii). E aici, deci, un material extrem de delicat, pe care poeta îl gestionează sub forma unor caricaturi în tușe diafane, mici seisme care funcționează după principiul imploziei, în centrul cărora gravitează mereu frica – „un material nobil/ din care se fabrică trupuri” (evadare). Modulațiile astea cu finalitate distructivă  au, la Ligia Pârvulescu, ceva de artefact prin modul în care surprind arhitectura lumii; felul în care lumina se scurge din lucruri și fizionomia obiectelor sunt două dintre strategiile poetice principale ale volumului, în funcție de care prind viață „filmele” apocaliptico-germinative pe care le desfășoară cu atâta precizie și cu o emoție mascată în spatele non-umanului, nu de puține ori: „obiectele se învârt după voință/ aceeași de ani lumină/ și întuneric/ lumină întuneric –/ punctul și virgula ce întrerup/ secvențele de codoni supraviețuirea speciei” (specie). De altfel, cam peste tot, Ligia Pârvulescu preferă un astfel de discurs cu accente intangibile unuia ceva mai ancorat în realitate, carnal, camuflând notația personală în spatele unui profetism al materiei cu destinație ceva mai largă.

Nu e de mirare că întregul vibe al textelor poate fi rezumat foarte precis printr-o neliniște în așteptare, care acaparează sub cupola ei generoasă întreaga partitură poetică. Ele plusează, în orice caz, peste tot, prin vizual în toată politica lor confesiv-minimalistă (pentru că-i un confesiv „epurat” de note emfatice, care merge mai degrabă spre aseptic): „totul luminează/ când ajungi aproape de capăt/ viteza crește pereții tunelului se desfac/ ceva nou așteaptă dincolo de faruri/ lumea dispare/ realitatea fâșii/ drapelurile în bernă/ aerul iernii și plimbările/ pe lacurile înghețate ale sinelui/ căutând un nedefinit o claritate vagă/ pe care s-o ții atât de aproape încât/ să nu mai știi/ să nu mai filtrezi să lași totul/ să te filtreze să/ fii tu lumina de la capătul celorlalți/ începutul unei astfel de// să accepți că ești/ ceea ce ai fost dar nu ai știut să exprimi/ până la capăt// vântul șuieră mai blând la apus/ săgeți pe cer urme de poluare/ și privirile noastre, Lana del Rey,/ urmărindu-se una pe alta/ la mii de kilometri distanță de casă – decapotabile pierdute/ în tremurul înserării” (versuri pentru Lana del Rey). Poemele Ligiei Pârvulescu sunt străbătute mereu de astfel de locuri eerie, în care consistența tulbure a versurilor vine din coregrafia incertă a decorului. În bună parte, știința asta a distribuției tensiunii prin selecția cadrelor e tocmai cea care amplifică fondul încordat al poemelor.

Există, pe de altă parte, însă, ca un câștig față de debut, și-o doză bună de reflecție teoretică ce circumscrie volumul, mai ales printr-o serie de observații cu caracter social, ce vizează lumea de ani și felul în care se mișcă ea, care face din Intracranian un document sensibil despre anxietatea contemporană, un „reportaj” foarte abil care vorbește despre o „umanitate ratată”, cum o numește la un moment dat și ce are ea mai fragil în toată descompunerea asta. Din nou, cu multă subtilitate, dar și cu o intuiție precisă a detaliului postuman, care în câteva texte înflorește și vibrează pe ritmuri ce descântă tristețea generalizată din lume: „am fi putut să rămânem/ să fim/ dar nu –// va veni generația nouă/ ne va sufla de pe străzi/ valul ei va acoperi orașele cu o mare/ pătură de singurătate// generația nouă va avea pielea noastră/ va iubi sintetic și programat/ își va aminti de noi și va spune/ așa erau precursorii noștri/ roboții” (contaminare) vs. „[…] tu/ frica mea animal credincios/ care-și întinde pielea peste obiecte/ le râcâie cu înverșunare/ toarnă sulf peste intențiile celorlalți/ tu moartea mea cea de toate zilele/ care se alintă toarce și mă privește cu ochii tuturor/ sunt în bucla ta mestecată de tine/ din sângele tău îmi tocesc sensibilitatea/ din oasele tale îmi macerez frumusețea/ din carnea ta îmi înalț creierul ascuțit de răutatea/ sistemului/ din limfa ta plâng și iubesc printre ruine/ din brațele tale mă desprind să o iau de la capăt/ mai veche cu o viață mai redusă cu o uitare/ din sunetul tău cresc în tine eu și ai mei/ până la următoarea extincție nu/ ne lăsa să te pierdem/ lasă-ne-n fericirea noastră fierbinte. Suferinzi și proști/ ferește-ne de extazul rece al realizării/ repetă-ne la nesfârșit, tot mai triști și mai tehnologizați/ tot mai zâmbitori și incompetenți în umanitatea ratată/ acoperă-ne cu nopți calde de vară, cu ierni străpunse/ de focuri/ uită-ne undeva sub pielea ta roasă/ din care demult ai ieșit” (extincție). E o direcție pe care placheta o urmează peste tot, mai ales că arhitectura ei e gândită la un dublu palier; odată, cel principal, al viziunilor discret-terifiante, și mai apoi unul secundar, parantetic, care îl alternează – de regulă, sub forma unor „misive” de pe o insulă, la rândul lor o sursă de neliniște, prin stranietatea scenariilor pe care le dezvoltă aici.

E ceea ce face din intracranian un volum atmosferic, ușor identitar – exact ca-n muzica Lanei del Rey, pe care o evocă măcar în două locuri, de un nedefinit reușit, prin care [lucrurile capătă o strălucire aparte încetinită], ca să citez titlul unui poem. Le citiți cum vreți; ca pe niște exerciții de tatonare a zonelor noastre amorfe, de comoditate sau neputință, ca pe o critică a unui biologism primar, analizat aseptic, sau din prisma unei ironii fine ce plutește peste tot manifestul ăsta, una care privește, în primul rând, lumea din jur, dar nu își „iartă” nici propria artă, la un moment dat, prin ridiculizarea modelor poetice – „prea mult/ sânge în poezie, se spune/ totul/ cosmetic aseptic înăbușit o friptură asezonată minimalist/ în pagina de gastronomie a unei reviste la modă/ ce profețește invazia caloriilor/ asupra anatomiei de la pagina 5.// distanțare socială & snuff.// blasfemie frumusețea/ niciodată la mijloc./ carnea tremură cuțitul lucește” (înserare) etc. Oricum o faceți, poemele Ligiei Pârvulescu n-au cum să nu atingă măcar câteva corzi sensibile, pentru că se citesc cel mai bine ca un „tratat” de awakening colectiv, o invitație la chestionarea fără rezerve a umanității (ce a mai rămas din ea).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”