Publicul român de carte este unul reticent la nou. Oamenii au, în general, câțiva autori pe care-i urmăresc, iar în rest se lasă destul de greu convinși să încerce vreo carte de care nu au auzit. Acest comportament e justificat, de altfel, cauzele fiind multiple, dar în primul rând fiind lipsa de expunere. Fără promovare pe canale mediatice de largă audiență, autorilor le e foarte greu să se impună, să-și facă operele cunoscute pentru public, iar publicul, și dacă ar fi dispus să „riște”, nu știe cu ce.
Această situație se resimte, din păcate, cel mai puternic în cazul debuturilor. Există câteva edituri mari care au concursuri anuale de debut (Polirom, Litera etc), deci câteva asemenea cărți vor ajunge în atenția celor care urmăresc activitatea acelor edituri, însă cea mai mare parte a debuturilor literare trec aproape neobservate. Și e păcat, pentru că printre ele apar și bijuterii în proză, cum este romanul Stadii al Oanei Paler.
Dar e posibil ca acesta să fie o excepție fericită. Și poate fi așa, deoarece Oana a pregătit temeinic apariția romanului, publicând fragmente din el – sau alte proze scurte – în mai multe reviste literare importante, cum ar fi Ficțiunea Opt Motive, Familia, Revista Golan, Laconic etc. Sper ca această campanie, foarte intensă în ultimele luni, să fi dat roade și să o fi adus în vizorul cititorilor. A fi acceptat, cu texte înainte de debutul în volum, de revistele menționate mai sus e o performanță în sine. Și am convingerea că cine a citit măcar fragmentul de roman apărut în revista Familia nu va rata cartea.
Așadar, despre carte: acțiunea are ca personaj central și narator un programator freelancer, care-și caută scopul în viață, după o despărțire pe care a resimțit-o, de fapt, mai profund decât lui însuși îi e comod să recunoască. Începutul cărții ni-l prezintă pe protagonist – nu-l vom numi altfel – alături de Vera, o femeie cu un rol neclar, la început, în viața lui, dar pe care, după cum vom observa, el își face o datorie de onoare din a o ajuta. Iar dacă o formă de ajutor este banalul dus la ședințele de terapie de care aceasta are nevoie – aflăm încă din primele pagini că Vera suferă de „polineuropatie”, o boală degenerativă foarte serioasă –, o altă formă ajunge să complice foarte mult lucrurile, reprezentând adevărata intrigă a romanului.
E greu să scriu această cronică fără a dezvălui cum anume decide protagonistul să intervină pentru a o salva pe Vera de la o (auto)distrugere lentă și absurdă, dar cred că e important să o fac. Voi spune doar că momentul revelației va veni foarte târziu, după jumătatea cărții, însă când va veni, va pune într-o altă lumină unele evenimente deja relatate. Iar această construcție este cu atât mai remarcabilă cu cât cititorul nu se simte nicio clipă păcălit, ci are doar un moment de revelație de tip „Aham, deci așa!”.
Încă din primele paragrafe, textul te lovește prin introducerea unei violențe fruste, redate fără menajamente. Deși nu este un thriller polițist, unele tușe de Noir există, mai pregnant spre final, dar nu numai.
„Era o dimineață moale. Îmi fusese greu să mă ridic din pat. Am băut apoi o cafea și am fumat două țigări. Nu-mi doream să fac nimic. Voiam să mă asigur că Vera e bine, să aflu care era rezultatul investigațiilor medicale din ultima vreme. Încă mai simțeam mirosul sângelui pe care eram convins că-l și văzusem printre micile scobituri ale bordurii Promenadei și de fiecare dată mă cuprindea o greață imensă.”
Deși-și petrece destul timp cu ea, Vera nu este în vizorul direct al protagonistului, acesta fiind preocupat mai mult de găsirea unei femei potrivite pentru el, după despărțirea de Liza, fosta sa concubină foarte posesivă și manipulatoare. Pare paradoxal că între ei doi, pe plan sentimental, nu apare nimic. Relația lor capătă profunzime odată cu confesiunile acesteia despre obsesia pe care o dezvoltase pentru un oarecare Andrei, individ toxic pentru ea, însă nu merge mai departe de atât, ceea ce va fi greu de înțeles, date fiind celelalte tentative ale protagonistului de a-și stabili o relație funcțională. Mai ales că, peste toate, el suferă și o pierdere pe care dovedește că nu e suficient de bine înzestrat să o suporte.
„Fratele meu era mort. O parte a ființei mele înregistrase această informație, în timp ce cealaltă continua să o refuze. Eram ca un trup despărțit de cap care încă execută mișcările dictate înainte. Dar trupul meu mă obliga să rămân nemișcat și să fixez sticla goală.
M-am gândit să mai trag de timp o oră, două, după care să mă duc întâi la institut și apoi să iau un Uber până la părinți. Consideram că era mai potrivit decât să le telefonez. Șampania mă amețise. Mi-a încolțit în minte că mi-ar face bine să ies să mă plimb și să mă opresc la o terasă unde să mai beau ceva, eventual niște vin și să construiesc un scenariu minim pentru evenimentele care aveau să urmeze, așa ca să mă liniștesc.”
Urmează, episodul cu Teo, bloggerița superficială, încântată mai degrabă de ideea de a avea un iubit cu care să se afișeze în public decât de bărbatul în sine cu care are o relație. Acesta constituie o oportunitate pentru expunerea câtorva particularități deloc onorante ale unei pături sociale desprinse din clasa de mijloc. „Hipsterimea” declarativ-revoluționară, dar care se preocupă exclusiv de propria imagine și nu ar renunța la nimic din confortul personal, este noua intelectualitate, iar arta pe care o promovează, împreună cu ideile din fundal, alunecă în ego-centrism. Ca exponent al acesteia, Teo nu poate umple golul resimțit de eroul nostru, este departe de persoana de care are el nevoie, mai ales că întâlnirea cu ea are loc pe fondul tragediei personale.
În fine, a treia femeie – sau a patra, dacă o numărăm și pe Vera – intervine în ultima parte a romanului, în care accentele polițiste se îndesesc, datorită unei perechi de factori: eroul principal decide să depună mărturie împotriva vecinului său, care-și agresează soția, respectiv el începe lucrul la un software de recunoaștere facială, pentru poliție. Laura este medic legist și, datorită naturii muncii ei, pare că reușește să privească cu detașare suferința umană, dar se deschide total pentru personajul-narator, dovedind acel gen de empatie la care el însuși nici nu mai îndrăznea să spere.
„Gândul acela că începeam s-o cunosc pe Laura, că eram prezent în propriul meu prezent îmi provoca amețeală. O iubeam deja, comprimasem timpul, dezvăluirea ei ne dusese departe. Mă gândeam că sunt cupluri triste, asemenea părinților mei, care nu și-au spus niciodată nimic de felul ăsta. Laura mă alesese pe mine, îmi vorbise mie, într-o cafenea oarecare, în care universul nostru comun care tocmai se năștea era străpuns din când în când de câte un element din exterior, de pildă întrebările repetate ale unei chelnerițe care voia să știe dacă mai dorim ceva, vântul zgomotos care se întețise, sunetele melodiei care își pierduseră forma. Era un început al unei lumi, mă vedeam pe mine din afară și era totul atât de clar, această emoție îmi umplea deja ființa, mă simțeam de parcă m-aș fi întors dintr-un război sau de undeva de departe, rechemat de Laura care se afla în fața mea și al cărei parfum răzbătea până la mine, amețindu-mă.”
Cu acest prilej, mai multe imagini deosebit de tari ne sunt servite, culese din colecția proprie de fotografii și explicații ale Laurei. Deși nu-i cunoaște sursa angoasei, ea intuiește că bărbatul de care se îndrăgostește are un secret întunecat, care-l chinuie. Ea-i oferă atât de mult confort spiritual pe cât îi este cu putință, însă nu-l chestionează niciodată, lăsându-i deplina libertate de confesiune. Și tocmai această confesiune, care a avut loc, în mod surprinzător, în fața unui personaj secundar, cu posibile implicații în economia cărții, devine parte din tumult, repetarea ei în fața persoanei iubite fiind în sine un Nemesis.
După acest ultim episod, de dragoste împlinită, puterea finalului, foarte bine ales, este cu atât mai mare. Tensiunea este corect dozată de-a lungul cărții, iar cumularea ei pare că încearcă să rupă barajul de câteva ori, inclusiv prin confesiunea menționată mai sus, însă nu reușește acest lucru decât în ultima scenă. Rezolvarea e una ingenioasă, în primul rând pentru că nu lasă fire deschise, felul în care filonul secundar, cu vecinul agresiv, ajunge să joace un rol cheie în soluționarea conflictului e chiar o tușă de maestru, iar în al doilea rând pentru că aduce „pedeapsa”, de care protagonistul se teme de când are parte de iubirea împlinită, la un alt nivel. Sincer, m-aș fi așteptat la orice, dar genul de poetic justice care apare în finalul acestei cărți m-a surprins. Îl surprinde pe personaj și cititor deopotrivă, mai ales că era anunțat de diferite pasaje meditative.
„Mă întreb dacă un pustnic conștient de condiția sa mai poate fi pustnic cu adevărat. Și dacă ceva din ce dezvăluie el lumii are vreun temei sau e doar o minciună necesară. Nu am cum să aflu. Mărturiile pustnicilor mi se par îndoielnice.”
Există foarte multe elemente de profunzime în acest roman. De la scene foarte percutante, aparent nelegate de acțiunea în sine, dar care potențează atmosfera, la mici crâmpeie de revelație frustă a personajului.
„Clădirile nu au nimic spectaculos, nu sunt catedrale sau genul acela de piese arhitecturale rare sau foarte vechi. Nu le înțeleg încântarea, poate că ea nici nu există, dar cumva trebuie și ei să-și justifice vacanțele. Fiecare gest e o căutare a unei justificări. Dacă ești în vacanța, ai niște obligații.”
Referințele culturale, mai ales din pop-culture, abundă. M-a fascinat prelegerea pe care protagonistul o ține, la un moment dat, despre jocul „Stanley Parable”, chiar dacă, în economia textului, inserția pare cam prea mare. Și am avut o reală satisfacție să descopăr structura decizională din spatele acelui joc inserată subtil în coperta cărții, care e realizată de artistul Simone Rotella. Ilustrația, de altfel, surprinde un crâmpei din acțiunea cărții, însă o face în stilul propriu al artistului grafic, fiind deci disonantă față de atmosfera creată prin lectură.
Și am lăsat la urmă stilul narativ, pentru că este perfect. Nu i se poate reproșa nimic scriiturii Oanei Paler. Este cunoscut faptul că a-ți alege un personaj principal de sex opus este o încercare grea pentru orice scriitor. A scrie din perspectiva acestui personaj, realizând o confesiune la persoana I, e un demers care de multe ori se dovedește nefuncțional și în cazul scriitorilor experimentați. Iată că Oana poate să livreze un personaj masculin nu doar credibil, dar și impresionant prin complexitate, încă din cartea de debut. Și reușește acest lucru și datorită frazării impecabile și a alegerii perfecte a tonurilor, în funcție de scenă.
„Într-una dintre zile am trecut fără să mă opresc pe lângă un pui de pisică aproape leșinat de foame, care lingea un alt pui de pisică, strivit de o mașină. Am mers mai departe aproape mecanic, apoi am auzit niște voci de femei, dar nici ele nu m-au făcut să întorc capul. Intuiam că se adunaseră în jurul puiului de pisică, încercând să-l salveze, ca după câteva minute să înceapă să-și adreseze una alteia îndemnul de a-l lua acasă. Pentru că intenția de a salva pe cineva – fie și un pui de pisică – nu are nicio însemnătate dacă nu-ți asumi pe deplin actul în sine.”
Datorită acțiunii bine dozate și a faptului că fiecare cuvânt e așezat la locul lui, în niciun moment, în timpul lecturii, nu ai impresia că te afli în fața unui roman de debut. Astfel, ștacheta a fost ridicată foarte sus anul acesta și va fi foarte greu, cred eu, dacă nu imposibil, să fie egalată. Mi-aș dori ca ediția curentă a acestui roman să ajungă la un număr cât mai mare de cititori, pentru că merită. Însă, sunt sigur că, mai devreme sau mai târziu, publicul român de carte o va descoperi pe Oana Paler. Pentru că, după un asemenea debut, dacă frustrarea autorului care activează într-o piață de carte minusculă și nepromovată nu o va învinge, va ajunge cât de sus este posibil. Frustrarea e aproape imposibil de evitat, mai ales de către un debutant, dar poate fi gestionată de către cei care știu că mai au lucruri de spus în literatură și sunt determinați să o facă. Sunt convins că Oana mai are multe de spus.
