Ce să faci ca să fii

396 vizualizări
Citiți în 6 de minute
Philippe Fix, Serafim și mașinăriile fermecate, Editura Frontiera, București, 2022

Încercând să-mi imaginez povestea cărții lui Philippe Fix, Serafim și mașinăriile fermecate, înainte ca ea să ajungă la mine, mi-am dat seama cât de obișnuiți suntem să construim atunci când lucrul mult dorit nu prinde încă realitate în mâinile noastre. Cine știe ce fluturi și armonii, din fiecare colț al minții, ne străbat imaginația. Într-un fel, asta i se întâmplă și lui Serafim. Ori de câte ori este împins de realitate să i se supună, el găsește drumuri interioare pe care să fugă de ea, inventând mereu ceva memorabil.

Serafim pornește cu entuziasm pe oricare drum i-l așterne viața. Își urmează periplul copilăresc pe care realitatea nu prea îl încape și îl contrazice uneori hazliu. De pildă, vrând să-și îndeplinească o dorință de când era mic, își cumpără un pat care în cele din urmă nu intră pe ușă. S-ar putea ca realitatea să nu se potrivească cu idealurile. Însă acesta nu este un motiv ca Serafim să renunțe (patul poate rămâne bine-mersi la etajul șapte, spre furia unuia dintre vecini).

Deși pare simplu să-și caute de lucru, descoperă că nu i se potrivește mai nimic. Decide, prin cine știe ce gând năstrușnic, să fie controlor la metrou. Zis și făcut. Munca îl pasionează. Însă magia se risipește cum a apărut. Serafim se simte constrâns între zidurile din subterană. Iar din mintea lui, libertatea prinde viață sub forma unei născoceli cu aripi – un fluture zărit ca prin minune, tot ce poate fi mai delicat și mai ademenitor, îl ademenește. Dat afară de la metrou, află în scurt timp că a moștenit „o dărăpănătură”. Un motiv pentru a fi din nou fericit. De data aceasta, își va construi propria casă. Sub mâinile lui, realitatea își modifică planurile. Lui Pufuleț, amicului său, îi pare incredibil – „casa lui Serafim nu era deloc o casă oarecare…” spune el, deoarece înăuntru se petrec lucruri grozave: încep să prindă viață personaje din povești. Iar ca universul să fie perfect, Serafim inventează mașinăria de creat muzică și tăcere. Și toate se armonizează.

Până când bucuria se spulberă din nou. Casa magică urmează să fie demolată. Când realitatea năvălește (aici, cu buldozerul), primul impuls al celor doi este să se ascundă înăuntru. Încearcă să sperie invadatorii – crezând că pot scăpa născocind un personaj fioros. „Ar trebui să construiești un balaur! Unul strălucitor, cu ochi care se aprind și cu flăcări care-i ies pe gură. Ca-n povești!” îi spune Pufuleț. Deoarece amenințarea devine tot mai mare, Serafim pornește muzica. În cele din urmă, nu le rămâne decât să fugă. Așa că își construiesc un turn înalt pe acoperiș; la înălțime, cu siguranță nu-i mai poate ajunge nimeni. În ultimă instanță, Serafim își dă seama că menirea lui de inventator trebuie să se arate în ceva neinventat: mută treptele turnului una după alta, tot mai sus, pe cer, iar nimeni nu-i mai poate ajunge vreodată.

Ingenioasă și caldă, Serafim și mașinăriile fermecate ne arată cum putem ieși din strânsoarea realității visând, zâmbind și născocind locuri aparte. O suită frumoasă de metafore ale căutării unui „altundeva”. Ce să faci ca să fii? Să dai zilelor tot farmecul și magia din tine.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”