La Viorel Mureșan, izvoarele creativității își extrag energia din același strat freatic. Poetul și comentatorul de poezie sunt deopotrivă instruiți, dovedindu-se temeinici și avizați cunoscători ai poeziei contemporane, române și străine.
Iată că, după o foarte lungă perioadă, poetul revine în actualitatea editorială cu un volum nou – Monede în aer. Lectura acestuia e dătătoare de delicii lirice. Autorul practică o formulă lirică în care expresionismul marilor cavaleri ai ruminației metafizice (Rilke, Trakl, Stefan George, Paul Celan) se conjugă cvasi-alchimic cu suprarealismul mereu-substanțial al lui Gellu Naum. Ca într-o melopee elegiacă, halucinante diaporame ale melancoliei, caligrafiate de un japonez transilvănean al apusurilor milenare care își conțin propriile cifruri.
Debutului optzecist din 1982, cu Scrisori din muzeul pendulelor, îi urmează Biblioteca de os (1991), Pietrele nimicului (1995), Ramele Nordului (1998), Poeme (1999), Lumina absentă (2000), Ceremonia ruinelor (2003), Sîmbăta lucrurilor (2000), Buchetul de platină (2010), Locul unde se va deschide cartea (2011), Soare tăiat cu o foarfecă (antologie de autor, 2011), Salonul de toamnă (2013), Rafturi cu liniște (2014), Poștașul rural (antologie de autor, 2015). O bibliografie nu tocmai opulentă, dar marcantă.
Volumul din anul acesta, Monede în aer (cuprinsul e împărțit în secțiunile: Respirație sub apă, Avuții plutitoare și Arhiva păianjenului), se înfățișează ca o carte mereu amânată, poemele incluse mizând pe surpriză. Mottoul e o sugestie: ,,Poezia este închiderea unei uși, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă…”
Poezia lui Viorel Mureșan interiorizează această poetică a unui fel de haiku, a unei maxime libertăți de asociere lexicală în timpi minimi. Acum însă, poetul preferă să spună povești stranii, doldora de suprarealism opulent, dar concentrat, dens în substanță lirică.
Asemeni unui olar dublat de un pictor pe faianță, poetul nostru imaginează povești în care personajele fac năstrușnicii, deambulează prin decoruri fabuloase sau, dimpotrivă, printr-un cotidianism în orice clipă gata a se răsuci în suprarealismul ecranând emoții și sentimente din sfera delicată a iubirii.
Lectura e desfătătoare și majoritatea poemelor sunt veritabile bijuterii lirice. Iată câteva exemple, luate la întâmplare: „e o gară din care pleacă o trupă de studenți// pe o șină de oțel/ își trag umbra șubredă sub picioare// un om fără mâini a salutat toată ziua/ cu draperii negre de ciori// din ochii albaștri ai unei fetițe/ doi câini se aruncă în gol/ cu limbile scoase// alergând după un fluture/ într-o după-amiază am părăsit/ o veche fotografie de grup” (Gara), „astăzi trebuie să-mi arunc în cuptor/ mâinile// s-ar cădea să le și cert/ că în lipsa mea acolo departe/ aprindeau chibrituri în sloiurile de gheață// părea că mătură podul unei biserici/ când se hârjoneau/ aruncându-și lovituri de ciocan// azi-noapte le-am aflat/ trimițând cu praștia stele în apă// le aștept să tacă/ să fie perne purtate de vânt/ din care cad viermi. (Arhiva păianjenului). Firește, acest „în lipsa mea” care vrea să dea impresia că suprarealismul este, totuși, o vorbire ocupată să redea cu „obiectivitate” realitățile lăuntrice este un artificiu de momit cititorul nărăvit la „povești” epice cu „eroi” de uz personal.
Cât privește cartea de comentarii critice Poarta de fildeș, o notă orientează direcția dinspre care vin textele: „Textele din acest volum au apărut în revistele Caiete Silvane (Zalău), Familia (Oradea), Vatra (Tg. Mureș), Steaua (Cluj-Napoca) și Avalon (Cluj-Napoca).” Textul liminar (Din biblioteca lui Don Quijote) deconspiră și o autoevaluare: „Condiția mea de cititor de poezie, care, în fuga creionului, lasă și câteva însemnări pe marginea paginii, mă aștepta de multă vreme exprimată și pitită, acolo unde nici n-aș fi crezut, într-un minuscul roman al lui Hermann Hesse: «Încă de mic copil avusesem din când în când înclinația de a privi forme bizare ale naturii, nu cercetându-le, ci dăruindu-mă farmecului lor specific, limbajului lor întortocheat și adânc. Rădăcini lungi și lemnoase de copac, vinișoare colorate în pietriș, pete de ulei plutind pe apă, plesnituri în sticlă, toate lucrurile de felul ăsta mă vrăjiseră la vremea aceea din cale-afară, mai cu seamă fumul, norii, praful și îndeosebi petele rotunde de culoare pe care le vedeam când închideam ochii.» Da, bine, veți putea spune, nicăieri în aceste fraze nu a fost vorba de poezie. Și eu rămân mirat cum în rândurile lui Hesse au încăput atât de multe din uitarea de sine, gesturile și voluptatea cu care mă iau la trântă cu niște semne.”
Partea I, De-ale poeților, cuprinde cronici la cărțile recente ale unui număr apreciabil de autori selectați după gustul și interesul recenzentului; partea a II-a, cronici ale cărților de critică literară, mai puține, semnate de Al. Cistelecan, Nicolae Coande, Dinu Flămând, Andreea H. Hedeș, Daniel Moșoiu, Mircea Moț, Ion Mureșan, Nicolae Oprea – unii dintre aceștia, poeți-comentatori.
Gabriel Coșoveanu sintetizează calitățile de comentator ale lui Viorel Mureșan: „În postura de critic, echinoxistul Viorel Mureșan atestă câteva atribute imediat vizibile: temperanță, buna strunire a frazei, mișcarea în interiorul unor generații și tendințe pe care le cunoaște temeinic și, nu în ultimul rând, un fel de sfătoșenie tipică zonei pe care o reprezintă, mai ales dacă ținem seama că are ascendență maramureșeană. Poetului din el îi face neîndoios plăcere să-i promoveze pe confrații stihuitori, și nu ne mirăm că peste două sute de pagini reprezintă comentarii la volume apărute mai ales în ultimii ani.”
Tot astfel nu mă mir, în ce mă privește, că Viorel Mureșan devine acum unul dintre titularii unei rubrici în România literară (revista cea mai importantă a Uniunii Scriitorilor), iar cititorii vor căuta cu tot interesul să o frecventeze. Succes și felicitări, Vio!
