Ca să nu se aleagă praful de toate, ci doar de acțiune

581 vizualizări
Citiți în 17 de minute
Cosmin Perţa, Ca să nu se aleagă praful de toate, Polirom, 2023

Scrisă sub forma unei confesiuni la persoana întâi, Ca să nu se aleagă praful de toate, cea mai recentă nuvelă (sau microroman) publicată de Cosmin Perța, la editura Polirom, spune povestea unui tânăr anormal de puternic și care nu simte durerea, plecat pe căi greșite. Rămas de mic fără mamă și cu un tată alcoolic, abuziv și indiferent la soarta sa, personajul poreclit „Samson”, pe-al cărui nume real nu-l vei afla până la final, este nevoit să-și ia soarta în propriile mâini. Negăsind o altă metodă de a-și asigura un venit din care să se întrețină, deoarece grija tatălui său este cvasiinexistentă, el ajunge încă din copilărie să se folosească de teama pe care o inspiră, cerându-le colegilor taxă de protecție. Și, odată această carieră îmbrățișată, la pachet cu veniturile facile pe care le asigură, lucrurile nu pot merge decât în declin.

Începutul cărții este unul deosebit de puternic, prima scenă introducând câteva elemente pe-a căror convergență se clădește apoi tumultul personajului:

„Ați văzut vreodată un câine care se sinucide? Eu am văzut. Eram mic, o conduceam pe mama la gară, mergea la tratament, la Cluj. Când s-a auzit sirena locomotivei, a ieșit din spatele gării, s-a dus și s-a pus fix pe linie. Era bătrân, lihnit și bolnav. Își târa un picior și i se vedeau coastele. Oamenii au început să strige la el și să arunce cu pietre, ca să se dea de pe linie, dar nu s-a mișcat. Când l-a tăiat locomotiva în două, tata mi-a pus mâna la ochi. Am auzit doar un scâncet. Nici n-a urlat. Doar a scâncit ușor. Apoi m-a luat repede de acolo și n-am apucat nici să o iau pe mama în brațe. Mama s-a întors de la Cluj într-un sac, n-am avut bani să cumpărăm un sicriu.”

Iată, deci, un prim paragraf excelent, nu știu cine ar putea renunța la lectură după. Tot la începutul cărții, un pasager „Spuneți-mi Samson” îți va aminti de legendarul Ishmael, al lui Herman Melville, împrumut justificat ulterior prin lecturile protagonistului cărții curente. Astfel, ni se sugerează că nu e deloc întâmplătoare alegerea unui nume cu rezonanță biblică nici aici, cum nu a fost nici în celebrul Moby Dick. Și, într-adevăr, vom găsi mai multe similarități între Samson al lui Cosmin Perţa și eroul decăzut al lui Israel.

Plasată într-un sat oarecare, de lângă un oraș oarecare, pe care le bănuim undeva în nord, datorită menționării graniței cu Ucraina, acțiunea îl prinde pe Samson în timpul liceului, pe care-l abandonează datorită problemelor de disciplină. Antieroul e construit atent, declinul lui moral e urmărit pas cu pas, în paralel cu trecerea în revistă și a tuturor relelor care se întâmplă în oraș. De parcă și-ar fi propus să nu scape niciun morav neexploatat, Cosmin Perța își face protagonistul să se întâlnească și cu patima beției, și cu a jocurilor de noroc, și cu lumea cămătarilor, contrabandiștilor și valutiștilor, și cu a proxeneților și șefilor de clanuri mafiote și, în final, cu a traficanților de droguri. Din acest motiv, precum și datorită forței sale neobișnuite, Samson devine un soi de Marv, dintr-un Sin City autohton. La fel ca acesta, și protagonistul nostru, un bătăuș fără scrupule și care are ca singur scop declarat în viață – fuga în Germania, ajunge să se îndrăgostească de o fată care a intrat în probleme mai mari decât poate duce. Și această dragoste ajunge să-l umanizeze, proiectând chiar o urmă de moralitate asupra lui.

Bine, personajul Samson e mai complex, el fiind definit doar parțial de violența la care recurge cu detașare. Fantoma mamei îl bântuie constant, amintirea ei și a zilelor de demult contrastând cu realitatea în care tatăl său îl maltratează în feluri odioase. Am putea fi tentați să credem că, așa stând lucrurile, Samson e sculptat de propria copilărie traumatizantă. Însă ar fi o simplificare brutală, pe care însuși personajul o neagă, asumându-și deciziile, ce-i drept, unele dintre ele favorizate de impulsuri de moment. Lipsa protectoratului matern e resimțită, însă busola morală nu a dispărut odată cu moartea mamei, episoadele destul de frecvente de meditație asupra felului în care ea l-ar privi indicându-ne o conștiință capabilă de discernământ.

„Iar mama. Mă iubea atât de mult, simțeam asta prin toți porii, încât îmi era rușine de ea, o simțeam ca pe o apăsare. Aveam de abia vreo patru ani, dar orice îmi spunea ascultam cu sfințenie, iar când făceam vreo boacănă și mă dojenea îmi lăsam privirea în pământ, sfâșiat de vinovăție. Uneori mă simțeam obosit, îmi doream să dispară, să pot face tot ce voiam, fără să mă mai simt vinovat, fără să mai simt rușine, fără să mai fiu obligat să fac ce e bine. Nu simțeam dragoste și mulțumire în momentele alea, cât de mic eram, mă simțeam sufocat. Apoi ea a plecat și nu s-a mai întors niciodată, iar vinovăția pe care o simțeam era de zeci de ori mai mare decât fusese înainte. Dacă mama dispăruse pentru că mi-am dorit eu să dispară și să mă lase în pace?”

Însă a existat un moment care a pecetluit alunecarea spre fărădelege a personajului principal, și acesta a fost a fost pierderea gaterului. Câtă vreme exista acel mediu, în care el putea munci cinstit, chiar cu plăcere, după cum el însuși susține, exista și un oarecare echilibru. Odată dispărut acel acaret, protagonistul își pierde și o parte a identității, gaterul fiind cel mai apropiat, pentru el, noțiunii de acasă. Prin comparație, dispariția tatălui a avut un efect mult mai mic.

În fine, pe lângă conflictele cu lumea interlopă și continua deteriorare a relațiilor cu tatăl său, Samson mai are câteva scurte episoade de interacțiune umană, aproape chiar de amiciție, care tind și ele să-l umanizeze. Are chiar și câteva mici hobby-uri, ca jocul de fotbal. Însă, un soi de predestinare pare că-l atrage mereu într-o spirală a violenței care se exacerbează cu fiecare nou episod.

„Noroc că învățasem la karate cum să cad, altfel mai mult ca sigur că mi-ar fi rupt coloana. S-a apropiat și a început să mă lovească cu picioarele. Am reușit să mă rostogolesc și să mă ridic. Am luat un pic de distanță și am încercat ceva ce învățasem la sală, deși niciodată nu încercasem pe vreun om, „pumnul lui superman“. Am sărit și l-am prins fix în frunte, cu toată greutatea corpului în aer. Am auzit, la propriu, cum i-a crăpat țeasta. A făcut „crac“, ca la un pepene copt pe care îl scapi pe ciment.”

Cele zece mii de mărci pe care el le crede absolut necesare pentru a-și face un viitor în Germania se dovedesc un Fata Morgana, o iluzie care devine și mai ticăloasă odată cu apariția Ilonei, factorul umanizator.

Acum că am trecut în revistă despre ce e vorba, haideți să ne uităm puțin și la realizare. Primul lucru pe care-l vei remarca, citind cartea, va fi relatarea care, deși e la persoana întâi, e atât de lapidară încât dă impresia unui sinopsis, mai degrabă decât a unei povești finisate, adresate publicului. Naratorul pare că nu are răbdarea să-l conducă pe cititor prin cadre, ci-i servește acțiunea de-a gata. De parcă ar vrea să dea un contraexemplu pentru celebrul show, don’t tell, această nuvelă se mulțumește să transmită niște informații pe scurt, fără a arăta cum anume se întâmplă cele relatate. Paragraful din citatul anterior este un rar contraexemplu.

Însă acolo identificăm o problemă recurentă de-a lungul cărții, și anume neverosimilitatea sau inexactitatea celor relatate. În primul rând, superman punch nu e o tehnică din karate. O găsim în diferite stiluri de Kickboxing, Muay Thai, Taekwondo sau MMA, dar nicidecum în karate. Și niciun sportiv nu o va folosi pentru a lovi fruntea adversarului. Orice practicant de arte marțiale știe că nu există ceva mai dăunător pentru tine decât să izbești cu monturile osul frontal. E o cale sigură pentru a-ți zdrobi propria mână. Asemenea accidente au condus la impunerea mânușilor de protecție în box, nu-mi imaginez că cineva, oricât ar fi de puternic, ar putea astfel „crăpa țeasta” altcuiva.

Iar dacă această scăpare e ușor de ignorat, altele sunt mai deranjante. Voi da ca prim exemplu episodul în care trei bărbați îl urmăresc noaptea, pe ascuns, pe al patrulea, pentru… a-l invita politicos la o partidă de sparing. Ca să-și crească prestigiul sălii de karate. Iar când al patrulea refuză, dar propune să vină să se antreneze împreună cu ei, cei trei sunt surprinși, recunoscând că nu s-au gândit la așa ceva. Am simțit acel episod ca pe un decupaj dintr-un film chinezesc.

Și exemple ar mai fi. Dacă la un moment dat Samson povestește cum s-a terminat o relație de mai multe săptămâni cu o femeie, la inițiativa acesteia, câteva pagini mai încolo tot el declară că nu a avut niciodată o relație mai lungă de o noapte, în parc. Ca să nu mai amintesc de scena cu plantarea armei crimei în palatul bulibașei, pe care vă invit s-o descoperiți.

Din păcate, acțiunea tratată expeditiv (nu mi s-a părut minimalism, ci un soi de neglijență), abundența de stereotipuri legate de crima organizată, niciunul prea aprofundat, și situațiile neverosimile dăunează în economia cărții, care anunța un potențial uriaș. Acțiunii îi lipsesc detaliile, iar eliminarea dialogurilor îndepărtează și ea cadrul de cititor, făcând empatia cu personajul mai dificilă.

Însă nu pot încheia fără a nota scriitura foarte eficientă și plăcută, care face cele o sută cincizeci de pagini foarte ușor de parcurs. Și plăcut. Îi vei ierta multe autorului datorită scriiturii, chiar și capitolul în care descrie în mod direct și nechemat de poveste perioada comunismului târziu și a tranziției. Lectura în sine e cursivă, satisfăcătoare, reușind să compenseze cele de mai sus și convingându-te, ca cititor, să termini cartea, descoperind astfel și întorsătura din final.

ALEXANDRU LAMBA s-a născut în 1980, la Brașov. Este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, în prezent activând în domeniul IT.
În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013.
A publicat două romane: Sub steaua infraroșie (ed. Tritonic, 2016) și Arhitecții speranței (ed. Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (ed. Herg Benet, 2018) și volumul Cărări pe gheață, primul al seriei Young-Adult Stele și gheață (ed. Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (ed. Geek Network, 2018), ilustrat de Alexandra Gold.
A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: „Știință și tehnică”, „Almanahul Anticipația” (ed. Nemira), „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF” (ed. Nemira), „Revista Galileo” (ed. Millennium).
Este membru fondator al clubului ANTARES Science-Fiction & Fantasy din Brașov. Între 2015 și 2019 a fost redactor-șef al revistei online Gazeta SF, iar din 2019 este editor al revistei online Galaxia 42, ambele fiind publicații dedicate literaturii SF și Fantasy.
Pentru Sub steaua infraroșie a primit premiul pentru cel mai bun debut la festivalul Sci+Fi Fest 2017, organizat de revista Știință și tehnică, premiul pentru cel mai bun debut la Antares Fest 2017, precum și o nominalizare la premiul Vladimir Colin. Pentru Arhitecții speranței a primit premiul pentru cel mai bun roman SF al anului 2017 la Antares Fest 2018. Singurătatea singularității, Cărări pe gheață și Focurile lumii noi sunt și ele nominalizate pentru premiul Colin, la categoriile „Cel mai bun volum de proză scurtă SF”, „Cel mai bun roman Fantasy”, respectiv „Cel mai bun album de bandă desenată”.
În 2016, Alexandru Lamba a primit premiul de încurajare „Chrysalis”, al European Science Fiction Society, ESFS.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”