Portalul ca oglindă

546 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Patricia Lockwood, Nimeni nu vorbește despre asta, trad. Domnica Drumea,Ed. Pandora M, colecția Anansi. Contemporan, București, 2022

Romanul de debut al Patriciei Lockwood, distins în 2021 cu Dylan Thomas Prize și finalist Booker Prize, propune o compoziție originală, anume o serie de „postări poetice” cu caracter aforistic, și creează o imagine a unei pararealități în continuă transformare. Fluxul conștiinței colective din Portal, mixat cu trimiteri la Joyce și Woolf, populat cu oameni alcătuiți „din online” este alternat cu drama reală a surorii scriitoarei, care naște un copil cu sindromul Proteus.

Patricia Lockwood (n. 1982, Fort Wayne, Indiana), „unul dintre cei mai incisivi observatori ai spectacolului oferit de discursul digital” (The Wall Street Journal), poetă, prozatoare și eseistă americană, supranumită the poet laureate of Twitter, s-a impus în literatura americană contemporană încă din 2013, când poemul „The Rape Joke” a devenit viral, notorietatea scriitoarei fiind sporită în 2017 de memoriile Priestdaddy (Thurber Prize for American Humour, volum inclus pe lista celor mai bune 10 cărți ale anului 2017 de către The New York Times). Un an mai târziu, scriitoarea publică eseul „How Do We Write Now?”, aducând în atenție actul scrierii în urma expunerii excesive la informația de pe internet, în contextul în care orice vedem în mediul digital ocupă spațiu în creierul nostru („If I look at a phone first thing the phone becomes my brain for the day”).

În romanul Nimeni nu vorbește despre asta, Lockwood abordează o tehnică pointilistă, suspendându-și protagonista „între ironie/amuzament și oroare/absurd” (Marc O’Connell – The Guardian). Odată apele despărțite, avem două planuri pe care se concentrează vocea auctorială: virtualul, care construiește din mers o supranarațiune ce înglobează (până la autofagie) toate micronarațiunile/viețile utilizatorilor deveniți personaje, și realul – moartea, la șase luni și o zi, a unui bebeluș născut cu sindromul Proteus (Boala Omului Elefant), despre a cărui speranță de viață „nu vorbește nimeni”, într-un stat (Ohio) care interzice avortul: „S-au umplut de groază auzind cele mai rele șase cuvinte din limba engleză. E o nouă lege în Ohio. Legea asta declara că e o infracțiune să provoci nașterea unui copil înainte de a treizeci și doua săptămână de sarcină, indiferent de ce nu mersese cum trebuie, indiferent cât de mare era capul bebelușului.” Tragedia derivă din faptul că nu se poate face nicio excepție, pentru că generația părinților (tatăl polițist) „luptase toată viața împotriva excepției”, iar acum erau toți obligați să trăiască în lumea pe care ei o construiseră.

Virtualul este și el proteic, la fel ca realul (dar la modul monstruos), regulile se schimbă în câteva zile/ore/minute, reperele valide azi, mâine se spulberă: „Era o jucărie nouă. Toată lumea își bătea joc de ea, dar apoi s-a zis că e destinată oamenilor cu autism, după care nimeni nu și-a mai bătut joc de ea, dar și-au bătut joc de cei care își bătuseră joc de ea înainte. Apoi altcineva a descoperit într-un muzeu o versiune din piatră a jucăriei, veche de un milion de ani, și asta părea să demonstreze ceva. Apoi a ieșit la iveală că originea jucăriei avea ceva de-a face cu Israelul și Palestina, așa că lumea a făcut un pact să nu mai pomenească de ea niciodată. Și toate astea s-au întâmplat în decurs de vreo patru zile, cam așa.”

Dinamica malefică a Portalului implică cenzură în numele political correctness-ului sau al altor ideologii/poziții politice, o doză uriașă de snobism, „o dictatură a toleranței”, o abolire a spontanului, o luare în stăpânire a individului de către demonul spectacolului: „Viitorul inteligenței trebuia să fie despre căutare, în timp ce viitorul ignoranței trebuia să fie despre incapacitatea de a evalua informația.”

Accentele satirice răzbat din multe observații ale scriitoarei:

„Cum ar fi trebuit să scriem acum când nu mai puteam să comparăm nimic cu un membru-fantomă? Expresia alfabetul Braille al sfârcurilor ei urma să fie complet scoasă din uz? N-aveam să mai spunem niciodată despre cineva că a înclinat capul ca o gheișă? Nu puteam să mai spunem despre vreme că e bipolară fără riscul de a fi condamnați de opinia publică? Nici să sugerăm că cei care fac birdwatching sunt autiști? Nu mai puteam să spunem că secera lunii e costelivă ca un om sărac? Sau că soarele s-a izbit fatal de munți ca o șoferiță?”

(…) „Acum, poveștile preferate din portal erau despre prieteni interrasiali care se cunoșteau în timp ce jucau Scrabble online și în cele din urmă se invitau unul pe celălalt la masă de Ziua Recunoștinței. Unul dintre ei trebuia să fie foarte bătrân, îndeajuns de bătrân încât să se fi aflat de partea greșită în cadrul mișcării pentru drepturile civile, iar celălalt trebuia să fie foarte tânăr, îndeajuns de tânăr încât să-i semene fața cu un bec nou-nouț. Trebuia ca fiecare să întâmpine felurile de mâncare tradiționale ale celuilalt cu o cantitate egală de surprindere și familiaritate, trebuiau să-și facă fotografii cu ei stând la masa înțelegerii între oameni și, cel mai important, trebuiau să repete figura anul următor. Ne delectam cu aceste povești, care nu erau neadevărate. Dar era ceva fals legat de cât de reconfortante erau pentru noi.”

Portalul (supraindividualitate virtuală) ne conține pe toți (și ne controlează): „Oamenii care trăiau în portal erau adesea comparați cu legendarii șobolani de laborator care loveau iar și iar un buton ca să primească bobițe. Dar măcar șobolanii primeau bobițe sau măcar promisiunea unor bobițe sau amintirea unor bobițe.  Pe când noi, atunci când loveam butonul, tot ce primeam era să fim din ce în ce mai mult niște șobolani.”

În esență, romanul oferă o perspectivă nouă și validă asupra influenței exercitate de social media în planul mentalului colectiv, dar și în cel al individului, influență regăsită, după cum spune autoarea, atât în realitate, cât și în spațiul ficțional: „The internet dominates our lives, so why not our fiction?”

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; colaboratoare la revistele Astra, Vatra, Fictiunea Optm, Golan și platforma Laconic; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov; debut în volum cu romanul Stadii (Rocart, 2023).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”