Scriitoare celebră, premiată cu Nobel în 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută cititorului român prin romanele Pianista (care a beneficiat și de ecranizare), Amantele, Pofta și Lăcomia – ultimele două declanșând un scandal în Austria datorită subiectelor care cuprind scene de sex violent. În 2024, scriitoarea austriacă este prezentă în spațiul literar românesc și cu cea mai recentă carte: Declarație individuală.
Dacă aș fi pornit lectura de la ce spunea Walter Slatoff – „[Operele literare] sunt importante și demne a fi studiate mai ales pentru că pot fi citite și pot naște răspunsuri în ființele umane” –, aș fi aruncat cartea. E de-a dreptul „necitibilă”. Încăpățânată, am încercat să descopăr mesajul, să descifrez codul pe care-l transmite. Nu îi spun roman întrucât nu am descoperit trăsături ce definesc această specie literară, nu există personaje și nici intrigă. Este doar o lungă diatribă. În asemenea situație, am luat în considerare narațiunea, stilistica și semnificațiile.
Narațiunea
Butonul care a declanșat scrierea cărții a fost o întâmplare reală. Elfriede Jelinek, care locuiește parțial la München și parțial la Viena, a intrat în atenția fiscului german pe motiv că a comis fraudă fiscală în cadrul acordului de dublă impunere. Ancheta (incluzând interogatorii, confiscarea hard-diskului cu texte, emailuri) a născut o furie de neoprit în mintea și condeiul lui Jelinek. Chiar dacă a fost stopată, sentimentul nedreptății i-a adus aminte cât de mult datorează familiei sale – cu rădăcini evreiești – statele austriac și german și i-a dat prilejul să le critice virulent, să critice liderii care nu au recunoscut pe deplin vina de a fi ucis milioane de evrei în lagărele naziste sau de a-i fi obligat să fugă, nu au asumat decât de fațadă o vinovăție colectivă: „Parlamentul se întrunește într-o ședință festivă (…) șade cât șade cloșcă și pe urmă pleacă acasă, aici rămân doar morții”, spune Jelinek.
O carte autobiografică în care autoarea vorbește cu ea însăși. Își pune întrebări, răspunde, se ceartă, îi ceartă pe alții, mărturisește ce simte, acuză, își cere scuze pentru acuze, declară că urăște statul care i-a decimat familia, dar iubește Austria, se contrazice, devoalează mașinațiunile celor de la putere. Și, cum se întâmplă când vorbești la furie (uiți de la ce ai plecat, faci paranteze în paranteze, te întorci, amesteci subiectele, poveștile), iese o carte scrisă haotic, fără alineate, limpezime, un fir logic sau o coerență a mesajului. Practic, Jelinek transmite prin fraze disociate doar furia alimentată de ancheta fiscului, dar cu rădăcini, adânci și nevindecabile, în anii 1933-1945, când evreii au fost țintele naziștilor. Iar o asemenea furie paroxistică nu poate fi stăpânită, ordonată, cronologizată, civilizată, educată, amabilă.
Unele metode par atât de cunoscute încât, dacă uiți că e cartea unei scriitoare din Austria, poți să juri că ai în față declarația unor politicieni români care vorbesc despre cum se sifonează banul public.
Însă Declarație individuală este și o carte universală. Printre amintiri, Jelinek strecoară critici dure, de un sarcasm acid, la adresa unei societăți interesate de ascunderea banilor în paradisuri fiscale sau de afaceri la limita legalului, de ocrotirea făptuitorilor crimelor din Al Doilea Război Mondial și nu de respectul datorat victimelor. Întâlnim problema migrației, a schimbărilor climatice, a metodelor prin care bogații ascund profiturile, regăsim și idei de stânga (pentru o vreme, autoarea a fost membră a partidului comunist), citim despre globalism, nedreptăți sociale, despre regulile absurde din pandemie. Jelinek nu iartă niciuna din tarele trecutului și prezentului, le trece pe toate prin tăișul condeiului.
Unele metode par atât de cunoscute încât, dacă uiți că e cartea unei scriitoare din Austria, poți să juri că ai în față declarația unor politicieni români care vorbesc despre cum se sifonează banul public: metoda suveica, comisioane pentru obținerea unor contracte, metode de evitare a taxelor și impozitelor (externalizare prin firme străine: leasing, consiliere, servicii pentru mentenanță de software, concepere de pliante). Analizând ce strecoară Jelinek printre momentele de furie, vezi cangrena care a cuprins statele, fie că se numesc Germania, Austria, SUA. Dar și Elveția, nici pe ea nu o iartă: „Ce-a luat ea, mereu a luat de la cei vii. Căci de la morți nu e nimic de scos” sau „Soarele nu luminează din seifuri, soarele răsare din seifuri”.
Stilistica
Stilul ales m-a dus cu gândul la literatura absurdului.
Ironia, parabola și sarcasmul sunt metode stilistice folosite cu abilitate: „mai degrabă mă sustrag eu însămi decât să mă sustrag de la obligațiile fiscale”, „Pițigoiul se răhățește în cuibul său, iar pe deasupra îți mai și vinde rahatul”, „nici Dumnezeu nu mă poate salva, fiind el ocupat să arunce colaci de salvare domnului Pițigoi și altor granguri și să împartă colaci calzi pentru drept credincioși”, „Statul? Are careva nevoie de el? Cui îi trebuie? E nevoie de el ca să-ți plasezi banii dintr-un stat în altul”, „statul măsoară cantitatea de apă scursă la closet pentru a-ți măsura bogăția”, „noi nu deosebim un pițigoi moțat (cu adresă directă, într-un joc de cuvinte, la Baronul August von Finck junior, miliardar german; în germană Fink înseamnă pițigoi) de o mierlă gulerată”.
Jelinek folosește și comparația: compară fiscul cu un anti-Pilat din Pont, spunând că el nu trebuie să se spele pe mâini întrucât nu și le murdărește: „în Germania, de la atâta spălat pe mâini (aluzie la regula din timpul pandemiei, dar și la acel „spălat pe mâini” al lui Pilat din Pont) curând ni se va termina și apa”, „Statul e o putere fără dinți, dar când vede pe unul care nu-i pe gustul său, pe dată-și scoate proteza din pahar și-o vâră-n gură ca să-l poată sfâșia”, parlamentul este o „cloșcă”, banii au plecat în „sejur” în străinătate, „conștiința se spală la un ciclu delicat (…) din păcate, în momentul de față conștiința nu-i accesibilă nici telefonic”; „are (pandemia) aceeași siguranță de sine precum însăși ordinea mondială”. O comparație sinistră o regăsim la pagina 175, vorbind despre camioanele cu evrei trimiși în lagăre versus camioanele de morți din pandemie: „Odinioară omorârea în camioane a atâtor oameni era o treabă anevoioasă, acum toată marfa ne e furnizată de-a gata.” O comparație subtilă apare la pagina 246: „dacă nu ești atentă, vei fi din nou creată dintr-o coastă (atinge idei feministe) cu varză călită aferentă (sarcasm privind puterea Germaniei dar și o comparație cu mâncarea lor tradițională) iar și iar, până când vei băga la cap unde-i farfuria care te hrănește și unde-i atârnat ciocanul”.
Și dublul sens al limbajului îl regăsim în cartea Elfriedei Jelinek: povestind despre o reparație a casei, scrie că i-ar trebui o scară ca să se poată cocoța pe o poziție mai înaltă și că cel care a creat șurubul și-l strânge suportă cea mai mică povară fiscală. Până și momentele ei de depresie devin act de creație: „Sunt prinsă aici, ca într-un laț al timpului, (foarte) potrivit pentru gâtul meu.”
Am simțit furia în fiecare pagină. Dar am simțit și o uriașă tristețe: proprietățile criminalilor de război au fost înapoiate urmașilor fiindcă, spune autoarea, ei au urmași, „nu și noi” (evreii).
Semnificații
Cartea este o tragicomedie brutală, scrisă cu un sarcasm extrem; mecanismul puterii e luat în derâdere, ridiculizat. Autoarea transformă propriul caz într-un model universal, incluzând și realitatea din Germania, țara care a investigat-o pentru fraudă dar și cea care i-a trimis rudele în lagăre de exterminare. Nu a contat atât de mult ancheta, ci faptul că i-a dat prilej să scrie – într-un vârtej lingvistic greu de urmărit – despre nedreptățile asupra celor tăcuți, celor morți. Ideile pleacă de la cazul ei, dar vocea autoarei se multiplică și devine vocea celor neauziți.
Chiar dacă moștenirea ei culturală este universul lui Freud – întâlnit în romanele amintite, în Declarație individuală regăsim idei din literatura absurdului (individul strivit de mecanismele statului): „domnule Camus, sunteți prezent aici”, spune povestind despre „o față îndârjită” care, în pandemie, se apleacă „să înșface cinci tone de hârtie igienică”, sau compară pandemia cu Ciuma lui Camus. În alt pasaj, contrazice alegația lui Jean-Paul Sartre (care spunea că omul e condamnat să fie liber): „Omul se naște liber, nu vă mai spun ce pățește pe urmă.”
Dacă e să vorbim despre semnificații, nimeni nu o poate face mai bine decât autoarea: „Ele (propozițiile)nu sunt ce aud eu, ele spun ceva, ele spun dimpotrivă”, „nimic din ce-i mijlocit, fie zeu, fie om, nu poate atinge nemijlocirea”; „e mai simplu să întemnițezi decât să păstorești”; „unde nu crește rezistența, unde nu mai crește nimic, obediența devine îndatorire”. Sau, vorbind despre libertatea de expresie: „scrisul nu slujește pe nimeni”.
Singura parte pe care n-o pot încadra nici la amintirile despre ororile nazismului, nici la furia pe fisc, la întrebări existențiale sau la critică socială, este scena judecării unui viol (paginile 111-113), în care folosește un limbaj trivial. Nici restul cărții nu e prea logic, dar fragmentul despre viol (fără a fi pudibondă) e fix ca nuca-n perete. Mi-a lăsat senzația că a fost pus doar pentru a fi în tendințe, un fel de cârlig editorial.
În concluzie: o carte greu de descifrat. Poate mai ușor de înțeles pentru cei care au văzut, la Berlin, piesa de teatru creată după ea.
Elfriede Jelinek, Declarație individuală: din cronica lui Lili Crăciun reiese că acest text narativ al laureatei Nobel pentru literatură răspunde unei funcții expiatorii, catharctice a scrisului, a oricărui act artistic. De aici decurge firesc autenticitatea cărții: autoarea nici nu-și mai propune să respecte rigorile minimale impuse de scrierea unui roman, ci-și varsă furia în paginile cărții, furie motivată de multiple interacțiuni cu statul – de fapt, statul german și statul austriac – , cu ordinea existentă, cu realități revoltătoare, ce pun la grea încercare, iată, chiar și pe o artistă, o scriitoare celebră, consacrată. Reiese că absurdul nu ocolește pe nimeni, că mecanismele lumești sunt cel puțin gripate, dacă nu de-a dreptul defecte. Prilej de reflecție, o reflecție la care îndeamnă totul pe această lume, de la cel mai neînsemnat fir de praf și până la creațiile concepute să învingă mileniile.