Raclaj social

Niciodată coregrafiile poetice de compromis, temperate, n-au fost terenul predilect al discursului înfipt al Mirunei Vlada, iar textele de aici nu fac excepție de la regulă. Fizionomia lor atacă fără ezitare orice loc comun sau idee înregimentată pe marginea corpului feminin și al opțiunilor care decurg de aici.

339 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Miruna Vlada, Prematur, Editura Cartier, Chișinău, 2021

Cu ultimul ei volum de poeme, apărut recent la editura Cartier, la distanță de șapte ani față de Bosnia. Partaj (Cartea Românească) și ca o evadare dintr-un proiect ceva mai anevoios, un roman la care lucrează de ceva vreme, după cum mărturisește într-un interviu, Miruna Vlada nu rupe total cu discursul insurecționist al poemelor ei de început. La fel ca în Poemextrauterine (Paralela 45, 2004) și în cele din Pauza dintre vene (Cartea Românească, 2007), e și aici o poezie incomodă, a unor perspective deloc călduțe, una care ia naștere la intersecția dintre confesiunea care fragilizează prin vociferarea ei articulată și enunțul subversiv. O combinație care la vremea debutului lansase câteva verdicte facile – între altele, i s-ar fi reproșat „excesul de agresivitate hormonală”, care ar fi dat, până la urmă, cel mult un „avorton expresiv și patetic” – și care are toate șansele să scandalizeze și-acum, cu poemele din Prematur.

În linii mari, temele și domeniile ei de interes cam tot alea sunt și dincolo de ele, rămâne și stilistica manifesto-virulentă. Poemele funcționează sub forma unor exerciții militante – obiecte ascuțite care, la o citire mai rapidă și neatentă, au potențialul de a leza sensibilități ceva mai convenționale. Niciodată coregrafiile poetice de compromis, temperate, n-au fost terenul predilect al discursului înfipt al Mirunei Vlada, iar textele de aici nu fac excepție de la regulă. Fizionomia lor atacă fără ezitare orice loc comun sau idee înregimentată pe marginea corpului feminin și al opțiunilor care decurg de aici. Corpul ca instrument politic, deci, dar direcția asta nu e exploatată în favoarea unui feminism radical, oricât de vocală ar fi stilistica pe care o pune la bătaie, ba chiar îl condamnă la un moment dat. Corporalitatea și problemele pe care i le impune femeii contemporane – decizii vis-a-vis de copii & maternitate, avort, presiuni sociale, moralitatea și aspectele identitare care decurg de aici etc. – sunt punctul de plecare pentru o problematizare a subiectului, nu pentru înfierarea lui sub forma unor sentințe caustice. Cel puțin nu cu titlu gratuit sau pentru a șoca, pentru că altfel nu lipsesc de aici notele corozive, iar poemele funcționează ca niște declamări radicale și înaintează cu multă efervescență în demersul lor.

Amplul text care deschide volumul, „Manifest Extrauterin (după 16 ani)”, e exemplul cel mai la îndemână pentru tipul de radicalism poetic pe care îl practică Miruna Vlada – liber de orice restricții, asumat și dedicat demontării oricăror adevăruri universal valabile sau a (pre)concepțiilor rigide: „Astăzi nu mai trăim în definiţii,/ ci creăm noi definiţii,/ schimbăm concepţii & dărâmăm preconcepţii/ – cu dalta, cu forcepsul./ Trauma e forma noastră de manifestare a subiectivităţii./ Lungi şi chinuitoare tratamente de fertilitate, cu injecţii/ făcute zilnic în burtă/ – armele preferate ale conflagraţiei mondiale nevăzute/ căreia îi suntem victime. Margaret Atwood a văzut totul atât/ de limpede!/ Plăcerea vine de pe o altă planetă./ Din punct de vedere istoric/ există multe lacune în privinţa ştiinţei orgasmice./ Femeia ca o simplă excoriaţie/ o plagă deschisă, formată prin faptul că degradarea sau/ lezarea este limitată la suprafaţă pielii şi nu penetrează/ suficient de profund pentru a cauza o hemoragie/ semnificativă (DEX)/ Interesant cum ne structurează/ hormonii visele şi/ chiar şi dicţionarele./ frica lor cea mai mare/ este aceea că nu s-ar putea descurca/ afară din noi/ „Povestea slujitoarei” e povestea noastră a tuturor/ nimeni nu le dă garanţii că individul odată ieşit din noi/ ar putea să fie resocializat, reintegrat în societate./ Femeile demonstrează acum/ că au control asupra trupului lor / prin contracepţie şi avort. Full body option./ Obosite, probabil,/ de a mai fi puse la zid non-stop./ – s-a comis o reeducare a instinctului./ Viitorul post-uman e cel fără copii./ – astfel, nu va mai exista exploatare şi nici economia emoţiei./ Lentila culturii ce proslăveşte maternitatea/ s-a spart/ mă bucur deşi nu pot să văd niciun beneficiu/ terapeutic în asta.” Însă toată politica asta a epurării prejudecăților e îndreptată nu doar în direcția discursului tradițional (eventual ortodox) în materie de corp, ci și spre noile discursuri și practici rulate la greu pe subiect.

Aici mi se pare că servește foarte bine volumul, la nivelul ăsta – „(experimentez pe propriul corp diferite/ discursuri în loc de bricege)”. Prin felul în care pune în lumină chestiunea delicată a nonmaternității, o construiește și o deconstruiește din interior, uneori prin chiar reclamarea stereotipiilor venite pe filiera negaționistă, și, în fine, prin modulațiile unei sensibilități activiste.

Pentru că nu de puține ori, poemele depășesc sfera asta de survolare în favoarea unei perspective mai largi, socială, indiferent c-o demontează la nivel local sau general: „Suntem o societate născută/ prematur/ din fete minore/ şi educată de pensionari şi de/ asistaţi sociali.” vs. „Cicatricile mele sunt aura mea./ atâta am cerut – să fim cu toţii conştienţi de ceea ce/ presupune/ cu adevărat un copil/ dpdv. financiar, psihologic, emoţional./ reţelele sociale ne-au radicalizat/ reţetele de well being ne-au imunizat unii împotriva altora/ nu se mai pot da simple sfaturi/ toţi/ talibanii de pe forumuri te linşează cu sfaturi/ mai nou, cavalerii apocalipsei: sugar, screens and/ cyberbullies.// era optimizării personale/ e iadul/ nemulţumirii permanente/ faţă de tot ceea ce ai.” Aș zice că aici e de găsit maturitatea acestor texte, în felul în care „atacă” tema centrală a volumului din direcții multiple și prin asimilarea unei tonalități acide indiferent de punctul de vedere abordat. Relativizarea problemei, cu alte cuvinte, care dă adâncime plachetei și o ferește de orice formă de partizanat, altfel o tendință poate previzibilă și la îndemână pentru un discurs de tipul celui pe care îl practică Miruna Vlada.

La fel cum profunzimea și consistența volumului vine și din modul său de structurare, începând cu poemele Manifestului mai sus amintit, continuând apoi cu cele din „Constelaţii familiale. Anatomia unui refuz”, ceva mai dedicate filierei biografice (tot o ramificație a virulenței corporale, pentru că justifică anumite poziții teoretizate în poemul-manifest care deschide cartea, mai ales într-un poem ca *Scrisoare neexpediată fetei de 6 ani în galben) și, în fine, corul vocilor multiple din final („Etica grijii. Cele 12 Apostoliţe”) – o joacă a tipologiei argumentelor pe subiectul pe care și-l asumă volumul, poate cele mai comune dintre ele, care vorbesc despre alegerea/ refuzul maternității și pe care poeta le demontează cu multă autoironie spumoasă. Indiferent de traiectoria lui, însă, poemul Mirunei Vlada, alert și atent la nuanțe, curge rapid cu o tensiune mereu egală pe întinderea lui. Amplu, de regulă, el topește, în înclinația lui pentru gestul expansiv, ipostazele unei crize de adâncime pe care Miruna Vlada știe s-o capitalizeze cu maximum de efect. Nu prin radicalizare de dragul radicalizării, așa cum ușor ar putea fi catalogat volumul, ci mai degrabă printr-o democratizare a temei, o deschidere a ei spre un teren care să o valorifice prin discuție. Aici mi se pare că servește foarte bine volumul, la nivelul ăsta – „(experimentez pe propriul corp diferite/ discursuri în loc de bricege)”. Prin felul în care pune în lumină chestiunea delicată a nonmaternității, o construiește și o deconstruiește din interior, uneori prin chiar reclamarea stereotipiilor venite pe filiera negaționistă, și, în fine, prin modulațiile unei sensibilități activiste care arată spre neajunsurile ceva mai generale ale societății, pornind de la tema de bază, Prematur n-are cum să fie altfel decât o formă de chiuretaj emoțional din care poezia Mirunei Vlada n-are decât de câștigat.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Călătoria valpurgică

Cu ironie fină, cu aplecare autentică înspre ludic, Radu Țuculescu demontează clișee, stereotipii și spații comune

Cocktail poetic

Păsările pe cer ţipă – o poezie a solitudinii orgolioase şi a consolărilor la-ndemână. ⟡ Corpuri de