Dialogul ca prietenie

Nici scriitorii propriu-ziși nu pun atîta miză existențială pe literatură cîtă pune Sanda Cordoș, criticul cu cea mai generoasă inimă de la Lucian Raicu încoace. Atît de generoasă încît dacă e nevoită să anunțe un verdict negativ suferă ea mai mult decît autorul căruia i-l dăruiește. Și nici nu se poate spune că ea „dă” verdicte, întrucît o face cu atîta grație și eleganță, cu atîta compasiune și cu atîta protocol de îmblînzire, încît, de fapt, le „dăruiește”. După cum era de așteptat de la doi scriitori, literatura și rostul ei general, dar mai ales rostul ei în viețile lor, e tema care survine prima în acest dialog – Șansa de a privi pe fereastră, Editura Avalon, Cluj, 2023 – pe care Ovidiu Pecican îl definește drept „un colocviu colegial și amical fără program prealabil” și-n care cei doi călătoresc spontan „de la o temă la alta”. Dialogul s-a întins pe nu mai mai puțin de șase ani (2017-2023) și-i cu siguranță meritul lui Ovidiu că el a ajuns la un fel de capăt (deși mai putea continua). Mă și mir de tenacitatea afectuoasă a lui Ovidiu, căci un dialog între cei doi părea greu de potrivit la caracterele lor opuse: Ovidiu e o uzină în frenezie (zice c-a publicat 62 de cărți pînă la vîrsta de 60 de ani!), un polihistor care exersează în toate speciile scrisului (și nu doar literar, fiind „la bază” istoric), de nu în toate speciile artei (mai puțin, probabil, în coregrafie), în vreme ce Sanda e un personaj de reverie, la care lentoarea ceremonialică se vede și-n lectură, și-n scris și-n povestit. Dac-ar fi fost după ea, probabil și-ar fi ales o viață de visătoare. Dar cum-necum, au scos-o la capăt, într-un schimb de confesiuni, dar și de eseuri pe teme de interes reciproc. E un dialog emoționant prin sinceritate, prin pasiunea confesivă, dar și unul substanțial prin nivelul de reflecție și prin asumarea personală a acesteia. Amîndoi își asumă riscul de a răspunde la întrebări esențiale, verificate și prin lecturi, dar mai cu seamă prin propria experiență, cu exuberanțele, dar mai ales cu traumele lor și cu suferințele/bolile împărtășite. Își pun întrebările la modul cel mai inocent, riscînd pînă la patetism cu aerul lor candid, brutal și radical. Pe cît de emoționant și substanțial, dialogul e, nu mai puțin, făcut din taclale de farmec – e ceea ce amîndoi nici nu puteau evita.  

Deși țintuită acasă de boală (sau poate cu atît mai mult cu cît…), Sanda continuă cultul literaturii dovedit deja prin cărțile ei și e tot mai convinsă de impactul existențial al acesteia. Literatura a rămas pentru ea „un însoțitor privilegiat” care – cel puțin în cazul capodoperelor – „ne oferă adăpost”. Desigur, nu orice fel de literatură, ci doar cea care produce „perplexitate existențială și zguduire lăuntrică”, aceea în care „se află o concentrație a vieții care provoacă o zguduire, o cutremurare, o bulversare interioară”. „Funcția existențială” a literaturii e criteriul decisiv pentru Sanda și în baza lui „cărțile au fost și continuă să fie cruciale” în propria existență. Într-atît de adînc pătrund ele în viața Sandei încît pînă și cauzele propriei boli le-a identificat în cărți – „cauzele sufletești”, se-nțelege –, nu în spusele doctorilor. Dar și ea dă literaturii tot ce are de vreme ce simpla lectură e o „predare” de sine: „mă predau cărții citite”, zice Sanda. Se predă și cînd se pregătește pentru o operație critică ori exegetică, revenindu-și „abia cînd scriu”. Dar și atunci cu inima încă palpitînd afectiv și străduindu-se să facă din critică „un act de comprehensiune a literaturii” și comportîndu-se „ca o cititoare care scrie”. Chiar și operația de evaluare – care nu poate fi, totuși, eludată – este, pentru Sanda, „parte a atașamentului, nu a măcelului”. Așa că respinge critica făcută cu „bisturiul și scalpelul” propuse de Ovidiu. Iar dacă e musai să uzeze de unul dintre ele, se „întristează” și n-are nici o satisfacție de pe urma unei „judecăți aspre”. Cu siguranță, Sanda și-ar dori ca toți scriitorii să fie producători de capodopere.

Critica nu e însă o meserie de satisfacții și orice critic ajunge, cît poate el de repede, la „gustul de cenușă” al zădărniciei și inutilității, nu trebuie neapărat să se plimbe, ca Lovinescu, pe sub „procurațiile Veneției”. Și Sanda ajunge să trăiască „această experiență a nimicniciei”, văzînd că numele ei aproape s-a volatilizat din pomenirile și pomelnicele literare. „E puțin înfricoșător – zice ea – să vezi numele tău șters de peste tot” – mai ales cînd e vorba de atîta devoțiune și competență cum a etalat ea. Dar nu e vorba doar de mîhnirea personală venită pe urma zădărniciei critice, ci mai degrabă de o dramă a literaturii ca instituție educativă. Snoava povestită de Sanda, în care președintele unei comisii ARACIS se declară mulțumit dacă profesorul a văzut doar filmul după Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, fără a mai citi și romanul, e mult mai relevantă pentru soarta școlară a literaturii. La urma urmei, cu toată supărarea, președintele are dreptatea lui. Nu ne-a spus oare Pierre Bayard, cu atîta inteligență sclipitoare, cum să vorbim despre o carte fără a o citi? Și nu are David Lodge un personaj, titularul catedrei Shakespeare, care se laudă la un concurs de mari cărți necitite că el n-a citit Hamlet, ci a văzut doar filmul? Sînt, așadar, precedențe.

Cele mai tulburătoare pagini ale dialogului, atît de sensibile încît e o ofensă orice comentariu despre ele, sînt cele dedicate „relației” celor doi „cu durerea”, de care ambii au parte din plin (Ovidiu pare doar a fi trecut prin ea, Sanda pare dedicată ei definitiv). Amîndoi își pun problema suferinței personale ca semn al destinului și amîndoi încearcă să identifice motivele pentru care au fost aleși pentru această experiență. Ambii o văd, la modul religios, ca pe o pedeapsă pentru o vină pe care nu și-o știu, dar pe care se străduiesc s-o descopere. Suferința are nevoie de un sens, la amîndoi, și ea trebuie încadrată într-un sistem de pedepse aplicate de contabilii divini pentru vinovății aflate doar în catastiful de sus. Ovidiu se vede „lovit indirect” prin suferința unei persoane apropiate, care-l „subminează într-o măsură de nepus în cuvinte”. Suferința celuilalt devine o vină proprie pentru că n-ai cum s-o alini. Așa cum zicea prietenul Anei Blandiana, lituanul Imants Ziedonis, „Cea mai cumplită-i durerea străină./ Pe-a ta o mai înduri – nu-i prima oară…”. Introspecția pe care și-o face Sanda pentru a căuta rațiunile destinale ale propriei dureri e o pagină mai dureroasă decît o rană activă. În căutarea vinovățiilor face un exercițiu de-a binelea dostoievskian, reconstituind un catalog minuțios al posibilelor culpe. „Nu m-am iubit”, e una dintre acestea, și, drept consecință „sunt (am fost) o neiubită”. Analiza efectelor durerii, care scoate la iveală partea „noroioasă” a omului, transcende ecuația teologică în care e pusă suferința. Sanda nici nu se pretinde însă abilitată în teologia suferinței (oricum, nici unul dintre ei nu ajunge la valorificarea ei ca „probă”, ci doar ca „pedeapsă”) și-și face păcate chiar și cînd e modestă și crede că Dumnezeu are și altceva de făcut „decît să se uite (să asculte) la mine”. Excesul acesta de modestie și umilință e însă un păcat împotriva spiritului, căci pune în dubiu două atribute definitorii ale divinității: atotputernicia și atotprezența. Dar amîndoi interlocutorii se străduiesc tot mereu să țină un ton senin al conversației și să nu se lase prinși în capcana autocompătimirii.

Pagini de înaltă temperatură afectivă dedică fiecare prietenilor – și profesorilor – care s-au dus din această lume, făcîndu-le fiecăruia din „echipa cu care trecem prin lume” cîte un portret efervescent. Nu lipsesc din partitura colocviului amintirile, comune sau nu, puține din copilăria și adolescența fiecăruia, mai multe din etapa de la „Echinox” și din perioada de după ‘90. Soarta Clujului și a României au și ele parte de reflecții acute, mai optimiste la Ovidiu – care crede că trecem printr-un nou „pașoptism”, doar că acum mai handicapat –, mai amare la Sanda, pentru care România e „o țară încă tînără […] și foarte obosită”, „o țară fără orizont și fără proiecte”. Trecînd de la una la alta, Sanda și Ovidiu au purtat un dialog pasionant, de euforie a ideilor și de empatie confesivă. O carte încîntătoare, de vervă și durere deopotrivă. Dar greu de citit – și cu inimă și fără inimă.