2110456, 3308064 – numere care au căzut din memorie
ca niște fructe prea coapte
poate ultima lor aducere-aminte
numărul de acasă și numărul mamei de la serviciu
un timp fix(at)
aș putea face aici un adăpost
pentru numerele pe care n-o să le mai formez niciodată
numărul lui tata
numărul lui X
la capătul celălalt nu mai e nimeni
la capătul ăsta sunt eu; stând într-o coajă de ou
am ținut telefonul în mână mai mult decât am ținut o mână de iubit
nu mai știu multe numere pe dinafară
micile uitări ca exerciții pentru pierdere1
mamele au două capete unul de iubit unul de urât unul de cuprins unul de strâns
pe o câmpie vastă, între umeri de copil vezi mamele așezate în genunchi smulgând cu grijă ceva ce știu doar ele de parc-ar smulge buruieni cu tot cu rădăcini sapă-un șanț pun semințe și acoperă cu carne din carnea lor șaua într-un târziu crescută să legene singurătatea-mbătrânitelor mame prea târziu, puiule, prea târziu mamele s-au îngrijit de prăbușirea ta și au sădit vinovăția ce te adună la picioarele lor
dedicarea lor mușcă atunci când nu se întoarce dedicarea lor e bățul pe care toți câinii trebuie să-l aducă înapoi
adevărul e că nicio mamă nu-i atât de bună
niciun copil nu-i într-atât de bun
adevărul e că bunătatea nu a salvat niciodată lumea
să ne lăsăm frânți
pe câmpia pârjolită dintre umeri
tată-copac, vin și eu să mă sprijin de tine
mă uit la frunzele tale și mi se face liniște
mai că te-aș lua acasă cu mine
știi, eu sunt un animal domestic
mostre de libertate
ne-am uitat una la alta.
și-a pus lăbuța peste mâna mea.
nici ei nu i se întâmplă mare lucru.
toarce.
nu-i așa de rău, mâță, cât ești încă viu.
și dacă e doar atât, e ok.
se așază pacea peste noi ca praful.
bucăți de porumbei și frunze călcate
e ceva tulburător în moartea asta neplânsă
odată stăteam la semafor
din susul clădirii a căzut un porumbel
l-am văzut izbindu-se de trotuar
ochii i-au mai clipit un pic apoi gata
niciun om nu s-a abătut
când s-a făcut verde am mers mai departe
am luat acasă câțiva porumbei care nu mai
zburau și majoritatea au murit
acum nu mai caut să salvez pe nimeni
dacă-mi apare vreunul în cale
îl privesc și plec simțindu-mă vinovată o oră sau două
aveai și tu un text în care scriai cum ai călcat un porumbel
indiferența asta vreau să o am față de trecerea ta mai departe
tată, eu am rămas aici să-mi amintesc:
stăteam la semafor în dreapta ta
la geam veneau cerșetori și vânzători de ziare
și mă simțeam așa prost că noi eram în mașină și ei nu
măcar nu le-nchideai geamul nu te făceai că plouă
băgai mâna în buzunar și dădeai
și mă simțeam prost că tu aveai bani și ei nu
ziceau să-ți trăiască fata
poate ar fi trebuit să-ți spună să trăiești
lângă semaforul ăsta e o florărie
trec pe lângă intersecție
nu mai e nimeni să se plimbe printre mașini pe aici
doar florăreasa de la colț mă întreabă de tine
și eu îi spun de fiecare dată că
o, tată, voiam să-ți zic că-mi pare rău acum că mi-era rușine
de când mă știu am simțit rușinea asta că m-ai făcut la bătrânețe
mi-era rușine că nu citeai cărți, citeai ziare tu
și mi-era rușine că erai din lumea veche
și eu mă zbăteam să ies din ea, tată
acum nu mai ești să te iau așa cum… nu mai… ești
acum îți iau flori în număr par și florăreasa mă întreabă
ce mai face tata
- exerciții pentru pierdere
o mașinuță un capac un pix un cercel o umbrelă un hanorac un telefon troleu’ cheile virginitatea un iubit doi trei patru timpul cheful banii un tramvai tatăl somnul mințile elasticitatea ↩︎
Cătălina Matei scrie o poezie încărcată de durerea acestei lumi, filtrată prin experiența unei persoane care alege să-și sublimeze nostalgia față de părinți și trecut prin actul expiator al scrierii. Crâmpeie de amintiri se desfășoară dinaintea noastră, fără vreun montaj savant ori prețios, dar conținând toată bucuria-mulțumirea-tristețea-intensitatea unor clipe care, prin evocare scripturală, surprind unicitatea unei ființe, a cuiva care marchează ireversibilul și a lui duritate mai mare decât a oricărui lucru material prin câteva sintagme ce-ți rețin atenția, te pătrund până în cele mai intime cotloane și se întâlnesc acolo, în cea mai de preț interioritate, cu propriile gânduri și trăiri. Textele poetice ale Cătălinei Matei știu să numească cel mai bine suferința, chinul acelor gesturi a căror acuitate constituie mărturia faptului că sufletul este acolo și palpită.