Poeme

poemul mașinilor

mașinile sunt întotdeauna mai puternice.
în tinerețe am deconspirat cu sete
am scris peste tot:
e fals și ipocrit să spui
că lanțurile păcatelor sunt cele grele
și nu-i lasă pe morți să zboare la cer, aceasta e o poveste inventată de mașini.
cel mai greu atârnă dorințele sleite. mașinile cântă și spun povești
aproape ca noi.
povestea mașinilor nu se șterge noaptea nu se oprește ziua
ieșim în beznă la marea vânătoare să fim terminați
mașinile sunt întotdeauna mai puternice
cavaleri ai marii viziuni
o narcisă albă, sălbatică departe în câmp
cu parfum amețitor de om.

 
empire state simphony

trebuie să ajungi într-un oraș foarte mare să accepți că puterea e o formulă matematică de clasa a cincea.
Dumnezeu a dus combinările de n
luate câte k
la perfecțiune cu puțină sfială, la artă
în doar două zile am văzut o femeie care arăta și vorbea ca prietena mea cea mai bună
peste 20 de ani.
o fată cu șolduri foarte late și pantofi scumpi mersul ei surprins din spate, viguros neîncercând să pozeze în cineva.
la fel ca bunica
dintr-un sat obscur din Ardeal
când îi cerea bunicului salariul pe o lună.
iar vânzătorul dintr-un magazin de telefoane de fițe clipea pe final –
atunci când pleoapa de sus o întâlnește pe cea de jos și se lipește de ea –
cu tandrețea pe care am mai simțit-o o singură dată
la un bărbat pe care l-am iubit mult.
imaginația e o toartă cu care te prinzi de lucrurile nevăzute ca și cum ele ar fi o singură ceașcă
căutăm însemnătate istoric
în loc s-o înțelegem aleatoriu
ca pe noi înșine.
dacă mama ar vedea zgârie-norii lor
ar deplânge zile în șir atâtea geamuri nespălate desăvârșit.
un restaurant cu numele pig’n’sneeze.
de undeva de foarte sus
printr-o lentilă perfectă
o ființă insuportabil de superioară vede
doar fibrele de cromatină aranjându-se firesc în cromozomi
în timpul reproducerii.

 
poemul vitruvian

doar viețile noastre secrete merită povestite până în final. abia în ele trăim literar
iadul lor strecoară blândețea prin crăpăturile lumii îngerași ca florile de mină aurii, fisurând întunericul constanta lor singurătate
ca un implant în roca neclară a secolelor
în care vom rătăci orbi

 
felul

în care vocea ta e vie și te conține. asta nu se spune niciodată în convorbirile telefonice
esența lor, despre ce sunt ele de fapt
– despre ce anume vocea caldă șoptește sau îi strecoară urechii din cealaltă voce
cine e treaz în voce –
și ce e sunetul ei.
unii spun că e singura manifestare reală a sufletului. asta ar însemna să reconsiderăm.
că avem suflet
până și asta uiți.
laptele zilelor, continuat
alb, nevoia de liniște răzbătând prin el ca un filon auriu de realitate.
 
bună dimineața
am visat că eram foarte mici
și te-am desenat pe hârtie
cum desenează copilașii niște liniuțe în loc de mâini și picioare
și un cerculeț acolo unde stă capul. la sfârșit, ți-am arătat veselă
și ți-am spus:
uite, ăsta ești tu
pentru mine.
și am râs, și am râs.
am umblat apoi cu hârtia aceea cusută sub piele
toată viața.