spiegel
documentez zilnic geamul fostei bănci de peste stradă. nu e un jurnal cu intenție, e mai degrabă atenție. din punct de vedere clinic pare un geam care suferă. noaptea trecută geamul ăsta și-a luat un pumn. nu știu cum arată pumnul unui om care poate lovi un geam deja spart. sticla e rezilientă. securizată cum îi zice tehnic. aș zice chiar spectaculoasă, ca orice corp cu o poveste. observația mea de anul trecut era superficială. observația administratorilor este zero. geamul va pica pe cineva. materia unui corp este constrânsă să se miște ca un tot unitar. deocamdată rămâne un mozaic care reflectă culorile mai puternic și strâmb observațiile. sau invers. ca să dormiți bine și mâine, nu vă faceți griji, vă spun dacă limita materiei s-a modificat în spațiu față de restul corpurilor de care nu este atașată prin translație ori dacă mi-a picat în freză în vreme ce admiram curajul luminii care-i linge muchiile tăioase.
connecting people
într-un moment de bruiaj al conexiunii
știi, cum era pe vremuri la telefonul fix cu cuplaj
vorbeai liniștit și la un moment dat vecinul alo! da. da, vin mai încolo.
vocea rațiunii intrată pe fir într-un impuls pe o linie desenată de lumina soarelui stropește materialul verde al draperiei din sufrageria soră-mii. nu la mine. în bucătărie scriu ce ai mâncat azi? nu îmi da lista.
descrie-mi conexiunea cu mâncarea. lumina se sprijină de marginea
farfuriei rece, degetele așază culorile italiei în centrul
atenției, foamea îmi crește graba. reiau mișcările lente: despic roșiile să sângereze pe limbă, brânza o zăpadă de două zile pe trotuar împinge pielea gurii, avocado cu carnea alunecoasă – un sfârc trezit de frig mă conectează la mama, la un amant. deschid geamul, la fel de multă lumină, mai mult zgomot.
șterg ce am scris, masa, gura. mă răzgândesc.
rețetă de aluat simplu
în noaptea asta coboară oboseala cu pătura cadrilată din ’86 sub care pielea degetelor se încrețește la mediul umed de viață răsturnată de pe o parte pe alta, chinuită de plăceri. sting lumina devreme, mă așez pe marginea patului în golul întunericului. îmi lungesc: pielea și sângele, mușchii și organele, nervii și oasele. lângă pernă, telefonul. mă întind pe stânga. mă răsucesc pe burtă, pe dreapta și pe burtă. resturi din agitația zilei cad pe piept – ploaia, vocile, culorile, spătarul rece al scaunului, sânii înghețați, și încălziți, și înghețați, brusc spațiul adâncit, în partea stângă aveai nevoie de crengi cu frunze umede, forfota cunoscuților, picăturile reci din marginea umbrelei pe coapsa dreaptă îmi reglau concentrarea. plămânii cresc, se fac mici, cresc. sternul, împins dinăuntru în mijlocul detaliilor. o senzație în slow motion: îți așezi palma pe pieptul meu. nu pe sâni. exact între. cu degetele lipite. nu, nu așa. cu degetele orientate în jos, să facă priză căldura. nu ajunge. te lipești cu pieptul de spatele meu. nu, nu te dezbrăca. prinde-mă ca pe o carne rece între două bucăți aspre și calde de pâine prăjită. nu mă interesează că nu e de post – cred în știință, în beția lucidă. ține-mă puțin așa. mă încălzește când îți scapă privirea pe sfârcuri. mă întorc cu fața – brusc spațiul adâncit. știu. nu te ating. e cald. respir sacadat ca și cum am alergat de la distanță.
legea conservării impulsului
corpurile în mișcare au tendința să rămână în mișcare. din minte trebuie să ieși. să oprești din visări pete de culoare împrumutate de carne din salata de sfeclă roșie din farfuria fetei care lucrează la corporația de peste stradă. descrierea mișcării e dată de impuls, o submisivă în latex, mărime legată fedeleș de masă și viteză. nici nu o vezi. dar te mișcă. impulsul total dintr-un sistem izolat, cum e viața interioară – nu se schimbă odată cu timpul. fata de la corporație are corp frumos și față de căluț de mare. și-a luat desert și mănâncă într-un colț cu ochii agățați de geam. nu pare să aibă vreun impuls către lume: corpurile se mișcă sacadat pe un ecran cu frame rate între 16 și 20 pe secundă, ca în filmele mute. fata de la corporație mănâncă orez cu lapte împușcat cu praf de scorțișoară. mănâncă încet. în jur e aglomerat. stă într-un sistem izolat la ora prânzului. viața interioară nu e un sistem neafectat de forțe externe. fata de la corporație are obrajii umezi și destul de multă poftă de mâncare.
gorilla song
toate cântecele se învață în copilărie.
într-o primăvară, pe la vreo șase ani și un pic, m-a trimis mama la piața mică, aia de peste drum de spitalul 9, să cumpăr căpșune. am găsit pui de găină. erau mai drăguți decât un castron de căpșune. am luat doi. nu mai știu dacă m-a certat mama. probabil că nu, că dacă da, țineam minte. mai știu că un pui era galben și unul cafeniu. tare ne-am bucurat de ei. și eu, și soră-mea mai mare. la prânz ne-am culcat cu ei cuibăriți în păr. după câteva ore erau calzi de la corpurile noastre.
când eram mai mare m-au mirosit câinii că m-am îndrăgostit. am negat, dar a reapărut refrenul. degetele se îngroșau, sunetele de gorilă în rut futeau cuvintele, limba se umfla de jigodia visului, se deforma cușca pieptului de vacă învinsă de propria greutate, creștea puful puilor, pierdeam mișcarea fină a realității.
rămâne cântecul corpurilor nemișcate, calde încă.
contingența norocului
(după & pentru rorty)
linia verticală a cursorului rămâne constantă.
fiecare rând se șterge mai ușor decât se scrie.
linia scurtă clipește pe ecran cam o dată pe secundă ca și cum justifică grafic un limbaj în dezvoltare. sau inutilitatea lui. între rânduri. ce mișto ar fi trei rânduri bune, întinse ca un găinaț de cioară pe rochia de vară. iese un limbaj primitiv care te dă de gol prin folclorul gesturilor idioate. pe trotuar, desenate cu creta, rămâne o vreme formula ratărilor mici și mari. linia scurtă a cursorului – consecința verticală a unei limbi inventate de dopamina săracului. nu e nicio surpriză: găinațul de cioară pe rochia de vară nu aduce noroc. probabil cel de porumbel alb sau de pegasus. o teorie conspiraționistă a ghinioniștilor masochiști fără bani de detergent. cunoașterea științifică a inutilității limbajului poate fi desăvârșită de facțiunea ghinioniștilor optimiști.
de când ai citit-o prima dată
(pentru fleur adcock)
cartea de la „târgul cărții” e îngălbenită. are pete pe copertă, prețul smuls i-a căscat porii de hârtie, reține bine adn-ul. poemele lasă urme de lamă în corpul unui fruct fiert. mintea ascuțită, bunătate, ton aparent relaxat, reflecții, intensități sărbătorite prin tablouri, lacuri, grădini, case, elegii pentru oameni, flori, molii, omizi, corpuri translucide. ironic, încremenește cu fulgurații macabre ca ultima cină. locuri moi în propoziții simple lasă în urma lor hârtoape de gol, un pământ arat de unul beat în ceața dimineții. ai fi vrut să nu. chiar dacă toți oamenii crapă ca maică-ta. treaba asta se repetă. nu e ceva cu care să te obișnuiești. ai fi vrut din puterea personajelor lui hrabal să trăiești într-o inadecvare demnă. din biologia unui axolot, genomul interminabil, să poți regenera țesuturile amputate.
