Start
257 vizualizări
Citiți în 46 de minute

Bărbatul înainta alene, cu pași nesiguri, în umbra arborilor ce mărgineau trotuarul. Deodată se opri, ca și cum ar fi vrut să admire trandafirii de alături. Privea însă încruntat straturile de flori, cu gândurile în altă parte, și se urni din loc, nemulțumit. „Ce porcărie! își spuse el, și chipul îi căpătă o expresie de silă. Și dacă se întâmplă să fii pe patul de spital? Dacă ai suferit un accident chiar în ziua decernării? Uite, dacă dă peste mine o mașină tocmai pe trecerea de pietoni? La asta nu se gândește domnul Pălmășanu?… Ce porcărie!” Se opri din nou. „Și dacă l-aș suna să-i spun că sunt bolnav? își zise, preocupat. Atât de bolnav încât nu pot să particip… La drept vorbind, nu mi-e bine deloc, se justifică el, de parcă s-ar fi adresat cuiva. Dumnezeu mi-e martor că abia stau pe picioare. Uite cum nădușesc și tremur din toate încheieturile! Cum o să urc pe scenă în halul ăsta? Sub privirile tuturor, a sutelor de oameni prezenți în sală… Dacă mă dezechilibrez? Dacă mă împiedic în trepte?…”

Își scoase batista, deja udă de sudoare, și își șterse apăsat fruntea. „Dar ce-i pasă lui Pălmășanu! Ce spune el e lege! Nu participi, nu primești premiul! Nu doar că nu-l primești, ți se retrage definitiv! Așa, doar pentru că n-ai fost prezent… Ce om fără suflet și Pălmășanu ăsta!” Fostul său director din liceu. Și acum ținea minte Mladin palma pe care i-a dat-o directorul când l-a prins fumând, împreună cu alți doi colegi, în spatele sălii de sport. De atunci avea boală pe Pălmășanu, de fapt mai mult se temea de el, măcar că fiecare își văzuse de drumul său în viață. Fostul director intrase în politică și huzurise ani de zile în Parlament, iar el, Mladin, rămăsese în orașul său natal, ca simplu muncitor la fabrica de mobilă. Până într-o zi, când aceste drumuri au ajuns iar să se intersecteze prin revenirea lui Pălmășanu în oraș și numirea lui ca șef la Cultură: în ultimii ani se întâlneau adesea pe la evenimentele culturale din municipiul lor. „Dar tu ce cauți aici?” îl luase la rost prima dată, la o lansare de carte, de parcă era tot elevul prins cu țigara, în spatele sălii de sport. Avea, ce-i drept, țigara într-o mână și paharul cu vin în cealaltă, dar fostul director nu umbla după fleacuri dintr-astea, oricum toți cei de acolo păreau teribil de însetați. I-a mărturisit, cu o mândrie aproape infantilă, că-i plăcea și lui să scrie, că urmează să lanseze un volum de versuri, îl invita încă de pe acum la lansare. Apoi, înainte cu câteva zile de acel eveniment, i-a înmânat personal plicul cu invitația. Bine, bine, a zis Pălmășanu, am să vin negreșit, dar n-a mai ajuns, nici atunci, nici altă dată, la următoarele lansări de carte ale lui Mladin. „Uite, cum ar fi să-i aduc aminte că nici dumnealui n-a fost prezent la lansările mele, deși mi-a promis că vine? își zise poetul. De fapt, nu mi-a promis niciodată nimic… Ce porcărie!”

Își aprinse o țigară și trase primele fumuri cu sete. În definitiv, avea și el dreptate, își spuse Mladin. Îi dai omului marele premiu, și el nici măcar nu catadicsește să fie prezent la gala de decernare? Asta-i curată nesimțire. Adică toți râvnesc, toți jinduiesc după ghindă, dar în ziua în care, în sfârșit, li se oferă, ia-i de unde nu-s! Anul acesta, nu; anul următor, nu; dar până când? și-o fi spus Pălmășanu, și a decretat: Îi anunțăm dinainte, să știe că urmează să ia premiul, mă doare-n cot de surpriza momentului, mie să-mi vină dacă sunt chemați, altfel sunt liberi să-și culeagă câte ghinde vor din pădure, eu alta, de aur, nu le mai dau cât trăiesc! „Ce prost sunt! își zise poetul, mai vioi. Alții m-ar invidia… Ce vorbesc, alții mă urăsc în clipa asta pentru premiul ăsta, și-l doresc de ani și ani de zile, iar pe mine mă bate gândul să nu mă duc să-l iau! Adică să-l pierd! O, ce s-ar bucura unii să mi se întâmple asta! Cum ar vui târgul vreo două săptămâni, ar scrie și-n gazete: Poetului George Mladin i s-a retras marele premiu Ghinda de aur din cauza neprezentării la gala de premiere!” Zâmbi în sinea lui și trase din țigară. Apoi se posomorî din nou. „Și dacă nu m-aș duce, totuși? Tocmai ca să le demonstrez că nu-mi pasă de premiul lor, după care salivează toți literații județului, atât cei valoroși, cât, mai ales, cei lipsiți de talent, veleitarii și impostorii într-ale literaturii. Da, să lipsesc în semn de sfidare la adresa imposturii! Să priceapă cu toții că Mladin nu stă într-un premiu, fie el și Ghinda de aur, că talentul său rămâne la fel de autentic și viguros. Parcă George Bernard Shaw n-a refuzat Nobelul!… Sau Sartre!” Se opri, mai trase un fum și strivi chiștocul în scrumiera unui coș de gunoi. „Ce prostii tot debitez aici? se certă. Să fie sănătoși dumnealor! O fi având bani destui, nu ca mine. Dacă era un premiu aidoma celorlalte, o simplă țidulă scrisă cu carioca ori cu pixul, doar atât, aș fi înțeles. Dă-l încolo de premiu, am suficientă maculatură acasă. Dar zece mii de lei nu-s de colea. O, Doamne, zece miare nu-s deloc de aruncat, mai ales acum!”

Ajunse în dreptul unei clădiri noi, se opri și se privi în geamurile sale ca-ntr-o oglindă. Își contemplă resemnat silueta scundă și uscățivă, cămașa prea largă, îndesată în pantalonii ce atârnau jalnic pe el. Din chipul supt, cu nasul proeminent și barba răvășită, ochii pândeau neliniștiți, adânc încercănați. „Așa să mă prezint eu în fața oamenilor de cultură ai orașului ăstuia?” Îi veni să scuipe, dar gura-i era uscată. Se urni din loc. „Eh, parcă n-ar ști dumnealor cum sunt artiștii și poeții! La urma urmei, care dintre poeții urbei noastre nu bea de stinge? Pălmășanu. Bun, dar el nu-i poet, numai se crede. Și prozator se crede, și eseist, și recitator, și cantautor! Nu-mi plac cei care afirmă că se pricep la toate. În realitate nu se pricep la nimic cum trebuie. Nu, de fapt e afacerist. Un afacerist la Cultură. Foarte bine. Decât unul ca mine, cu capul în nori, mai bine un vulpoi bătrân ca el. Sforar în toată regula. Uns cu toate alifiile. Dar e primul care a făcut rost de bani pentru premii. Mai bine tac. Îmi dă ghinda. Și zece miare. Mai bine tac.”

Pornise prea devreme de acasă, festivitatea de premiere începea abia peste vreo două ceasuri. Dar nu mai suportase să stea în apartamentul pustiu, agitat din cale-afară cum era. Nevastă-sa era plecată la viitorii cuscri, în septembrie urma să aibă loc nunta fiicei lor. Apoi avea să intre și pe la maică-sa, o femeie trecută de nouăzeci de ani, care însă se ținea destul de bine pentru vârsta ei. Părinții lui nu mai trebuiau vizitați, trecuseră în lumea drepților de mai bine de zece ani, unul după altul. Bieții părinți! Apucaseră să-i vadă primele două volume, dar nu se bucuraseră pentru reușita lui. „Și-ți aduc vreun câștig cărțile astea?” îl întrebase taică-său odată. „Nu prea”, răspunsese el, ca să nu zică „Nici unul.” „Te pomenești că risipești banii fără să scoți vreun profit”, gângurise și maică-sa. „Cam așa ceva.” Se certaseră și plecase supărat de la ei, nu era prima oară când se întâmpla asta. Ei, să fi trăit să-l vadă cum ia ghinda și plicul cu cele zece mii! Nu făcuse un calcul, dar suma asta precis acoperea toate cheltuielile lui cu cărțile, de la debut până astăzi. Viu, mort, trebuia să fie prezent! Se întrebă dacă n-ar trebui să se întoarcă să-și schimbe cămașa udă de sudoare. S-o schimbe cu ce? Era cea mai bună cămașă a sa. Nu, o să stea undeva la umbră, în parc, pe o bancă, și o să se usuce. Parcă alții nu-s transpirați! E iunie, e la amiază, e caniculă, e firesc să transpire lumea… Uite-o pe baba aia, roșie în obraji ca para focului… „Sau fătuca asta, cu rochia de-o palmă”, își zise, și iar își aminti de Pălmășanu.

Luă colțul și ezită. „Să mă duc? Să nu mă duc? De ce să nu mă duc?” se mânie. Știuse de la bun început c-o să ajungă la terasă, ce se tot ascundea după deget?… Tocmai de asta ieșise mai devreme din apartament. Înaintă mai cu viață, însă își amână trecerea pe partea cealaltă a străzii. După nici un minut se auzi strigat din penumbra localului de vizavi. Cineva îi făcea semne, parcă disperate, să meargă într-acolo. „Așa da!” își zise poetul, și acum binevoi a trece strada pe la următoarea zebră.

– Ce faci, domnule? îl luă în primire un tip chel și puhav, cu burta mare, revărsată peste cureaua pantalonilor. Treci așa, fără să ne saluți? De când a luat ghinda, nu mai cunoaște lumea, se adresă el celorlalți doi bărbați de la masă.

Unul era scund și slab, ca Mladin, dar fără barbă, iar celălalt, mai bătrân decât toți, era cam adus de spate și avea o mustața lată ca o bidinea, îngălbenită de nicotină.

– Încă n-am luat-o, se alintă poetul, și le întinse mâna, pe rând.

– Hai, lasă, lasă, făcu insul cel scund, parcă deranjat de fandoseala poetului. Ia loc la noi, ce stai ca un prapur? Acum ești bun de plată, îți dai seama, nu?

– N-am bani la mine, zise Mladin, așezându-se pe scaunul de fier.

– Tu niciodată n-ai bani la tine, măi Mladine! râse cocoșatul, dintr-un nor de fum. Ghiță! strigă el spre ușa localului. Adu-i la Mladin una mică, adăugă când un tânăr ciufulit și tatuat se ivi în rama ușii.

– Mulțumesc, dar nu beau nimic, ripostă poetul, fără convingere.

– Ce vorbești? Nu te vezi ce prăpădit arăți? Mai este un ceas bun până să înceapă comedia aia…

– I-auzi, domne, chicoti burtosul, acum, că tot nu ia ghinda, domnul romancier nu-i mai zice festivitate de premiere, ci comedia aia!

La commedia è finita! strigă uscățivul și râseră câteșipatru.

Bine, se învoi Mladin, una mică, doar cât să mă dreg.

Păi, vezi? Așa e cel mai bine. Diseară faci tu cinste, crezi că scapi?

O să fie acolo destulă mâncare și băutură! zise burtosul. Măcar cu atâta să ne alegem și noi.

Mladin își scoase pachetul cu țigări și iar batista. Își șterse broboadele de pe frunte mulțumindu-i chelnerului când îi puse în față paharul cu coniac. Ridicară paharele și ciocniră. Noroc, felicitări, Mladine, să trăiești, că ne trebuiești!

Ia uitați-vă la el cum tremură tot, observă uscățivul.

Bine, mă, parcă tu n-ai tremurat dimineață! se încruntă cocoșatul. Azi, bag de seamă, n-ai mai servit nimic.

Nimic, recunoscu poetul, spășit.

Dădu paharul pe gât cu o mișcare scurtă și energică și simți numaidecât alcoolul gonindu-i prin vene. Năduși tare, își șterse iar chipul scofâlcit și își aprinse o țigară. Nu mai tremura atât de tare, dar îl cam ardea stomacul.

Altă viață, nu? îl bătu pe umăr cocoșatul. Ghiță, mai adu-i un pahar la poet, plătesc eu la urmă!

Nu, nu, mulțumesc, e destul deocamdată, zise Mladin, cu glas plângăreț. N-aș vrea să mă fac de rușine acolo…

Fii serios, domne! se supără cocoșatul. Dacă mergi în starea asta, te faci de rușine! Arăți atât de nenorocit, crede-mă.

Și, oricum, tu ești rezistent la băutură, glăsui burtosul.

Nu mai sunt nici eu ca altădată, avu o grimasă poetul.

Hai, lasă, lasă, făcu uscățivul, indispus.

Bine, fie, aprobă Mladin, ca și cum s-ar fi lepădat de o grea povară. De astă dată sorbi doar o înghițitură și puse paharul cu grijă pe colțul mesei.

Ei, și ia zi, ești mândru că iei, în sfârșit, Ghinda de aur? începu burtosul.  

O oră mai târziu, când se ridică de pe scaun, Mladin își dădu seama că e beat pulbere. Înainte s-o ia spre Casa de Cultură, se duse, precaut, la toaletă. Se uită în oglindă și scrâșni din dinți: „Nemernicii, m-au îmbătat… să nu mă pot duce… să râdă lumea de mine… ce beat a fost Mladin… nenorociții…” Pisoarul era spart, sau pur și simplu a fost vina lui; în orice caz, când isprăvi de urinat, observă că pantalonii îi erau stropiți de la genunchi în jos, pe piciorul drept mai ales. Revenind pe terasă, văzu că masa lor era goală. Rămase înțeles cu amicii săi să meargă împreună la eveniment, iar ei erau deja departe, pe stradă. „Să se ducă dracului”, își zise Mladin și porni, clătinându-se, către parcarea de alături. Se întoarse cu partea udă a pantalonilor către soarele fierbinte a zilei de iunie și închise ochii. „Pe vipia asta, se usucă repede, că-s din pânză”, se amăgi el. Căldura îl trăsnea în cap, sudoarea curgea gârlă pe el, udându-i cămașa și pantalonii la strânsoarea curelei. „Sunt nenorocit”, își spuse Mladin deschizând ochii, buimac. „În halul ăsta nu mă pot duce… Ce-o să zică Pălmășanu? Lumea! Ce-o să spună lumea?… Nenorociții, m-au îmbătat… Doamne, ai milă de mine. Ajută-mă, Doamne, că-s la ananghie. M-am lăsat ispitit de diavol, de paiațele trimise de însuși Necuratul, și acum sunt pierdut… Doamne, fă o minune, rogu-te, și scoate-mă din bucluc, iar eu promit să mă rog în fiecare zi la tine… Măcar un Tatăl nostru o să spun… Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău… Doamne, fă ceva, că nu mai e timp… Și premiul meu… și cele zece miare…” Deodată privirea sa deznădăjduită deveni vicleană. „Ascultă, șopti, tu m-ai vârât în porcăria asta, tu să mă scoți basma curată.”

– Atunci, așa să fie, auzi poetul o voce stridentă, ușor sâsâită, și tresări cu putere.

Chiar lângă el stătea un ins la vreo cincizeci de ani, bărbierit la sânge, cu părul creț, dezordonat. Purta o cămașă înflorată și pantaloni scurți, deschiși la culoare, iar în picioare avea o simplă pereche de șlapi. Arăta de parcă ar fi coborât din apartament ca să arunce gunoiul sau să cumpere ceva, un flacon cu apă sau o pâine, de la magazinul din colț.

– N-am mașină, degeaba vii la mine după bani, zise Mladin supărat, luându-l drept taxatorul parcării. Doar eu mi-s parcat aici.

Și se întoarse cu spatele, să nu-i vadă celălalt pantalonii udați de urină.

– George, lasă prostiile, rosti străinul, preocupat. Mai ai doar zece minute la dispoziție…  

– De unde știi cum mă cheamă? se răsuci pe călcâie poetul, gata să se prăbușească. Mi-ai citit cărțile, bag de seamă.

– Mai mult decât atât, spuse străinul, cu o notă de umor în glas, chiar eu te-am inspirat să le scrii!

Mladin scutură din cap:

– Nu înțeleg ce vrei să spui.

– Omule, zise străinul, nerăbdător, pe tine pot să te rezolv dacă vrei, dar timpul e mai complicat să-l ții pe loc când dai peste un nehotărât.

Mladin îl fixa aiurit, cu ochii holbați de mirare, de căldură, de prea mult alcool.

– Ești chiar tu? bolborosi el apoi. Sau am luat-o razna de la atâta coniac?

– George, mai sunt exact opt minute, omule, îl grăbi străinul.

– Da, da, hotărât lucru, nu mă pot prezenta în halul ăsta la gala de premiere. Dacă poți, rogu-te fă ceva pentru mine, scoate-mă din încurcătură… Știu… bănuiesc… de fapt, sunt sigur că poți să găsești ceva… o pană de curent… un mic incendiu la subsol… poate suferă Pălmășanu un preinfarct… Nimic grav până la urmă… se rezolvă în două, trei ore, până trag un pui de somn și mă schimb… Ba nu, uite, nici nu mă duc acasă… Mă culc acolo, în tufișul ăla, îl vezi, acolo mă duc… Ce, parcă ar fi pentru prima oară?

– George, rosti străinul, ca și când ar fi ajuns la capătul răbdării. Te complici inutil. N-ar fi mai simplu dacă eu, chiar acum, te-aș trezi din beție și ți-aș pune la punct ținuta?

– Ai dreptate, e mai simplu așa, recunoscu Mladin.

Aștepta.

– Ei? se încruntă el, văzând că nu se petrece nimic. Aha, am înțeles! M-ai luat în balon, mama ta de pușlama! Hai, lasă-mă în pace!

– Trebuie să-ți iei un angajament, zise străinul, imperturbabil. Totul are un preț, nu-i așa? Atât pe lumea asta, cât și pe cealaltă.

– Nu-i vorba de bani…

– Firește că nu. Mai ai șase minute, George.

– Bine, mă învoiesc! strigă Mladin, exasperat. Ce trebuie să fac?

– Să nu mai participi niciodată la vreun eveniment…

– Mare brânză! chicoti poetul. Oricum, toate sunt la fel… mereu aceleași chipuri cunoscute, aceleași discursuri plictisitoare…

– Nu mă refer doar la evenimentele publice, George. De azi înainte n-ai voie să mai participi la niciun eveniment, ai înțeles?

– Înțeles, să trăiți! necheză Mladin. Lasă vorbăria, că începe festivitatea, își aruncă el ochii spre Casa de Cultură, în fața căreia era tot mai puțină lume.

– Deci, ești de acord, insistă străinul, cu glas apăsat.

– De acord. Adică… la terasă, cu amicii, pot să mai ies, nu?

– Da, la terasă, la barul de la parterul blocului unde stai… la ștrand, în parc… la mare, la munte…

– Grozav! Acum rezolvă problema!

Cât isprăvi de vorbit, și înțelese că e alt om. Perfect lucid, fără dureri în stomac, cu gura mirosindu-i doar a tutun, ce-i drept cam prost. Își privi hainele: pantalonii erau curați și arătau de parcă mai devreme i-ar fi călcat nevastă-sa, iar cămașa răspândea, discret, o mireasmă de lavandă. Se aplecă în dreptul unei mașini și își privi chipul într-o oglindă retrovizoare: ochii îi erau limpezi, cearcănele abia dacă se mai observau, dispăruseră și cele mai adânci dintre riduri. Arăta ca în urmă cu zece, cincisprezece ani.

– Nu pot să cred, se întoarse către binefăcătorul său. Ce soi de magie e asta?

– Să te conduc, spuse celălalt, și porni grăbit înainte. Mladin îl urmă, ba chiar îl întrecu, știind că întârziase. Magie? repetă străinul, cam ursuz. Magia asta te-a făcut să arăți, în primul rând, ca un om responsabil și civilizat, apoi ca un poet serios căruia urmează să i se decerneze un trofeu important. Mă rog, destul de important. În orice caz, e premiul vieții tale. Altele, cu părere de rău ți-o spun, n-o să mai iei.

– N-o să mai iau? se încruntă poetul. Credeam că-i abia începutul recunoașterii mele ca poet, după ani și ani de zile închinați literaturii! Înseamnă că nu-ți dai silința să mă inspiri cum trebuie… Pe deplin. Total!

– Nu da vine pe mine, George. Despre Dumnezeu se spune că-ți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Din partea mea la ce te-ai putea aștepta? Dar să lăsăm asta acum, nu-i momentul… Poate o să discutăm cu altă ocazie. Bun. Încă o dată: bagă de seamă. Să nu îndrăznești cumva să mă tragi în piept. Dacă vei trece, totuși, peste înțelegerea noastră, vei suporta consecințele. Dacă vei merge treaz, am să te îmbăt subit, ca acum un sfert de ceas. Dacă vei merge pilit, vei ajunge, brusc, direct în comă alcoolică. Așa să știi. Bine, nu te mai rețin. Festivitatea stă să înceapă, cu o întârziere, ca de obicei; norocul tău că românii nu-s punctuali. Felicitări pentru premiu!

Se despărțiră fără să-și ia rămas bun. Mladin urcă sprinten scările și intră în clădire. Se îndreptă spre marea sală unde se țineau festivitățile de tot soiul, atât de cunoscută lui, locul marilor speranțe, niciodată împlinite până acum. Pălmășanu își începuse discursul solemn, aceleași texte sforăitoare ca de obicei. Sala era plină ochi, nu mai era niciun scaun liber, așa că rămase în picioare, rezemat de perete, lângă intrare. Din acel loc păși, o jumătate de ceas mai târziu, când își auzi numele, spre scenă ca să-i fie înmânată Ghinda de aur. Trecu prin mijlocul scaunelor, cu toate privirile îndreptate asupra lui, în aplauzele sporadice ale celor prezenți. Deloc emoționat, mulțumi simplu pentru premiu și adăugă, șugubăț, că mulți dintre cei ce râvnesc ghinda se aleg până la urmă doar cu zmeura.

– De aur, sublinie el, crezând c-o să fie amuzant, dar nu râse nimeni, ba chiar surprinse câteva uitături ostile fulgerându-l din sală.

Apoi se retrase la locul său.

– Cât pe ce să nu te recunoaștem, domne! îl bătu pe umăr cocoșatul, la sfârșitul premierii.  Văd că ți-ai revenit miraculos.

– Hai să mai bem un pahar, spuse burtosul, dacă tot s-a deranjat Pălmășanu să umple mesele astea cu bunătăți.

Poetul, însă, îi refuză sobru: nu se simțea tocmai bine și voia să meargă acasă. El, care altădată pleca de la evenimente printre ultimii, acum voia să se care acasă. După ce salută câteva persoane și le mulțumi pentru felicitări, se făcu nevăzut.

– Te-ai întors așa repede? se miră nevastă-sa. Și ești treaz!

– Mă duc să mă întind puțin, zise bărbatul, fără chef de vorbă, punând pe masă diploma frumos înrămată și tinicheaua în formă de ghindă, lipită pe un suport de lemn. Poftim, ia banii ăștia.

Și îi întinse plicul cu cele zece mii de lei. Adormi instantaneu, cu gândul la tipul din parcare, și nu se trezi decât a doua zi dimineața, mahmur, ca niciodată. La șapte coborî iute la barul de jos, să se dreagă.

Viața lui Mladin își urmă cursul anost, același de trei ani încoace, de când se pensionase. În fapt, era vorba de un itinerar zilnic între apartament și locurile unde bea cu amicii săi. Acum, că era unul dintre câștigătorii Ghindei de aur, fu invitat la multe evenimente culturale, din județ, dar și din județele vecine, însă el refuză de fiecare dată să participe. Nu-i vorbi niciodată soției despre întrevederea avută în ziua premierii. Tot n-ar fi înțeles și, poate, ar fi râs de el. Observând că în ultima vreme, avea tot mai des coșmaruri și se trezea din somn țipând, lac de sudoare, ea îi spuse simplu să se mai potolească cu băutura. Și el, tremurând tot, lăsă capul în pământ, încă marcat de cele văzute în vis, fața buhăită a bărbatului de cincizeci de ani ce se lichefia dintr-odată și lua o mie de înfățișări, într-o succesiune terifiantă: moș zbârcit ca pământul crăpat de secetă, tânăr livid cu ochi de jăratic, câine-om, șarpe-om, mașină de scris ce bătea singură, copil cu cap de ghindă… Nu-i spuse nici măcar în ziua nunții fiicei lor, socotind el însuși, în cele din urmă, întreaga poveste ca fiind o prostie. Voia, își impunea să creadă că-i o prostie. Dar pe când își făcea nodul la cravată, în fața oglinzii, simți cum, de la minut la minut, e tot mai beat, fără să se fi atins de băutură. Renunță să se îmbrace și se așeză, clătinându-se, pe un scaun. „Dacă nu mă opresc acum, risc să stric nunta fetei”, își zise el, încă destul de lucid.

– Ți-e rău? îl întrebă nevastă-sa.

Abia avu putere să răspundă da, și trecu în dormitor, trezindu-se treptat din beție.

Își petrecu nunta fiicei întins pe pat, cu costumul pe el. La fel se întâmplă și când muri soacră-sa, câteva luni mai târziu, dar măcar de data asta nu-i păru rău.

– Cum să nu vii la înmormântarea mamei? îi certă nevastă-sa.

– Uite așa, răspunse senin, să nu vină nici ea la înmormântarea mea!

Tare rău îi păru însă când avu loc botezul nepotului său. Ședea în casă și bea singur și blestema înțelegerea făcută, care-l ținea departe de puținele momente fericite, așteptate de atâta vreme. Lumea știa deja povestea: indiferent ce eveniment era în familia lor, George lipsea. Se îmbolnăvea subit exact în ziua cu pricina. Chiar atât de tare își disprețuia propria familie și rudeniile?

– Ascultă, tată socrule, îi zise ginerele într-o zi. Data viitoare, dacă refuzi iar să fii prezent, te iau pe sus și te pun acolo unde trebuie, să fie clar!

Așteptau un nou copil, urma așadar o nouă petrecere în familie.

Dar Mladin nu mai apucă botezul celui de-al doilea nepot. Soția lui suferi un infarct și se stinse la câteva zile după nașterea copilului. Dragostea și sprijinul vieții sale, femeia cu limba cam ascuțită, dar cu sufletul atât de mare, nu mai era dintr-odată, și Mladin nu voia să accepte această cruntă realitate. Cu ochii înroșiți de plâns, în seara priveghiului își puse costumul cel negru. Fiica și ginerele îl auziră certându-se cu sine:

– De acum înainte nu-mi mai pasă. Poți să-mi faci ce vrei. Tu și pactul tău caraghios… Da, da, caraghios! Un caraghioslâc de pact!  Pur și simplu nu-mi pasă!

Nu pricepeau despre ce vorbea. S-au uitat la el ca la un țicnit când, un minut mai târziu, se repezi în sufragerie, apucă diploma de pe perete și ghinda de tinichea de pe raftul mobilei și le trânti în coșul de gunoi.

– Tot nu mai valorează nimic, își explică el gestul, mânios.

Când își puse pălăria, era beat pulbere, dar încerca pe cât îi era cu putință să se țină drept. Ceilalți fie nu observară, fie nu-i reproșară nimic, întristați și prinși cu alte treburi în acele momente. Pe când se îndrepta spre capelă, mai mult sprijinit de ginere-său, simți cum i se înmoaie genunchii și-l părăsesc puterile. Mintea i se întunecă dintr-odată. Se prăbuși la pământ și nu mai mișcă. 

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. PROZA”