Unghiul de vedere al Unchiului Nicolciu

Am vorbit atunci cu Vica și despre împotmolirea mea în Caietul Unchiului Nicolciu. I-am spus că mi-ar plăcea să știu precis că el însuși, ca autor al amintirilor scrise special pentru mine, m-ar fi autorizat să renunț dacă ar mai fi fost în viață. Dar așa, de la cine să primesc vreo dezlegare?…

— De la tine, mi-a zis Vica în șoaptă.

— Da, i-am răspuns uimită, e și asta o mare artă și o mare înțelepciune. Dar, parcă mândră de propria mea încrâncenare, i-am spus: din proprie inițiativă nu mi-aș ierta efortul pe care i l-am impus de a-și scrie amintirile cu mâna aceea care-i tremura ca acul de cardiograf.

Ca și LRC, Vica mă îmbărbătează cu banala observație că atunci când treci printr-o pasă proastă și suferi, nu poți să te interesezi decât de reverberațiile propriei suferințe. Amândoi pierdeau din vedere că spirala infernală pornește dintr-un punct și că, fără să te întorci acolo, nu ai cum s-o curmi.

I-am mărturisit Vicăi cum m-am învinovățit o vreme, când am înțeles că originalul era definitiv pierdut, că nici măcar efortul de a transcrie eu însămi, smerită ca acei desenatori anonimi de anluminuri admirați împreună cu Unchiul Nicolciu, acel scris eroic nu-l făcusem. Îl dădusem la dactilografiat, plătind altcuiva să-i descifreze scrisul tremurat, constând uneori nu din litere, ci efectiv din zigzaguri ca urmele acelor pe electrocardiogramă, și apoi rezultatul plin de goluri („lecțiuni incerte”) pe care, cu un scris și mai tremurat, îl obligasem indirect, când îi restituisem Caietul și o copie, să le completeze el. Acum până și acele goluri îmi stârneau îndoieli.

— Și nu numai ele. Ci și unele dulcegării și episoade care, deși de un anumit comic, nu știu pe cine ar mai amuza azi, i-am zis.

— Mie nu mi s-a părut niciodată așa…

Și curios, imediat ce am ajuns acasă, după ce am depus-o pe ea în fața casei din Bucureștii Noi, am deschis dosarul exact la secvența din memoriile unchiului, de care mă plânsesem ei și, curios, nici mie nu mi s-a mai părut deloc așa dulceagă. De parcă îmi însușisem unghiul ei de vedere:

 „N-am fost niște copii cuminți. Dar a văzut cineva babă frumoasă și copil cuminte? Dar cât de plăcută e amintirea boroboațelor și a năzbâtiilor făcute în copilărie. Stoian Stoenciu avea opt ani. Două luni mai puțin decât mine. A venit dimineața cu bucata de ațică frumos împachetată sub braț, mama a măsurat-o, i-a măsurat cu metrul înălțimea de la călcâi până la mijloc, mijlocul, a scris cu tibișirul pe tăbliță, în vacanțe ea folosea tăblița ca să scrie măsurile, la rochii, fuste, pantalonași, fețe de perne. Numai că, ce să vezi, după-masă, când a venit la probă Stoenciu, pantalonii nu l-au încăput. Biata Mama, să-i cadă cerul în cap. Stricase ațica femeii, croise prea mic, degeaba a măsurat din nou, talia băiatului era cu o palmă mai mare. I se bombase burta de parcă stătea să nască. Ce se întâmplase? Fratele Ivanciu, abia întors de la cărămidărie, unde-l ajutase pe Tata, îl chemase pe furiș pe Stoian în magazie, pe care pasămite îl văzuse venind la croit de dimineață, și ce credeți că a făcut? I-a dat să mănânce pepene până aproape să-i crape burta de umflată ce era. Iar biata Mama să-și smulgă părul disperată. S-a repezit la balotul ei de americă, abia adus de la Sulina, să-i croiască alți pantaloni. Lasă-l să-și golească burta, nu-i croi alții, a sfătuit-o Tata. Iar eu, drac ca și fratele Ivanciu, tăcusem mâlc. Iartă-ne, Mamă, că te-am supărat, așa-s copiii.”

În plus, în contrast cu grafia torturată, idilismul persistent, pe pagini întregi, care la prima, a doua, a treia lectură, mă jenase, îl resimțisem acum ca pe o manifestare de mare tandrețe. Chiar dacă nimeni nu mai crede azi, și nici eu însămi, în fericirea oamenilor în acea lume pierdută a Unchiului, aveam certitudinea că așa cum trăiseră ei ar trebui să trăim. Deși în amintirile lui sunt consemnate pe larg și greutățile vieții într-o familie de „proveniți”, greci, cu mulți copii, despre faptul că au muncit toți, de mici etc. Răul ca atare, chiar atunci când nu-i ocolește, nici pe ei, nici satul, pare să aibă și acela rostul lui.

Inițial i-am admirat capacitatea de a-l ține igienic la distanță, ca și cum refuzul de a-l procesa, de a-l integra, i-ar fi putut altera propria formulă interioară. Mi se părea că-l ocolea evitând pur și simplu ispita, pericolul de a-și pierde liniștea. Astfel, nu pomenește nimic de omorul petrecut în fața cârciumii lui Alexandru Pătrașcu, în anii tulburi dintre venirea rușilor și instalarea definitivă a comuniștilor la cârma țării. Deși cel ucis era tatăl Polixeniei.

Pe lângă care tocmai treceam, cu Vica.

Credeam că observ cum sistematic, de fiecare dată, imediat ce se apropie cu amintirea de un asemenea moment întunecat, se și depărtează de el, într-o operație de extirpare pe cât de sănătoasă pentru el, și de greu de imitat pentru alții, pe atât de stânjenitoare pentru cineva atent la „marea istorie”. Ca să nu mai spun cât de problematice îmi apăruseră uneori vederile lui privitoare la „marea istorie”. Mă limitez să redau aici, ca să ilustrez impresia, doar portretul de-a dreptul pozitiv al unui general condamnat și executat pentru crime de război, în aceiași ani când este ucis Ghețu. Astfel scrie la un moment dat, într-o pagină în care, fără să mă numească, e vorba chiar despre mine:

„I-am povestit Nepoatei, care, cum se spune azi, «mănâncă criminali de război pe pâine», despre generalul Macici, care a salvat de la moarte 400 de evrei din Orăștie. Știu asta de la unul dintre ei, tovarăș al meu de suferință pe patul de spital de la Moroieni, care trăiește și azi, la Manheim, în Germania, și port cu el corespondență. El preferă să-mi telefoneze, că nu-mi înțelege scrisul tremurat, iar eu demult m-am înscris la surzi. Așa că ne înțelegem ca cucu-n cioc. Asta totuși am înțeles-o. S-a dat ordin ca toți evreii din orașele mici și din târguri să fie adunați în orașul reședință, de plasă, de județ, regiune, ce era pe atunci. Socru-su, spre deosebire de alții, care nu s-au gândit, și-a dat seama de ce. I-a telefonat la București și i-a cerut să intervină la generalul Antonescu să nu-i trimită pe evreii de acolo la Deva. Unde au fost adunați toți din regiune și de acolo duși toți la moarte. Apoi, pe Macici datoria lui de militar în timp de război l-a chemat în Transnistria unde sub comanda lui au murit 200.000 de evrei. Cei 400 de evrei recunoscători din Orăștie nu l-au putut salva. Iar aici intervine alt episod comic, că așa e în viață: niște delegați desemnați de evrei, tovarășul meu de suferință nu le mai știa numele peste ani, dar reprezentanți de frunte ai comunității din Orăștie, negustori pricepuți și respectați, s-au mobilizat și au pornit spre București, să fie martori ai apărării la procesul Generalului. Nu a contat apărarea lor, Macici a fost împușcat, iar ei, apărătorii lui, au fost primii deposedați de proprietăți și de negoțul lor, în 1948. Drept pedeapsă pentru mărturia la tribunal în favoarea unui criminal de război. Au ajuns simpli vânzători în prăvăliile proprii. Dar povestea tot nu se termină: când prăvăliile au ajuns în pragul falimentului, evreii au fost chemați și puși din nou cu forța șefi. Și tot așa, închiși, puși șefi, închiși, puși șefi, până au reușit să plece.”

Evident că atunci, la prima sau a doua citire, nu aș fi putut publica amintirile Unchiului Nicolciu conținând asemenea informații în răspăr. Deși chinul de a le scrie arată cât de mult a contat el pe pasiunea mea de „scormonitoare de trecut” pentru faptele „istoriei mici” și cât a sperat că grație lui am să înțeleg că „istoria mare” nu ține cont în mod egal de faptele bune și de cele rele ale unui om.

Îmi aminteam când îmi povestise asta. Îmi aminteam că nu i-am reproșat totuși, direct, că-l spală de păcate pe generalul Macici și că ocolește cu orice preț răul. Dimpotrivă, cred că l-am lăudat. Credeam că mă pot mulțumi cu concluzia că ocolește doar răul sterp, răul nerodnic.

Nu eram atât de îngrijorată pe atunci că o să fiu nevoită să-i îngrop amintirile în uitare cu mâinile mele. Și pe cele privind istoria mare, și pe cele privind istoria mică. Laolaltă cu elogiile la adresa părinților și a numeroasei sale fratrii, uneori mai lipsite de modestie decât ale acelui consătean al lui (și al meu), care a apucat, spre deosebire de el, să-și publice „opera”, „fresca”.

Deși ele erau de departe mai simpatice și mai agreabile decât ale respectivului, fiind de departe scrise cu mai mult umor.

Și asta pentru a-i da Cezarului ce-i al Cezarului, dacă Vica nu și-ar fi amintit atunci, când am fost împreună la Vadu, ca să mai risipească emoția, una dintre ele, ca deosebit de simpatică, poate aș fi omis-o. Despre Bunicul Sepetcidis de care ea rămăsese foarte atașată, din recunoștință că o ținuse pe pieptul lui împachetată ca un balot, când avea ea între zero și 40 de zile:

„Niciodată nu ne certa, zicea Unchiul. Nici de bătut, nu ne-a bătut niciodată. Cele mai bune sfaturi el mi le-a dat și cele mai bune metode pedagogice el le-a avut. Fără el, Mama s-ar fi îmbolnăvit de nervi. Este căpățânos și o să moară de foame, doar ca să mă chinuie, i se plângea Mama. Nu-l chema la masă, o sfătuia El. Pune-i în farfurie și cheamă-i pe toți, dar pe el, nu. O să moară de foame, zicea Ea. Și Tata: Stai liniștită, de foame se moare greu și poate dura și două luni. La mine n-a durat nici două minute. Când zăngănitul lingurilor nu s-a mai auzit, să mă fi văzut cum am apărut de după ușă, cu lacrimi în ochi: Dar ce, eu nu am voie să mănânc pe ziua de azi? Nici nu descopeream bine altă metodă de a o necăji pe biata Mama, de exemplu, refuzând să mă spăl pe mâini și pe față, că el găsea metoda să mă combată. Măcar pe mâini și pe față, uite-i, toți se spală! se plângea ea. Și așa era: Se înșirau frumos la jgheabul de lângă butoi, din curte, toți se spălau, nerugați, neîmpinși de la spate, dezbrăcați până la brâu. Doar pe mâini și pe față să se spele, afurisitul, spunea ea. (Ce n-aș da, mamă, să mă rogi și acum, n-ar trebui să-ți termini vorba și m-aș supune!) Și Tata, de colo: Nicolciu, ia vino tu încoace să te învăț eu ceva. Du-te și spală-te doar pe față, ca să scapi de gura ei. Uite așa, iei săpunul și te freci bine, doar pe față și puțin pe după urechi. Așa mai merge, ziceam, nici ca ea, nici ca mine. Ca Tata.”

*

Nici eu, nici Vica n-am cunoscut nicio idilă a Unchiului Nicolciu, pe care nu mi-l amintesc, practic, decât celibatar de la vârsta de 40 de ani. Deși casa îi era tot timpul plină de vase, ceșcuțe, boluri, farfurii desperecheate, provenite de la tot felul de ființe „cu inima bună”, cu care nu m-am intersectat niciodată la el, în foarte rarele vizite de atunci. De când Bunica Plamena fusese adusă la noi, rămânând o vreme în grija primei nurori, cu întreaga fratrie mă intersectam, întâmplător, doar când veneau s-o vadă.

Nici Caietul lui nu era mai darnic la acest capitol. Nu spune nimic nici despre sentimentele lui pentru Tanti Gina, soția moartă de tânără, la puțin timp după prima lui ieșire din spital. Și dacă despre ea e vorba, Tanti Gina este foarte scurt evocată undeva, dar fără nume, decât cu pronumele „TU”, scris cu majuscule, de o frumusețe poetică incredibilă:

„Unde ești TU acum? În sufletul meu, bătrân și el acum, mai bătrân decât tine cu 30 de ani, în fotografia asta, sub liliac, și mai unde? O să te întâlnesc oare? Și eu o să te recunosc pe tine, dar TU oare ai să mă recunoști?” Ai putea crede că e vorba despre altcineva.

Soția Unchiului Nicolciu s-a îmbolnăvit fulgerător de o tuberculoză care i-a prins inima, la nici 30 de ani, în timp ce el era programat pentru operația fără de care ar fi murit la rândul lui. Deși bine tratată, ea a murit în timpul convalescenței după ultima lui operație, deja prin șaptezeci și ceva.

Deși destul de mare, adolescentă deja, nu am multe amintiri cu ea și nici cu ei doi cât timp au fost un cuplu. Mi-e foarte clară și indubitabilă pentru mine concluzia că în ochii mei oamenii fericiți n-au istorie.

(fragment din romanul Cuibul din inima ei, apărut de curând la Editura Corint)