În torida vară a anului 1933, situația politică din Europa se înrăutățește după ascensiunea la putere a național-socialiștilor — și la fel se înrăutățește și situația lui Thomas și Katiei Mann și a celor șase copii ai lor. Chiar dacă îi vine greu să accepte ideea de a-și părăsi căminul, scriitorul devine conștient că mediul din Germania nu îi mai este prielnic, așa că, în iunie, aflată la capătul puterilor, familia Mann alege să se mute pe coasta franceză a Mediteranei, în idilicul oraș portuar Sanary-sur-Mer, prima oprire din lungul ei exil. La fel ca în cărțile sale anterioare, Florian Illies combină cu măiestrie faptele istorice meticulos documentate cu atmosfera epocii, cititorul putând simți amenințarea politică ce plutește deasupra familiei Mann și frământările membrilor acesteia, redate mai ales prin scrisori și fragmente de jurnal. Portretul lunilor petrecute în sudul Franței nu ar fi însă complet fără numeroșii artiști și intelectuali refugiați cu care familia intră în contact acolo, printre care Lion Feuchtwanger, Bertolt Brecht, Arnold Zweig sau René Schickele. Concentrându-se asupra probabil celei mai faimoase familii de artiști germani aflați în exil în anii 1930, Când apune soarele relevă teama, melancolia și durerea pe care le-o pricinuiește pierderea patriei și bunurilor lor, dar și conflictul interior și voința de a supraviețui chiar și atunci când vechea ordine amenință să se prăbușească.
Fragment
Pe 5 martie, în salonul supraîncălzit din Waldhotel din Arosa, sus, între munţii acoperiţi de zăpadă, Katia şi Thomas Mann împreună cu fiica lor Elisabeth, sosită de la München, precum și mulți alţi oaspeţi stau ca vrăjiţi după cină în faţa aparatului de radio, ascultînd ştirile despre deznodămîntul alegerilor din Germania. La 9 seara se anunţă rezultatul. Naţional‑socialiştii se proclamă învingători. Katia nu mai poate sta pe scaun de enervare şi se ridică indignată: „E absolut ridicol, e clar că n‑au fost alegeri libere. Opoziţia a fost de mult arestată”. Unul dintre oaspeţi se apropie de ea şi‑i şopteşte: „Stimată doamnă, aveţi, vă rog, grijă”. Pe Katia o trece un scurt fior de teamă, dar fireşte că n‑o arată.
*
Noul său editor fusese medic înainte, de aceea inițial Thomas Mann ia ad litteram ceea ce dr. med. Gottfried Bermann Fischer, ginerele primului său editor, acum destul de bătrîn, Samuel Fischer, îi recomandă în scrisoarea din 9 martie, şi anume să‑şi prelungească şederea în Arosa „din motive de sănătate”: „Am auzit că intenţionaţi să întrerupeţi cura mai devreme. Ca medic, consider că acest lucru este total greșit”. Treptat, Thomas Mann îşi dă seama că a primit un mesaj cifrat, mai ales că Fischer îl avertizează că altfel ar putea avea parte de „atacuri neaşteptate”. Enervat, îi citeşte scrisoarea soţiei cînd ea și Medi se întorc la hotel după o tură de schi.
*
În vila pustie a familiei din Poschingerstraße 1, Klaus şi Erika cumpănesc și ei cum ar putea să le transmită în mod clar părinţilor că în nici un caz nu trebuie să se întoarcă acasă din Arosa. Situaţia naţiunii este îngrijorătoare, cel puțin de la incendierea Reichstagului pe 27 februarie național‑socialiștii au trecut la acțiune şi răspîndesc teamă şi teroare în întreaga ţară. Totul clocoteşte, o frenezie oarbă. Trupele SA şi SS mărşăluiesc acum şi pe străzile din München, haidamacii nazişti în hainele lor lungi din piele s‑au postat în faţa caselor evreilor și pacifiștilor cunoscuţi. Intimidări, percheziţii și arestări pretutindeni. Ziarele îndeamnă la ură împotriva evreilor şi a duşmanilor deşteptării naţionale. La radiodifuziunea din München nu mai lucrează nici un evreu. De ziua revoluţiei naţionale pe toate clădirile oficiale din oraş s‑au arborat drapele cu svastică. La Berlin, pe 28 februarie, deci imediat după incendierea Reichstagului, Carl von Ossietzky, delicatul și pașnicul editor al publicației Die Weltbüchne, este mai întîi reținut și puțin mai tîrziu internat în primul lagăr de concentrare din apropierea capitalei. Se pare că, fugind, unchiul lui Klaus și al Erikăi, Heinrich, a evitat la mustață această soartă. Totuşi, loviturile cad tot mai aproape, fraţii le urmăresc cu un amestec de amărăciune şi groază lacomă de senzaţional: e posibil ca realitatea să depășească ce şi‑au imaginat ei în visele lor cele mai oribile şi în cele mai brutale scheciuri de la Die Pfeffermühle? Țara aceasta chiar distruge tot ce îi conferea valoare, farmec şi demnitate? Pe 11 martie, Klaus, altfel atît de volubil, notează în jurnal un singur cuvînt: „Plecare?”. Încă pune semnul întrebării, dar asta nu va mai fi valabil mult timp.
Ziarele naţional‑socialiste îi persecută deja pe Erika şi pe Klaus, nu doar pentru că sînt pe faţă homosexuali, ci și pentru că în cabaretul Erikăi se fac prea multe glume răutăcioase pe seama naziştilor. Şi, de asemenea, pentru că tot Münchenul ştie că Hedwig şi Alfred Pringsheim, părinţii mamei lor, au rădăcini evreieşti.
În „logica rasială” a naţional‑socialiştilor acest lucru li se aplică şi mamei lor, botezată creştină – şi, prin urmare, şi Erikăi şi lui Klaus. Dar în acest martie numai cei doi fraţi, boemi complet apolitici în trecut, intuiesc dimensiunile pericolului care îi ameninţă. Bunicii sînt de o nonșalanță încăpăţînată și enervantă. Ca şi cum averea şi poziţia lor socială i‑ar putea proteja. Și, spre deosebire de mama lor, nici chiar tatăl, la Arosa, nu vrea să recunoască gravitatea situaţiei şi insistă să se întoarcă direct în Germania, în frumoasa lor vilă, la cărţile sale şi la gramofon, şi plănuieşte deja o vacanţă cu toată familia în iulie, la Nida, pe litoralul Curlandei. Dacă nu s‑ar întoarce, îi spune el Katiei, ar transmite un mesaj fatal, căci asta ar însemna că crede în succesul naţional‑socialiştilor.
Pe 11 martie, la ora 18 fix, Klaus şi Erika au programată o convorbire telefonică interurbană cu soții Thomas Mann, actualmente la Waldhotel din Arosa, camerele 210 şi 211.
*
Thomas Mann nu se simte deloc în apele lui. De la începutul carierei sale de scriitor, ce a coincis cu începutul secolului, a fost mereu extrem de atent la felul cum este văzut. Întotdeauna a avut senzaţia că trăiește o existență simbolică. Chiar și acum, în prezentul imediat, el se gîndește la sine ca la o figură istorică. S‑ar putea numi grandomanie, dar poate că e doar realist.
În orice caz, nu‑i convine deloc ca fix acum, la începutul lui martie 1933, să stea și el în străinătate ca alţi scriitori celebri din Republica de la Weimar, precum Erich Maria Remarque sau Alfred Döblin, în timp ce în „Reich” – după cum îi spune mereu – au loc mari transformări. Thomas Mann se consideră un patriot adevărat – şi găseşte ridicol patriotismul naţional‑socialiştilor, cu tot patosul marşurilor cu torţe din fiecare seară. Nu vrea să dea de înţeles că „aceste creaturi”, cum îi numeşte cu dispreţ, ar avea puterea să‑l alunge pe el din ţară. Faptul că soţia şi copiii lui au rădăcini evreieşti i se pare, în mod naiv, ceva cu totul fără însemnătate.
El se gîndeşte la cu totul altceva. Thomas Mann ştie că alți autori fugiţi din ţară se consideră „emigranţi”. Or, el, marele Thomas Mann, laureatul german al Nobelului, nu concepe în ruptul capului să fie emigrant. Nu se simte emigrant. Prin urmare, nici nu poate fi emigrant (în mod înduioşător, toată viaţa a considerat că viziunea sa este singura realitate imaginabilă).
Cînd Katia rostește cuvîntul „emigrant”, Thomas face o grimasă. El? Te rog, nu. Are senzaţia că e ceva sub nivelul său. Nu vrea să facă parte dintr‑o comunitate oprimată. Un Thomas Mann nu îngăduie nimănui să‑i spună unde îi este locul!
