Pe cale de dispariție

Pe cale de dispariție reunește treisprezece povestiri despre oameni care simt că își pierd locul în familie, în cuplu, în lume, în corp sau în propria viață. Personajele încearcă să supraviețuiască relațiilor apăsătoare, anxietăților greu de controlat sau identităților instabile. Pendulând între realism psihologic și straniu subtil, volumul explorează fragilitatea, mecanismele intime de adaptare și efortul de a rămâne prezent atunci cânt totul este pe punctul de a se destrăma.

Mierla (fragment)

Teodora trăise cu impresia că familia sa era limitată la trei oameni, că nu poate să apară cineva nou fără să dispară altul. A crescut alături de mama și de bunica și, de fiecare dată când un bărbat se arăta interesat, bătrâna trântea ferm că trei oameni sunt de ajuns într-o casă și că femeia trebuie să-și ducă crucea până la capăt. Își închipuia că e vorba de cruciulița de aur de la gât, dar ce mare lucru, nu era vreo greutate, câteva grame. Ea nu avea, numai mama și bunica purtau bijuterii, dar a cerut și i-au dat și ei una din email colorat, pusă pe un șnur din piele. Când se plictisea, sugea șnurul până pielea se subția și se rupea, apoi îl înnoda. Îmbibat cu salivă, șnurul avea gust de ciuperci, iar în curând devenise mai mult noduri.

Petrecea mult timp jucându-se singură, la țară putea să alerge prin grădină și să bată mingea, dar în apartament nu prea avea ce face, mama ei o punea să citească și nu îi mai dădea voie să cotrobăie prin casă după ce spărsese cu ciocanul de șnițele niște mărgele din chihlimbar. Semănau cu bomboanele cu miere. Fetele de la bloc săreau coarda și se jucau cu păpușile, dar pe ea n-o lăsau afară fiindcă mereu o întrebau unde e tatăl ei, iar ea nu știa să mintă. Mai târziu, după atâta dus crucea în trei, a început să spere că tatăl ei se va întoarce. Ceea ce s-a și întâmplat, până la urmă. Amanta i-a făcut bagajele și l-a trimis înapoi la familie. Tatăl ei avea ochi lunecoși, dar și „aia“ avea doi frați. Niște nenorociți. S-a întors cu o mână în ghips și jigărit. Nu mai arăta cum îl știa, transpira mult și își acoperea chelia cu o șuviță lungă și rară. Mama ei l-a primit cu brațele deschise, nerăbdătoare să continue cicăleala de unde o lăsase. Când nu mai rezista, pleca „la aia“ sau la alta, apoi revenea acasă încă și mai sfrijit. În timpul acesta, bunica ei pendula între apartamentul lor și casa de la țară. Nu au stat nici măcar o noapte toți patru sub același acoperiș, iar în vacanțe o lua pe Teodora cu ea.

Într-o dimineață, bunica a trezit-o cu noaptea în cap.

— Hai să vezi berzele! E un stol întreg în curtea din spate.

I-a pus pe umeri o vestă de-a ei și a dus-o în grădină, în pijama și în pâslari.

— Să nu faci gălăgie.

Teodorei îi era frig și somn, iar vesta era aspră și mirosea a fum, ar fi vrut să se întoarcă, dar bunica ei mergea iute, cu pași mărunți. Abia se ținea după ea, aproape alerga. Bunica ei tocmai greblase grădina, florile piersicilor începeau să plesnească, iar pe lângă mejdină, în cratițe sparte, fumegau cârpe aprinse ca să țină șerpii la distanță.

— Unde-s berzele, buni?

— Ai răbdare!

Au trecut de colțul gardului și grădina de zarzavat s-a desfășurat în fața ochilor, întinzându-se mult în vale. Nu se vedea nicio barză, doar straturile goale trasate în rânduri și coloane perfecte.

— Au zburat, a constatat dezamăgită bătrâna. Erau așa frumoase. Într-un suflet am venit să te iau…

Teodorei i-a rămas întipărită imaginea berzelor descrise de bunica, încât uneori avea impresia că le văzuse aievea. Peste ani, în nopțile de dinainte să se nască Cip, nopți pline de ciudă și de vinovăție, îi revenea în minte stolul de berze dormind într-un singur picior, asemeni unor plante răsărite peste noapte din straturi, în lumina albastră a dimineții și în aerul rece, tăios, mirosind a cârpe arse.

Bunica ei s-a prăpădit când Teodora începea facultatea. A zăcut mult, toată zbaterea ei de femeie energică de la munte se mutase în spațiul delimitat de trup. O auzea deseori rugându-se la Dumnezeu să o ia. După o viață chinuită și să mori era greu. Moartea ei a coincis cu întoarcerea definitivă a tatălui ei, iar acesta s-a stins când Filip abia apăruse în viața sa. Un semn că urma ceva serios între ei. Ea trecuse de treizeci de ani și mai avusese relații, dar nu se lega nimic, părăsea ea când simțea că o să fie părăsită. Îi era rușine să aducă vreun băiat acasă. După ce „aia“ nu l-a mai primit, ochii lunecoși ai tatălui au devenit sticloși. Stătea prăvălit pe scaunul din bucătărie, în timp ce mama ei îl toca cu voce scăzută, să n-audă vecinii. Casa lor devenise un câmp minat. Nu știai cine exploda primul. Tatăl ei măcar dădea cu pumnul în masă și striga să fie lăsat în pace „că pe banii lui bea“, după care se culca. Mama ei, însă, voia să aibă mereu dreptate și șuiera vorbele printre dinți ca pe șrapnele. Dar tot ea îi aducea băutura, numai să nu-l știe ieșit din casă și să-l vadă lumea beat, iar noaptea scotea pe furiș sticlele la tomberon. Chestiile astea se recunosc însă, oricât le-ai ascunde. Era atâta familiaritate în poveștile taților din orașul lor, că noaptea se făcea coadă la tomberon. Umbre de femei, fiecare cu plasa ei opacă, îndesând resturi menajere și ziare între sticle, să nu scoată vreun clinchet.

— Bună, vecină, ce faci?

— Uite cu niște coji de pepene să nu se-mpută, tu?

— Cu niște hodoroage de aruncat din balcon.

Așa decurgeau discuțiile nocturne, pe fugă, cu ochii plecați să nu se ghicească minciunile și vânătăile. De multe ori reușeau să se evite, exista o solidaritate între ele și un orar nescris al rușinii. După ce tatăl ei s-a prăpădit, mama ei a dat costumele de „contabilă-șefă“ și „a luat-o pe calea bisericii“. Își dusese crucea până la capăt, iar acum nu știa ce să facă cu libertatea primită. Și-a făcut uniformă din hainele de doliu, însă era tot sobră și elegantă, nu ieșea din casă decât cu pălărie și cu nelipsitele mărgele din chihlimbar. Ani de zile după, când descoperea vreo sticlă dosită cine știe unde, începea să plângă. Era efectul întârziat al războiului. Toate păcatele tatălui ei fuseseră iertate și singura lui vină era că murise.