Moartea plutind pe apă

128 vizualizări
Citiți în 22 de minute

Mașina e trasă în fața scării. O Dacia papuc, albă, pe care două femei aranjează coroanele. Una îi pasează celeilalte tabloul decedatului, să-l prindă de grilajul din spatele cabinei șoferului.

Alte femei îmbrăcate în negru intră pe scară. La parter, Marius nu-și dă seama ce se întâmplă. La balcon, cineva spune că i-a murit tatăl. Alții o dau mai soft, că n-are cum, că e în putere.

Să tot aibă opt ani. Jucam fotbal cu el. Îi plăcea să stea în poartă. Când se răzgândea, trecea cu mine în atac. Și atunci te țineai de goluri. Mă înțelegeam bine cu el. La șapte cărămizi era orgolios, mai ales când pica în echipa adversă. Se oftica dacă-i dărâmam turnul. Mă lua la țintă cu mingea și mă înjura. Dar nu-i ieșea. Aveam viteza mai bună.

El era înalt și slăbuț. Făceau mișto alții mai mari de el, îi ziceau „scheletele”, dar se vedea că avea puterea și cuvintele necesare să le închidă gurile.

Acum privea Dacia albă papuc și pe cele două femei care aranjau coroanele. Se întreba cine o fi murit. Și de ce la scara lui.

Pe maică-sa o văzuse cu o oră înainte, la poștă. Lucra schimbul unu. Îi dădu un sendviș, după care se luase cu copiii la șapte cărămizi. Apoi a văzut mașina, un sicriu acoperit, pe care îl purtau pe umăr doi bărbați, și intrarea în scară. Marius era în curtea poștei, la vreo 100 de metri de scară.

Simți un junghi în capul pieptului, dar nu se sperie. Am alergat prea mult, își zise. Am mâncat și sendvișul și am băut apă. Când alerga, auzea în burtă cum se lovea lichidul de pereți și râgâia. Zicea că are broaște care fac oac-oac.

Dacia strălucea în soare, un soare puternic în februarie. Era pe la două. Marius își ștergea transpirația de pe frunte. Jocul continua, dar era fascinat de mașina de la scara lui.

— Hai să vedem, bă, îmi zice. Poate luăm colivă.

Așa vorbeam pe atunci. Când prindeam un mort, ne înființam la ușă la cerșit de colivă. Era bună, mai ales când uitau părinții să ne cheme la masă.

Abandonăm cele șapte cărămizi pentru mașina mortului. Ajuns lângă ea, privește coroanele și dă cu ochii de poza tatălui. Moment în care se blochează.

Ai fi zis că se transformase într-o statuie de piatră. Niciun mușchi nu mișca. Nici nu clipea. Privea în gol imaginea tatălui și se întreba ce caută acolo. Chipul fix. În colțul ochilor, urme de lacrimi ce creșteau. După care țâșni de lângă mine cu o viteză nouă. Ajunse pe casa scării în două secunde, trecu printre oamenii ce se adunau și ajunse în hol. Casa era plină. Pe maică-sa n-o văzu.

Femei care pregăteau în bucătărie, bărbați care ieșeau de la baie cu schimbul și treceau în sufragerie. La ușă, un lumânărar improvizat dintr-o oală de fier, cu nisip până la jumătate. Câteva fitiluri aprinse. Lângă, un făraș de tablă pe care se aflau mici pastile de cărbune cu tămâie pe ele.

— Ce se întâmplă? Ce se întâmplă? Ce… repetă întrebarea obsesiv, cu mici sughițuri.

— Marius, băiatu’ meu, vino înco’, o văzu pe bunică-sa ieșind din bucătărie.

— Cine sunt oamenii ăștia? Ce vor?

— Ei sunt.

— Și unde e tati? o întrerupe. Unde e tati? Unde e?

— Copile, vino la mămăița, îl apucă și-i strânse capul de șorțul de bucătărie.

Mirosea a vanilie și a esență de rom. O senzație de liniște puse stăpânire pe el și începu să plângă. Nu un plâns cu jale, ci unul molcom, de parc-ar fi înțeles cu toată ființa lui ce se întâmplă.

Dar îi era frică să pătrundă în sufragerie. Mai văzuse oameni morți și îl puseseră ai lui să pupe mâinile bunicilor din partea tatălui. El le-a pupat, dar apoi a privit capetele vinete, cu cocoloașele de vată înfipte în nas, și frica i s-a instalat în piept.

— Mămăiță, tati tău a.

— A mulit. Știu, a mulit, și continuă să plângă.

Nici așa nu-l forță să intre în sufragerie. Îi spuse să iasă afară, să se vadă cu mine.

Eu îl așteptam pe gardul ce împrejmuia apartamentul lui. Era grădinița blocului și voiam să văd ce e cu el. Și mie îmi era frică să dau ochii cu tatăl lui.

Când intrase prima oară în casă, m-am dus și eu pe casa scării, că eram curios. Și am ajuns până la ușă. Dar am văzut lumânările și am întins-o. Mi s-a făcut frică.

Cum stăteam pe gard, l-am văzut pe preot venind. Părea grăbit. Era ca în zilele când venea cu boboteaza. „Doamne miluiește, Doamne miluiește”, după care un „Amin”, banii și „Doamne, Ajută!”.

Pe ritmul ăsta părea că venise și la înmormântare.

Marius ieși cu un colac în mână și îmi întinse jumătate. Se așeză pe gard, lângă mine, și amândoi priveam Dacia albă papuc, cu coroanele agățate de ea și portretul prins cu sârmă de cupru de grilajul cabinei șoferului. Iar golul devenea liniște. O liniște apăsătoare care ne ducea departe de vârsta noastră. Era o liniște a morții. Până când însăși moartea a vorbit.

Mai văzuse oameni morți și îl puseseră ai lui să pupe mâinile bunicilor din partea tatălui. El le-a pupat, dar apoi a privit capetele vinete, cu cocoloașele de vată înfipte în nas, și frica i s-a instalat în piept.

Auzi primul țipăt, apoi pe al doilea. Apoi câteva voci de bărbați: „Scoate de-aci. Femeie, ia covorul. Adu cârpe. Lasă prosoapele astea. Dă-le-ncoa’.” Se mai auzea câte un „Dumnezeu să-l ierte!”. „Aleluia”, urmat de „Femeie, anunță pe cineva! Să se ducă la centrală. Distrugem tot”.

Moment în care Marius țâșni pentru a doua oară de lângă mine. Am înfulecat bucata de pască rămasă în mână și am pornit-o spre el.

La ușă, același sentiment de frică, dar o nouă stare mă împingea spre interior. Era un soi de adrenalină combinată cu fraternitate.

Ajuns în hol, vedeam cum oamenii se agitau care cu câte un prosop, care cu un lighean, cădiță, oală, ce prindeau, pe care le duceau în sufragerie. Pe masă, sicriul. În sicriu, tatăl lui Marius orientat cu capul spre intrare. Preotul ținea cădelnița în mână și tămâia cât mai aproape de ieșire. În partea dinspre geam, agitație. Oamenii puneau ligheane și prosoape. Unii ieșeau cu ele pline de apă ruginie.

— Să se ducă, domn’le, cineva la centrală. S-a spart caloriferul și nu au niciun robinet aici. Inundăm toată scara, Doamne, iartă-mă! Și ăștia, domn’le, cu presiunea lor. Nici n-ai de unde s-o oprești. Nu se mai face nimic ca pe vremuri, nimic.

Marius alergă la geam și văzu o gaură în caloriferul de tablă prin care țâșnea un jet puternic de apă ruginie. Linoleumul de pe jos băltea. Preotul își ridică sutana și ieși pe hol, așteptându-și răsplata.

— Doamne, Ajută! Ne vedem la cimitir. A fost un om bun. Să nu uitați de dascăl și de femeia de la lumânări, să tragă clopotul și să tămâieze mormântul. Dumnezeu să-l odihnească! Și-o întinse, scuturându-și pantofii de apă.

Marius mă vede și-mi zice să mă duc la centrală, că e presiunea mare.

O iau spre ieșire și-l strig pe Piciu să vină cu mine. Centrala era la un kilometru de cartier, prin preajma grădiniței. Era o centrală mare, construită din cărămizi, cu geamurile lipite pe corniere. Ușa de la intrare se regăsea la orice fabrică, de parcă o copiaseră la xerox, una metalică vopsită în bronz.

Îi zic lui Piciu să alergăm, că i s-a spart caloriferul lui Marius și e și cu tatăl mort în casă. Ăsta se scutură din corp, ca alungând un duh rău prevestitor, și începem să alergăm prin zăpadă.

Ajunși în fața centralei, ne apucă un sentiment de teamă. Cine o fi acolo? Și cum o să-i spunem? Ne-or crede pe noi oamenii ăia? Sunt fochiști, nu prieteni, mă gândeam eu.

Circulau tot felul de legende prin cartier legate de centrală. Că fochiștii fură copiii de la grădiniță și nu-i mai găsește nimeni apoi.

Adrenalina, care mă ajutase să ajung cu tupeu până în fața centralei termice, acum dădea rateuri. Dar nici nu puteam renunța. Aș fi picat de prost în fața lui Piciu, care era și mai mic decât mine. Plus că mai era și situația asta delicată cu înmormântarea, iar Marius se baza pe mine. De fapt, nu numai el, ci toată familia.

Puteai suna la centrală, dar nu răspundea nimeni. Iar dacă se întâmpla rar ca vreun fochist să audă și să ridice receptorul, zicea că nu se poate, că instalația e încărcată și cazanele funcționează la capacitate maximă. Pe scurt: „Ne doare la banană, descurcați-vă!”

Erau totuși excepții, dacă te duceai personal la ei. Te milogeai nițel și poate aveai o sansă. Atunci închideau un cazan și opreau alimentarea cu energie termică timp de o oră, cât să chemi un meșter.

Apuc mânerul ușii metalice și-l trag cu putere. Ușa abia se crăpă, deschizând în fața ochilor mei o nouă lume. Mai trag o dată și reușesc să pătrundem. În față, două cazane imense, cu guri de evacuare și ochiuri de flacără. Vedeam arzătoarele turând la maximum și o căldură copleșitoare ne cuprinse. După alergătură eram anesteziați. Zăpada se topea pe bocanci și obrajii ne ardeau. Câțiva bărbați în mânecă scurtă, cu salopete albastre mânjite de vaselină, verificau cazanele și presiunea din instalație. Sunetul infernului ieșea prin ochiurile de veghe.

Mă vede unul dintre fochiști.

— Ce-i cu voi aici. N-aveți voie! Ieșiți! urlă cât să se facă auzit.

— Domnu’, bună ziua, avem o problemă la caloriferul lui Marius, de la Poștă. S-a, s-a spart, reușii să scot câteva cuvinte pe gură.

Inima îmi bătea cu putere și pentru moment simțeam c-o să leșin. Diferența de temperatură era prea mare și mi se făcuse sete instantaneu. Piciu era în spatele meu. Intrase la apă văzând fochistul apropiindu-se de noi. Îi era și lui frică.

— Ce s-a întâmplat și unde mai exact?

— Păi, s-a spart un calorifer la parter. În D3, nu, stați, D1, cartier Poștă. Și, și, i-a și murit tatăl azi. E pe masă. Și curge apa, urlam și eu cât să mă audă.

— D1 zici, nu? Băiete, nu pot opri instalația fără aprobare. Hai până la șefu’ să vorbești cu el. E aici, intri pe ușa asta și apoi la stânga. Și-i arătă pe unde.

Frica devenea acută. Vedeam ușa deschisă, un mic coridor și încă o ușă. Fochistul o deschise și pe a doua și deasupra era un geam cu grilaj, poziționat aproape de tavan. Lumina intra în cameră, dar o senzație de rău puse stăpânire pe mine. N-aveam curaj să mă duc mai departe. În plus, dinspre cameră nu se auzi nicio voce.

În minte îmi apăruse imaginea unor schelete aruncate după ușă. Ca și cum fuseseră și alți copii pe acolo care muriseră. Și m-am panicat într-atât încât am luat-o la fugă. L-am tras pe Piciu după mine și, aproape de ușă, i-am aruncat fochistului un:

— Mi-e frică, domnu’. Nu pot intra.

Ca mai apoi să împing ușa de la intrare cu toată forța de care dispuneam și s-o zbughesc cu Piciu. Nu-mi amintesc sigur dac-am auzit un râs în spatele meu, că alergam printre nămeți și băltoci.

În 3 minute eram înapoi la Marius. Abia respirând, i-am spus că nu vor să închidă și m-am uitat la mâinile lui. Nu știu de ce o făcusem, dar ele erau roșii, ca abia scoase dintr-o oală în clocot.

— Stai liniștit, am, am rezolvat. Aveam un lemn în sertarul cu scule și l-am tăiat cu cuțitul așa, ca un creion, și l-am băgat în gaură. Măcar nu mai aruncă, dar era clocotită, puța mă-sii.

Apa în casă era până la gleznă. Femeile, cu coliva pe farfurii, ieșeau în casa scării. Scuturau picioarele. Unele mutaseră până și oala cu lumânări, să nu dea apa pe ele.

În casă nu mai era nimeni, decât mortul ce privea printr-un ochi deschis pereții albi.

Cepul din calorifer sugea apa dinăuntru și o vărsa într-un borcan, picătură cu picătură. Apoi picătura se transformă într-un mic firicel. Până când cedă.

DORIAN DRON (n. 1987, Pucioasa, Dâmboviţa), absolvent al Facultăţii de Litere şi al Masterului de Scriere Creatoare din Braşov. A publicat în 2018 romanul Scara (AB4) la editura FrACTalia şi Amintirile unui spălător auto în 2021 la editura Casa de Pariuri literare. Prezent în antologia Dragostea când te doare apărută la editura Litera în 2022, cu povestirea „Mesajul”. A colaborat cu echipa editorială a revistei Hyperliteratura scriind o serie de recenzii literare. Autor al site-ului blogullor.ro, unde a publicat o serie de interviuri cu muzicieni de top şi a recenzat romane contemporane.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

’95

Să vă zic… Nu trecusem pe la tata de mai bine de jumătate de an. Multe