O istorie a ereziei sau o erezie istorică? Lumea morarului Menocchio

Principalul merit al istoriografiei europene este instituirea unei tradiții onorabile de cercetare științifică, caracterizată prin rigurozitate și consecvență. Secolul XX, din acest punct de vedere, a fost fondatorul unei științe istorice autonome, după o lungă oscilație disciplinară printre diverse modele epistemice. Cel puțin, apariția curentului iluminist în secolul al XVIII-lea, conturarea școlii pozitiviste a lui Auguste Comte în secolul XIX și fondarea revistei franceze Annales d’histoire économique et sociale în 1929 sub patronajul lui Marc Bloch și Lucien Febvre, au reprezentat trei fenomene de cotitură în revoluționarea istoriei europene ca disciplină. Când spunem despre revoluționare, ne referim la o modernizare prin introducerea empirismului în cercetare, utilizarea abordărilor interdisciplinare, folosirea unui limbaj istoric adecvat, metode noi de studiere și analiză a surselor, toate fiind menite să edifice ipoteze noi și să ne distanțeze de ideile preconcepute și anacronism. De altfel, după Al Doilea Război Mondial, s-a resimțit o necesitate de remodelare și regândire a destinului umanității și a menirii omului în cadrul timpului istoric. Acest fapt a impulsionat dezvoltarea noilor direcții de cercetare, obsedate de metodele antropologice, dar cu o finalitate previzibilă – studierea omului în toată complexitatea sa.

Pe fundalul acestei imagini de ansamblu, începând cu anii 1970, asistăm la o fluidizare a studiilor aprofundate, la confluența istoriei și antropologiei, iar partea leului îi revine perioadei medievale, fiind remarcabilă abundența demersurilor scrise pe acest segment cronologic. Cu siguranță, tonalitatea a fost dată de cartea Montaillou. Un sat occitan, 1294-1321 (1975) a lui Emmanuel le Roy Ladurie, contribuție completată mai târziu de Natalie Zemon Davis cu Ficțiunea în documentele de arhivă (1987), de pildă.

Pe această cărare bătătorită au mers și mulți alți istorici, remarcându-se italianul Carlo Ginzburg cu studiul asupra căruia ne aplecăm astăzi, Brânza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea. Apărut în 1976, acesta a fost reeditat în 2025, dar până în prezent a rămas ca un exemplu clasic al microistoriei. Scrierea microistoriei este grevată de multe piedici care nu neapărat țin de pregătirea specialistului, ci mai curând de lipsa surselor istorice, decalajul dintre cultura orală și scrisă, mentalități specifice sau coduri culturale. De altfel, o maladie cronică specifică multor istorici este eludarea contextului și trăsăturilor epocii, care, inevitabil, subminează și calitatea demersului.

Ultimul enunț nu se referă la autor, care pe baza documentelor Inchiziției, a reconstituit cu acribie viața unui morar italian din secolul XVI din regiunea Friuli. Menocchio, așa i se zicea în comunitate, pe numele său adevărat Domenico Scandella, s-a născut în 1532 în satul Montereale, la poalele munților. Acesta a îmbrățișat profesia de morar, dar ocazional era și „dulgher, tăietor cu ferestrăul, zidar și altele de acest fel” (p. 29). Era căsătorit și avea 7 copii, iar încă 4 muriseră. Chiar dacă avea o proveniență socială modestă, modul său de viață nu era la limita subzistenței, cum singur a declarat. Având două mori închiriate unde lucra cu fiul său, Menocchio, din 1581 a suplinit și funcția de podestat (șeful administrației locale) al satului și așezărilor din jur, dar și cea de trezorier al bisericii parohiale din Montereale. Știa să citească și să scrie, îi plăcea să polemizeze pe teme religioase, fapt ce i-a fost incriminat de Sfântul Oficiu fiindcă „a rostit vorbe «eretice și dintre cele mai nelegiuite» despre Hristos” (p. 30).

Un lucru deloc obișnuit, Menocchio avea propriile concepții religioase și viziuni asupra lumii, care, oarecum intrau în coliziune cu pozițiile Bisericii. Acesta nu evita să le exprime în discuții de câte ori se ivea prilejul, așa cum a explicat și inchizitorilor propria cosmogonie: „Io am zis, fiindcă io așa gândesc și cred, că totu’ era un haos, adică pământ, aer, apă, foc toate laolaltă; și din grămada asta s-a făcut un amestec așa cum se face brânza în lapte, și-n ăla au apărut viermi, și-ăia au fost îngerii, și preasfânta putere a vrut ca ăștia să fie Dumnezeu și îngerii; și printre îngerii ăia era și Dumnezeu, creat și El din amestecu’ ăla în același timp, ș-a fost făcut domn ș-avea patru căpitani, Lucifer, Mihail, Gabriel și Rafael.” (p. 35) Așadar, se observă că Menocchio și-a creat o imagine cosmogonică stratificată, fundamentată din legendele creștine și cultura populară.

Este necesar să ne întrebăm cum un simplu morar a ajuns să aibă asemenea poziții bine articulate, încât să poată exprima idei apropiate polemicilor scolastice. Trei ipoteze care ar conține potențiale explicații sunt următoarele: 1. Menocchio le-a învățat singur 2. Se datorează lecturilor pe care le-a avut 3. A discutat cu persoane mai învățate care i-au insuflat anumite idei. De fapt, argumentarea autorului ne conduce spre ideea că toate trei au un sâmbure de adevăr. Menocchio avea o aplecare deosebită spre lectură, mai puțin spre scris, confirmând o dată în plus importanța culturii orale pentru omul medieval. Lecturile sale, menționate în cele două procese de care a avut parte, pivotează în jurul Bibliei tălmăcite în limba poporului, Florilegiului Bibliei, Istoriei Judecății de Apoi, Cavalerului Zuanne de Mandavilla, Decameronului lui Giovanni Boccaccio și altele, inclusiv o potențială ediție a Coranului,deși rămâne la nivel de presupunere. Privitor la interlocutorii săi, autorul prezintă unele ipoteze cu privire la cine ar fi putut contribui la extinderea orizonturilor sale, însă când anume sunt subiecte deschise pentru discuții.

Universul social al comunităților țărănești din Europa se caracteriza prin fuzionarea religiei creștine și credințelor păgâne, ultimele menținând o mitologie arhaică legată de ritmurile naturii și ritualurile agrare. Dogmatica creștină întâlnea rezistență din partea credințelor mai vechi, iar asta se transpunea, invariabil, în formarea imaginarului social. Pentru o perspectivă complementară, morăritul era o profesie larg răspândită în zona Italiei rurale, introducând în circuitul popular stereotipuri și prejudecăți despre morari, cum ar fi viclenia, hoția sau aviditatea acestora. Morarii erau mai susceptibili de erezie din cauza că moara era un spațiu al socializării rurale, unde se aduna lumea și, respectiv, se discutau tot fel de chestii asupra cărora morarul adesea își exprima opinia. Izolarea geografică a unor mori, situate în afara satelor și privirilor indiscrete, frecvent deveneau locul adunărilor clandestine. În temeiul acestor explicații, Menocchio era în poziția unui morar ordinar, fiind suspect pentru comunitate și autoritatea ecleziastică, care-și alimenta viziunile atât din postulatele creștine, cât și din cultura populară.

Multe ar mai fi de punctat, dar îl vom lăsa pe cititor să descopere singur lumea lui Menocchio. Panorama pe care am schițat-o foarte sumar, acoperă o parte infimă a universului construit de morarul italian. Indiscutabil este faptul că acesta nu a fost singurul în generația sa care promova opinii nepopulare, în răspăr cu ideile Bisericii. Cu regret, mărturiile despre gândirea omului medieval constituie un lapsus serios pentru reconstrucția istorică. Aceste mărturii continuă să dăinuie în arhive, ferite de ochii publicului, dar în așteptarea istoricului care-i „va reînvia” pe purtătorii acestor informații.

Evul Mediu rămâne să fie cea mai controversată perioadă din punctul de vedere al studiului istoric. Paradoxul este că cu cât mai mult o studiem, cu atât mai mult conștientizăm că o știm puțin. Nu în zadar în interiorul breslei istoricilor se zice că cei mai erudiți sunt medieviștii, faptul datorându-se muncii pe care aceștia o depun pentru a descifra și interpreta documentele despre o lume și o mentalitate total diferite de cele contemporane.

Pe final vom mai sublinia o dată că istoricul Carlo Ginzburg iese pe avanscena studiilor originale, reușindu-i o documentare temeinică despre un caz marginal, în care un simplu morar a fost judecat pentru erezie. Dincolo de banalitatea procesului, se reflectă viața unui om înțelept cu trăirile, sentimentele și gândurile sale, revoltat de decadența moravurilor și cupiditatea preoților, niște chestiuni atemporale în fond. În această ecuație, omul rămâne sursa principală de cercetare. Or, după formula lui Marc Bloch din celebra Apologie pour l’histoire ou Métier d’historien,istoricul este asemenea unui antropofag, acolo unde miroase a carne de om, el știe că-l așteaptă prada.