Ayelet Tsabari nu își ascunde ambițiile. În interviurile și lansările de carte care au însoțit apariția romanului ei Cântece pentru cei cu inima frântă, tradus de Anca Dumitru și publicat de Editura Humanitas Fiction în colecția „Raftul Denisei”, ea și-a declarat intenția de a face din această carte o bornă literară care să marcheze aportul comunității evreiești venite din Yemen în peisajul literar israelian. Ar fi, dacă vreți, un răspuns la numeroasele și mult mai cunoscutele creații ale unor prozatori precum Amos Oz, David Grossman sau Meir Shalev (toți cunoscuți publicului cititor de la noi prin traduceri la Humanitas sau la alte edituri din România), care dezvoltă în scrierile lor experiența israeliană din perspectiva celor născuți în Israel sau veniți aici din comunitățile așkenaze din Europa. Experiența ei de viață pare a se afla sub semnul neliniștii și al căutărilor. Născută în 1973 – anul războiului de Yom Kippur – în orașul Petah-Tikva din centrul Israelului, a călătorit de la vârsta de 20 de ani în toată lumea, stabilindu-se vreme de două decenii în Canada. Aici a început să scrie și să facă filme, devenind una dintre promisiunile literare ale literaturii canadiene și a celei israeliene de limbă engleză. În anul 2018 s-a întors în Israel împreună cu familia ei. Cântece pentru cei cu inima frântă, publicat în 2024, a fost romanul ei de debut, după două culegeri de proze scurte. Fiecare dintre cărțile ei de până acum a fost citită, apreciată, premiată. Scriitoarea a ales să creeze ea însăși versiunea în limba ebraică a acestei cărți, o rescriere mai degrabă decât o traducere. Cartea apărută la noi este prima traducere a romanului în afara celor două limbi ale scriitoarei. Denisa Comănescu, alături de colegele și colegii ei, merită (din nou!) felicitări pentru flerul lor editorial și mulțumiri pentru această carte de care cititorii din România se pot bucura înaintea celor din multe alte țări ale lumii. Este vorba despre o apariție editorială remarcabilă și se poate spune că multe dintre scopurile ambițioase pe care și le-a propus Ayelet Tsabari au fost atinse.
După lectura primelor câteva zeci de pagini ale cărții cititorii înțeleg că vor avea de urmărit două planuri narative care se vor întâlni cândva, spre final. Eroina principală se numește Zohara și este o israeliană care a trăit mulți ani în Statele Unite pentru studii de literatură comparată urmate de un proiect de doctorat care s-a cam împotmolit. Anul este 1995 și lunile în care se petrece această parte a acțiunii delimitează clar, precum patru părți ale unei simfonii, secțiunile cărții: august, septembrie, octombrie, noiembrie. Nu este vorba despre o perioadă oarecare în istoria Israelului. La 4 noiembrie 1995 a fost asasinat Yitzhak Rabin, prim-ministrul care avusese curajul de a porni pe drumul concilierii cu palestinienii, continuator al procesului de pace antamat la Oslo și semnatar al tratatului de pace cu Iordania. Acest eveniment joacă un rol important în carte, ca și întreaga atmosferă politică a perioadei și pentru cititorul avizat – israelian sau nu – derularea temporală seamănă cu o numărătoare inversă spre evenimentul traumatic care a schimbat istoria. Al doilea plan narativ se petrece în anul 1950, la doi ani după proclamarea independenței Israelului, într-o tabăra de tranzit a imigranților din toată lumea, populată în majoritate de cei veniți (sau aduși) din Yemen. Anii fondării Statului Israel și anii procesului de pace de la Oslo sunt două borne semnificative ale istoriei acestei țări. La fel ca în cărțile altor scriitori israelieni importanți, și la Ayelet Tsabari istoria personală a eroilor și cea a țării în care trăiesc sunt imposibil de despărțit.
Zohara se întoarce în Israel, după mulți ani petrecuți departe de locul în care își trăise copilăria, adolescența și anii primei tinereți, pentru a participa la înmormântarea mamei sale și la perioada de „shiva”, cele șapte zile de doliu imediat și de condoleanțe pe care le respectă familiile apropiate ale celor decedați. Povestea ei nu se află însă sub semnul morții, ci sub cel al descoperirii vieții și trăirilor mamei sale. Femeia simplă și harnică, venită foarte tânără ca imigrantă în Israel, care își dedicase toată viața creșterii copiilor, fusese un om mult mai complicat și mai interesant, mai pasionat și mai creator decât o cunoscuse fiica sa. Biografia sa includea secrete care i se vor dezvălui fiicei treptat și doar după ce mama nu mai este. Cât de bine îi cunoaștem pe cei de lângă noi, chiar pe cei cu care trăim împreună, de care suntem aparent atât de apropiați? Întrebările acestea și le vor pune toți cititorii cărții. Cântece pentru cei cu inima frântă este și o carte despre relațiile de familie, despre cele dintre mamă și fiică, despre lucrurile spuse și mai ales despre cele nespuse celor lângă care trăim.
Călătoria în biografia mamei este și o călătorie de auto-descoperire pentru eroina cărții. Anii petrecuți departe de casă o înstrăinaseră nu doar geografic ci și emoțional și ca mentalitate. Succesiunea generațiilor și mobilitatea celor mai tineri nu este un fenomen rar nici pentru israelieni și nici pentru alte nații în lumea de astăzi. Părinții eroinei veniseră în Israel ca imigranți într-o generație animată de sentimente patriotice, cu dorința de a trăi într-o țară nouă și de a construi o societate mai justă. Realitățile însă au strivit multe vise. O generație (sau mai multe) mai târziu, descendenții lor își vor căuta realizarea pe alte meridiane. Nu este vorba neapărat despre o presiune economică, ci despre dorința de realizare și de recunoaștere. Cele întâlnite în alte părți nu sunt totdeauna conforme așteptărilor, inegalitățile sociale sau etnice apar sub forme diferite, iar sentimentele de singurătate și de alteritate nu pot fi evitate:
„Ani mai târziu, la New York, devenind mai atentă la ce înseamnă să fii mizrahi, am înțeles că așa se întâmplă când ești făcut să te simți «celălalt», când te confrunți atât de des cu tot soiul de forme de rasism și cu microagresiuni, încât ajungi să nu mai știi dacă cineva este cu adevărat prejudiciat, sau dacă e vorba despre cu totul altceva. Asta se întâmplă când rușinea de a fi considerat «mai puțin decât…» apasă asupra ta, încă din copilărie, nespusă, nenumită, prezentă precum forța gravitațională, precum aerul pe care-l respiri; când propria cultură nu este reprezentată, sau, atunci când este, devine o caricatură, când propriul trecutul este șters, istoria – istoria respinsă, omisă din manuale sau rescrisă pentru a se potrivi cu narațiunea dezirabilă. Rămâi fără cuvinte, incapabil să-ți relatezi propriile experiențe.”(p. 95)
Portretul mamei se va contura pe măsură ce avansăm în lectură. Cele două planuri narative diferite construiesc treptat imaginea femeii discrete care unea familia într-un fel în care nu fusese cunoscută nici măcar de copiii ei. Fiecare dintre personajele din jurul ei o cunoscuseră altfel: pentru Zohara și sora ei, era vorba despre mama devotată care își dedicase viața creșterii lor, sacrificând fericirea ei personală și ștergându-și parcă propria persoană. Pentru nepotul Yoni, aflat el însuși la vârstă căutărilor și a rătăcirilor, ea este Tata, persoana căreia îi dedică eseul de licean în clasa finală despre cel sau cea care i-a influențat decisiv viața. Dar cândva, ea fusese și tânăra și frumoasa Saida, măritată, conform tradiției, încă adolescentă fiind, cu un bărbat necunoscut, înainte de a-l cunoaște și de a-și cunoaște și înțelege sentimentele. Secretele personale sunt amplificate de secretele istoriei. Ayelet Tsabari dezvoltă în romanul ei un episod dureros și încă incomplet elucidat din primii ani ai istoriei tânărului stat evreiesc: dispariția între anii 1948 și 1954 a unor copii ai imigranților din taberele de tranzit și de absorbție. Numărul acestora este de cel puțin 1035 (este numărul plângerilor oficiale înaintate comisiilor de anchetă), dar în realitate se estimează că s-ar putea să fi fost de patru ori mai mulți. Majoritatea covârșitoare erau copii din familii evreiești sărace, venite din țările arabe sau din Yemen. Până astăzi nu au fost descoperiți cei răspunzători. Au fost declasificate sute de mii de documente legate de aceste evenimente, dar autoritățile au negat mult timp răpirile sistematice, ceea ce a declanșat traume generaționale de durată și dezbateri continue. Cazuri similare s-au întâmplat și cu copii ai aborigenilor din Australia și ai indigenilor din Canada. Bănuielile sunt că majoritatea copiilor au fost încredințați spre adoptare unor familii înstărite.
„Fratele meu, Rafael, a dispărut din tabăra de primire Rosh HaAyin la câteva luni după ce familia mea ajunsese în Israel, în 1949. Mi s-a povestit că era un copil liniștit, blând și sănătos. Când au ajuns în tabără, li s-a cerut să-și lase bebelusii într-o creșă. Asistentele spuseseră că e mai bine pentru ei. Corturile erau insalubre. La început, mamele yemenite s-au răzvrătit, se strecurau acolo pentru a-și fura propriii copii, până când administrația taberei a întărit paza. Mama se ducea la creșă de câteva ori pe zi pentru a-l alăpta pe Rafael. Seara îl lua, îl îmbăia și se juca cu el înainte de a-l aduce înapoi. Într-o dimineață, când mama a ajuns la creșă, Rafael nu era acolo. Asistentele i-au spus că fratele meu răcise și fusese trimis peste noapte la un spital din Tel Aviv. Tatăl meu era plecat la muncă, în nord. Mama a luat autobuzul să-l viziteze, dar, când a ajuns acolo, o recepționeră i-a spus că Rafael murise.
În săptămânile care au urmat, prin tabără s-au colportat povești despre alți copii, alte morți, alte dispariții. Mai târziu, s-a adeverit că mulți bebeluși dispăruseră în acei ani în același mod – majoritatea yemeniți, restul mizrahi, balcanici și chiar câțiva așkenazi. Unii oameni nu le-au crezut pe asistente; Yosef Radai, de pildă, din cortul vecin, orbit de furie, a căutat prin tot spitalul până când și-a găsit fetița. Vie. S-au răspândit zvonuri despre evrei americani bogați, care veneau să aleagă copii pentru adopție, copii îmbrăcați special pentru ocazie, în haine care nu erau ale lor, și expuși precum vitele. La urma urmelor, imigranții yemeniți aveau mulți copii, prea mulți copii, și nici o noțiune de igienă. Nu știau să fie părinți. Și aveau trăsături atât de diferite de evreii europeni, atât de străine, încât părea acceptabil să li se ia copiii, să fie mutați în altă parte sau pur și simplu să nu se țină evidența lor. Ani mai târziu, la New York, prietena mea Shoshi mi-a arătat câteva dintre relatările pe care le găsise când investigase acest scandal: o asistentă-șefă, intervievată de comisie, a spus: «Poate că le-am făcut un bine». Alta se referea la copii ca la niște colete. «Eu aș fi fost fericită să știu că ai mei au primit o educație mai bună», a declarat ea.” (pp. 54-55)
Saida, eroina absentă a cărții, cea al cărei portret se conturează din amintirile fiicei și a celorlalți din jurul ei, avusese un dar special – cel al cântecului. Zohara și-o amintește din copilărie cântând, iar după ce ea dispăruse, devine moștenitoarea unei colecții de casete audio imprimate cu cântecele ei. Ele vor deveni cheia căutărilor și a descifrării personalității, dar acceptarea nu este imediată.
„Cânta oare despre Rafael, fratele meu pierdut?
Mai târziu, pe când eram la liceu, și mama cânta, începusem să-mi dau ochii peste cap, oripilată de trilurile și modulațiile vocii ei. Sună străin, arab și cu totul ieșit din modă; nu semăna deloc cu muzica de la radio, cântată de soliști așkenazi, sau cu cântecele naționaliste cu iz rusesc pe care le învățasem la cor, la școală (linii melodice care, de fapt, erau împrumutate din cântece rusești). Profunzimea emoției și patosul din vocea ei mă stânjeneau.
Și nu era doar cântatul. De tot mai multe lucruri începuse să mi se facă rușine cât am mers la Schneider, un internat de elită, pentru copiii înzestrați, din Ierusalim, la care am fost trimisă de la paisprezece ani. Nu am vrut să mă duc. Nu-mi păsa de bursă, nu mă încânta onoarea de a fi fost aleasă, împreună cu alți adolescenți mizrahi – ai căror părinți, precum ai mei, imigraseră în Israel din țările arabe din Orientul Mijlociu și din nordul Africii –, să urmez o școală pe care familia mea nu și-ar fi permis-o în veci. Sigur, ardeam de nerăbdare să scap de acasă, dar așa cum voiam eu și nu încă. Pentru mine, faptul că ea m-a expediat la vârsta aceea, la scurt timp după moartea tatei, a fost ca un abandon, ca o trădare.”(p. 20)
Cântecele și poezia joacă un rol important în intrigă, în viața personajelor și în construcția literară complexă pe care o concepe Ayelet Tsabari. Proza, poezia și muzica alcătuiesc un ansamblu, de la motto-urile care preced narațiunea și până la textele cântecelor inserate în text. Putem vorbi despre o structură simfonică, în care cântecele yemenite reprezintă motive preluate și amplificate de proză. În limba ebraică același cuvânt – „shir” – are semnificația dublă de cântec și de poezie.
Excepțională este, în opinia mea, descrierea rolului pe care cântecul îl joacă în viața tradițională a comunităților evreiești. Întâmplarea face că atunci când citeam cartea să fi văzut și filmul „Riso amaro” (Orez amar) al lui Giuseppe De Santis, una dintre capodoperele neorealismului italian, lansat în 1949. Acolo este vorba despre femeile care trudesc pe plantațiile de orez din nordul Italiei de după război. Proprietarii și administratorii locului le interziseseră să vorbească în timpul muncii, și atunci ele găsiseră un mod original de a-și exprima sentimentele și revolta – cântecul. La fel se întâmplă și în cazul femeilor din Yemen, relegate la un rol subordonat în familie. Private de dreptul de a vorbi pentru a-și exprima opiniile sau trăirile, ele găsesc în cântece modalitatea de a se face auzite. Creațiile sunt colective – participantele sunt totodată poete, compozitoare și interprete:
„— Femeile erau analfabete, știi, așa că melodiile se transmiteau din gură-n gură și se rescriau mereu, de fiecare dată când erau cântate. Cu excepția celor ceremoniale, cum ar fi cele de la henna, care rămâneau mai fixe. Așadar poeta…
–— Poeta?
-—Da, cea care, în mod tradițional, scria versurile, de obicei pe una dintre melodiile deja cunoscute. Odată ce le cânta, nu-i mai aparțineau, ca să zic așa, alte femei le puteau prelua și adapta. Unele poete înzestrate erau în stare să improvizeze câte-un vers pe loc! Fascinant, nu? Așa că există multe variante. Poți găsi și versuri care se repetă în cântece diferite, ca aici, a zis, gesticulând spre casetofon. Versul ăsta înseamnă: «Inima mea e însetată, și chiar dacă aș bea toată marea, nu m-aș potoli». L-am mai auzit și în alte cântece.” (p. 165)
Cântece pentru cei cu inima frântă este o carte cu multe straturi și fațete, care captivează, surprinde și fascinează la fiecare pagină întoarsă. Conflictele dintre generații, întâlnirile dintre culturi, presiunea pe care lumea modernă o exercită asupra tradiției, dar și cea pe care tradiția o impune celor care visează să iasă din tiparele ei, sunt teme suficient de universale pentru a fi înțelese și a genera rezonanță cititorilor de oriunde. Cei pasionați de istoria Israelului în contextul mai larg al conflictului dintre evrei și arabi în Țara Sfântă își vor putea îmbogăți perspectiva cu episoade inedite pentru majoritatea dintre noi, care se adaugă operelor literare ale unor scriitori consacrați, cunoscuți deja publicului din România. Chiar și pentru cititorii israelieni, în special pentru cei mai tineri dintre ei, episoadele descrise în carte pot fi inedite, fie că este vorba despre cazurile complexe și incomplet elucidate ale dispariției copiilor yemeniți și din alte comunități evreiești orientale din anii ’50 ai secolului trecut, fie că este descrisă atmosfera anilor în care au fost încheiate acordurile de la Oslo, a lunilor care au precedat asasinarea prim-ministrului israelian Yitzhak Rabin și însuși evenimentul traumatic care a oprit și deturnat cursul istoriei.
Romanul scris de Ayelet Tsabari este însă înainte de toate literatură de bună calitate. Proza simplă și relatarea directă se combină cu poezia și cu emoția mărturisirilor unor secrete multă vreme sugrumate. Eroii își completează propriile amintiri și povestind se descoperă pe ei înșiși, ca și cum s-ar afla pe canapeaua unui psihanalist. După câteva pagini, orice cititor va uita că este vorba despre un roman de debut, un debut târziu, dar totuși un prim roman în bibliografia prozatoarei. Povestea de dragoste imaginată de autoare supraviețuiește deceniilor de istorie complicată și rămâne în amintire cu episoade emoționante și încărcate de simboluri. Portretul unei femei care se naște, se maturizează și își trăiește viața în contextul evenimentelor din jur se conturează treptat prin intermediul amintirilor și a relatărilor culese din perspective diferite. La sfârșitul lecturii am simțit că mi-am completat cunoștințele despre cultura unei comunități care nu-mi era necunoscută, dar pe care acum pot să o înțeleg mai bine, și ca trăiri, și în creativitatea ei. Aș recomanda lectura cărții împreună cu audierea unor cântece ale unor muzicieni evrei israelieni precum Bracha Zefira, Ofra Haza, Boaz Sharabi sau a grupului Yemen Blues. Cred că toți cititorii cărții lui Ayelet Tsabari vor ieși îmbogățiți din această experiență. Eu voi urmări cărțile ei care vor urma cu atenție de cititor deja devotat.
