Imposibilele întoarceri

Scriitorul israelian Yaniv Iczkovits este foarte ocupat în aceste zile. În primul rând, se află în curs de lansare cel de-al cincilea roman al său – Începutul lucrurilor. După o amânare de jumătate de an datorată evenimentelor care s-au abătut asupra Israelului începând cu octombrie 2023, începe difuzarea serialului Nimeni nu părăsește Palo Alto, bazat pe cel de-al patrulea roman al său, ocazie cu care Iczkovits își face debutul ca scenarist. Acestea se adaugă bogatei activități publice care include participare activă la demonstrațiile de protest împotriva politicilor guvernamentale și în favoarea unui acord care să ducă la eliberarea ostatecilor israelieni răpiți și deținuți de teroriști în Gaza. Asta la câteva luni numai după ce scriitorul – activist proeminent în mișcările pacifiste, dar și rezervist într-o unitate de elită – se reînrolase în armată pentru a participa la acțiunile militare israeliene care au urmat atacurilor teroriste de la 7 octombrie 2023.  

În România, Yaniv Iczkovits are deja un public al său. Familia lui a emigrat din România și scriitorul a declarat în câteva ocazii cât de importanți îi sunt cititorii de aici, poate cei mai importanți pentru el după cei din țara sa. După ce al treilea roman al său, Fiica măcelarului, bestseller internațional, a devenit și unul dintre succesele popularei serii „Raftul Denisei” a Editurii Humanitas Fiction, la sfârșitul anului trecut a apărut în aceeași colecție traducerea (semnată de Ioana Petridean) a celui de-al patrulea roman al său, Nimeni nu părăsește Palo Alto. Este vorba despre o carte foarte diferită de toate cele care au precedat-o, care demonstrează nu numai faptul că avem de-a face cu un scriitor de mare talent, dar și cu un autor care nu se repetă și nu încearcă să-și capitalizeze succesele trecute, ci dimpotrivă, explorează noi dimensiuni și modalități de exprimare și încearcă să se reinventeze la fiecare nou volum pe care-l adaugă propriei bibliografii.

Nimeni nu părăsește Palo Alto are patru părți, fiecare însumând în jur de o sută de pagini, fiecare diferită în felul în care este narată. Această versatilitate stilistică îi permite lui Yaniv Iczkovits expunerea unor puncte diferite de vedere și creează o senzație de mozaic sau de puzzle la a cărui desăvârșire este invitat să participe și cititorul. Se poate spune că avem în mână o culegere a patru nuvele interconectate și personaje comune, care alcătuiesc imaginea unei secțiuni în timp (20 de ani între 1998 și 2018) și spațiu (în special orașele Tel Aviv și Haifa, două dintre cele trei metropole ale țării) ale realității israeliene recente. Prima parte este povestită la persoana întâi de detectiva Iris Abramov. Sub forma unei declarații de verificare a abilitații parentale în cadrul procedurii de divorț, polițista relatează un caz misterios cu aură fantastică – apariția unui cadavru suplimentar la laboratorul de disecții al Facultății de Medicină din Haifa. Partea a doua – cea mai interesantă literar, în opinia mea – alternează două planuri narative. Din nou este vorba despre disecarea unui cadavru la o morgă, zece ani mai târziu însă, și la o altă Facultate de Medicină, cea din Tel Aviv. Detaliile tehnico-medicale alternează cu reconstituirea vieții lui Tobias, cel al cărui corp se află pe masa de disecție, un poet arab care își risipise marele talent și dusese o viață de parazit boem înconjurat de femei pe care le salva de pe străzi. A treia secțiune a cărții detaliază ascensiunea socială a lui Noah Kenny, un personaj care ar putea simboliza succesul social în Israelul contemporan, din nou relatat la persoana întâi de eroul care, suspectat de crimă, se pregătește pentru a trece un test cu detectorul de minciuni. În fine, ultima parte încearcă (și reușește parțial) să unească firele narative și să explice unele dintre destinele personajelor întâlnite până atunci prin relatarea călătoriei fictive a lui Yotam, fiul lui Noah, în Himalaia care deghizează o călătorie mai apropiată geografic și mai ales o traiectorie interioară diferită, în încercarea de a-și elibera propriul destin. Personaje din carte se reîntâlnesc după decenii, reapar după generații. De fapt însă, și asta reflectă experiența israeliană, este vorba despre o țară mică, în care multă lume cunoaște pe multă lume și în care destinele se intersectează și se influențează unele pe altele în modalități de multe ori surprinzătoare.

Ce reprezintă Palo Alto, orașul ideal pe care „nimeni nu-l părăsește” din titlu? Mai multe explicații sunt posibile și cititorul este invitat să o aleagă pe cea care i se potrivește sau să o adauge pe a sa personală. Una dintre ele este legată de orașul Palo Alto însuși, centru hi-tech în Silicon Valley, oraș în care este concentrată o viață academică, științifică și culturală intensă. Unul dintre personajele secundare (și totuși personaj-cheie) din carte trăise mulți ani acolo și devenise expert internațional în medicină legală. Și totuși, într-o bună zi, el decide subit să se întoarcă în Israel. Un episod similar i se întâmplă lui Tobias. De altfel, multe dintre personajele din cartea lui Yaniv Iczkovitz par să împărtășească segmente asemănătoare de biografie. Situațiile par un comentariu oblic despre un fenomen social – părăsirea Israelului de către mulți oameni de știință sau de cultură valoroși, aflați în căutarea gloriei, a recunoașterii internaționale sau pur și simplu a unei vieți mai comode și mai liniștite decât cea din agitata Țară Sfântă. Și totuși, mulți dintre ei nu se pot despărți definitiv de trecut, de rădăcini, și se întorc.

„Câțiva dintre studenții pe care i-am interogat au spus că, în urmă cu puțin timp, dr. Sczupak stătuse alături de ei la cantină și dărâmase zidul care-l despărțea pe profesor de elevii săi. L-au întrebat cum de hotărâse să părăsească un loc precum Palo Alto. A vorbit despre soarele de acolo, despre mângâierea soarelui californian, un soare care nu-ți atinge capul asemenea soarelui din Israel. Un soare curat. Un soare care, chiar și seara, păstrează parfumul de rouă al dimineții. Un soare politicos, care nu vrea să te doboare sau să te lovească. Un soare așa cum ar trebui să fie. Consolator.

[…]

Nici măcar n-a spus ceea ce-i stătea pe vârful limbii. Nu. N-a îndrăznit s-o spună. N-a zis că acolo inima lui se sufoca, iar sufletul lui era înstrăinat. N-a spus că, de fiecare dată când intra în strălucitoarele magazine din Palo Alto, se simțea că și cum ar fi aterizat pe o planetă diferită. N-a spus că studenții de la Stanford, cei mai buni și cei mai inteligenți din lumea întreagă, nu reușeau să trezească în el emoția pe care i-o trezeau studenții de la Technion.

[…]

— Nimeni nu părăsește Palo Alto. Dar eu am făcut-o!” (pag. 60-62)

O altă explicație, poate nu foarte diferită de prima, este ceea ce se întâmplă câtorva (din nou mai multe) dintre personaje, urmărite de traumele copilăriei. În cazul lui Iris este vorba despre abandonarea timpurie a familiei de către mama sa. Un alt personaj secundar, dar important își pierde sora înecată în mare și își va crea un alter-ego imaginar al acesteia care îl va însoți până în adolescență. Talia Alkalai – femeia care-i iubește și care este iubită și de Noah și de Tobias – duce amintirea unui alt episod petrecut la țărmul mării, în care reușise singură să scape de un destin similar, luptându-se cu un vârtej în ape și ieșind din el prin forțe proprii. Aceste experiențe marchează destinele eroilor. Nimeni nu părăsește cu totul spațiul copilăriei, mai ales dacă acesta este marcat de episoade traumatice. Relațiile cu părinții sau frații lipsă nu dispar niciodată din conștientul sau subconștientul lor.

Există însă și o traumă colectivă, împărtășită nu doar de eroii cărții, ci de toți locuitorii evrei ai Israelului. Expunerea ei, prin relatarea detectivei Iris Abramov, reflectă orientarea ideologică a scriitorului, care dorește să pună narațiunea complexă pe care o oferă cititorilor în contextul și mai complex al istoriei recente a Israelului și al conflictului israelo-palestinian. Episodul se petrece într-unul dintre cartierele vechi ale Haifei, oraș mixt cu populație evreiască și arabă, părăsit în perioada Războiului de Independență din 1948-49 de mulți dintre locuitorii săi arabi:

„Locuiam în casa familiei Jerrar, o familie de arabi care fie fugise, fie fusese alungată în ’48. Nu știam ce versiune a poveștii să credem, iar adevărul este că nici nu întrebaserăm cu adevărat vreodată. Și, chiar dacă am fi întrebat, povestea ar fi diferit, în funcție de persoana întrebată. Ferestrele casei noastre dădeau spre moscheea Istiqlal, aflată între Bet Shean şi treptele pieței Al-Afrani. Zidurile erau căptușite cu nisip și scoici, iar tavanele erau ranforsate cu bârne metalice. Fiecare pas pe care îl făceai pe podelele de pământ zguduia întreaga fundație a clădirii. Lumina pâlpâia în funcție de modul în care fuseseră legate firele instalației electrice, iar țevile se înfundau deseori.

Tata nu muta nimic de la locul lui. Hainele familiei Jerrar erau încă frumos aşezate pe rafturi. Eu dormeam pe salteaua și în așternuturile lor. Păturile cu care eram acoperită noaptea păstrau încă parfumul lor. Din cauza asta, mă temeam să invit prieteni la mine acasă. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns faptul că eram grasă şi fără mamă, puteau spune despre mine și că eram arăboaică. Tata păstrase pereții exact cum îi lăsase familia Jerrar. Cei din salon erau roșii, de culoarea pământului, simbolizând deșertul. Cei din camera tatei erau de un verde strălucitor, simbolizând Grădina Edenului. În camera mea, fuseseră pictați în albastru, pentru a alunga spiritele rele. Familia Jerrar nu s-a întors niciodată, însă eu am avut mereu impresia că nici nu plecaseră vreodată. Prezența lor se simțea în continuare în casă, eram convinsă de asta.” (pag. 47-48)

Mozaicul social pe care îl construiește Yaniv Iczkovits în această carte este divers și semnificativ. Majoritatea personajelor aparțin unor straturi sociale care nu sunt cele mai reușite social sau profesional: polițiști aflați în continuu stres și recurgând uneori la violență, artiști nerealizați, gangsterii locali și vagabonzii străzilor. Singura excepție este Noah Kenny, cel care trăiește o spectaculoasă poveste de ascensiune socială, ridicându-se de la nivelul de copil crescut în internate la rangul de onorabil funcționar la bancă, îmbrăcat în costum și dotat cu birou și cărți de vizită, și apoi la cel de ultra-bogătaș, proprietar de blocuri rezidențiale de lux și membru al cercurilor economice și politice care rezolvă orice problemă cu un telefon și mai ales cu bani. Momentul tranziției sale este surprins într-un episod bine creionat:

„M-am apropiat și am văzut mii de peștișori înotând, în apă, peștișori despre care ulterior am aflat că se numesc Garra rufa. Ei sunt renumiți pentru apetitul lor pentru pielea uscată. Iar un tip masiv, care părea a fi slav, se tot fâțâia pe platformă, dar în așa fel încât picioarele să-i fie scufundate în apă. Mii de Garra rufa se întreceau pentru pielea uscată de dintre degetele lui, ciugulindu-i gleznele și înghesuindu-se să-l atingă. Iar tipul stătea acolo ca Stalin, uitându-se la piscină cu o privire victorioasă. Alți doi oameni s-au așezat pe platformele de deasupra celorlalte două căzi, iar, în numai câteva minute, s-a format o coadă de clienți care așteptau să fie serviți de pești. Tot ce-ți rămâne de făcut e să te distanțezi de o asemenea congregație de idioți. Dar, dintr-un motiv sau altul, atracția mulțimii față de pești mă fascina. Primul meu gând a fost că oamenii care alcătuiau mulțimea aceea semănau mult cu Garra rufa: Migrau în bancuri, erau ușor de distras, înghesuiți într-un hotel, simțindu-se ca stăpânii mării, ciugulind brânzeturi cu gust de piele uscată și comportându-se ca niște fețe regale. Și eu, ca un Garra rufa, mă simțeam bine, confortabil și sătul în timp ce lucram pe post de consilier bancar, în timp ce, în esență, nu eram decât un peștișor care ciugulea pielea uscată de pe picioarele unor conducători precum Konfino, Ratzon și Benayahu. Deodată, mi-am dat seama că singura mea șansă de a mă simți mulțumit era să stau pe marginea căzii și să-i urmăresc pe peștișorii precum Konfino şi Benayahu luptându-se pentru pielea uscată de pe tălpile mele. Mi-a devenit limpede că nu puteam schimba lumea și că eram nevoit să accept idioțenia locuitorilor ei că pe un dat. Eu eram acela care trebuia să decidă dacă voia să rămână în continuare un peștișor mâncător de piele uscată.” (pag. 255-256)

Este vorba aici și despre confruntarea dintre Israelul pragmatic și materialist, care a propulsat țara în ultimele decenii la rangul de putere capitalistă, tehnologică și economică și de Israelul idealist, sentimental și boem reprezentat de Talia, de tatăl ei, de Tobias. Victoria sociala a lui Noah Kenny este umbrită de eșecul sau emoțional. Nu este vorba despre un șablon de genul „banii nu aduc fericirea”, ci despre o imposibilitate de a-și realiza trăirile în relațiile cu cei care contează pentru el în absența unui sistem de referință moral și de eșecul înțelegerii celor care se află în jur și care nu se supun normelor sociale. Eșecul său este oglindit de un episod care i se întâmplă fiului său, Yotam, cu o generație mai târziu.

„Se gândește la motivele acestei înfrângeri. Oare pentru că Emil e mai mare cu câțiva ani decât el? Emil e mai frumos? În sufletul lui, știe că toate aceste motive sunt insignifiante. Emil e pur și simplu mai liber. Despre asta e vorba. Emil își croiește drum prin lume fără cămașă, fără slujbă, fără vinovăție. În timp ce el? El nu-și va scoate niciodată cămașa. Probabil că Emil merge la mare în fiecare zi. În timp ce el? Masteratul în administrarea afacerilor îl așteaptă cu brațele deschise. Și deodată se identifică cu tatăl său, care a fost înfrânt de Tobias. Pentru că toată viața lui s-a străduit să-i întoarcă spatele acelui străin care își târșâia picioarele prin casă, iar acum e forțat să își dea seama cât de mult îi seamănă. Care erau șansele tatălui său în fața bărbatului bronzat, fără cămașă, din Wadi Nisnas? Și ce putea face el în competiția cu Emil? Exact ca tatăl lui, și el ar fi fost părăsit de către mamă, de dragul poetului. Dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, oare s-ar fi mutat aici? («Nu spune asta, iubirea mea, știi că nu e așa.»).” (pag. 376-377)

Observați și dialogurile mute, cu fraze nespuse, care creează un plan paralel al interacțiunilor dintre personaje. Destinele întrețesute, dar care par să împărtășească episoade comune sau asemănătoare, care îi aproprie pe eroi, îi vor captiva pe cititorii cărții. Există în roman și episoade cu atmosferă detectivistă și două sau trei cadavre rezultate din morți suspecte, dar niciunul dintre aceste mistere polițiste nu este clar elucidat. Ultima parte a cărții expune un fals jurnal de călătorie. Yaniv Iczkovits pare a jongla cu genurile literare și a-și purta cititorii pe piste care nu duc nicăieri, tocmai pentru a sublinia în final un mesaj umanist și profund emoțional. Pentru a explicita mesajul folosește cuvântul ebraic biblic „hesed” care are interpretări multiple printre care milostivenie, îngăduință și compasiune. În cuvintele unui alt mare prozator, român: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” În cuvintele eroilor acestei cărți:

„Mângâie capul acoperit de păr des al bărbatului şi-l îmbrățișează, simțind mirosul respirației și al transpirației lui, după care îi șoptește la ureche. («Jeremy, ascultă-mă. Locul ăsta nu e pentru tine, nu vezi asta? Uită-te la tine. Nu există nici o hesed aici. Trebuie să pleci.»)

— Ce e aceea hesed, domnule?

— Hesed înseamnă îngăduință, iar îngăduința e ceva complicat.” (pag. 413)

Câteva cuvinte despre traducere. Am apreciat alte versiuni românești ale unor cărți traduse de Ioana Petridean. De data aceasta am avut destule momente de ridicare din sprâncene. Încep de la folosirea – conform paginii de titlu – a unei versiuni în limba engleză a cărții. Este vorba, poate, despre o traducere „oficială” pusă la dispoziție de editori sau distribuitori traducătorilor care nu cunosc limba ebraică. De ce este însă nevoie de a traduce din alte versiuni decât cea originală în ebraica, în condițiile în care există zeci sau sute de mii de vorbitori ai ambelor limbi în lume și câțiva traducători foarte buni între cele două literaturi printre ei? Nu știu dacă stângăciile de exprimare și inexactitățile în traducerea numelor unor instituții se datoresc traducerii primare sau celei secundare, dar în unele locuri nu am putut să nu observ câțiva „falși prieteni” („false friends”) evidenți. Păcat.

Evoluția lui Yaniv Iczkovits continuă. El este astăzi printre vocile clare și cunoscute în lume. Editura Humanitas Fiction, cea care l-a publicat pe Amos Oz într-o colecție dedicată de autor, are șansa să-l fi descoperit pe Iczkovits în primăvara carierei sale literare. O colecție similară ca valoare pare a se construi în timp. Nimeni nu părăsește Palo Alto este o carte complexă și interesantă, o imagine mozaic a experienței israeliene. Nu o ratați.

Iar eu, acum, mă pregătesc să vizionez serialul de televiziune bazat pe această carte.