Viața ca o scenă de teatru

Cel mai recent roman al autoarei americane Katie Kitamura, Audiție, finalist la Booker Prize și la alte premii literare importante, este scris la persoana întâi și pare a fi încadrat de majoritatea cititorilor în genul thriller psihologic domestic.

Alegerea titlului

Mărturisesc că, după ce am citit cartea, am rămas cu multe întrebări. Nu înțelegeam de ce sunt două părți, care tratează într-o cheie antagonică viața acelorași personaje, fără ca scriitoarea să întindă o punte între felul în care este abordat subiectul în prima parte și în a doua. E o rupere totală de ritm, de comportamente, de situații. Totuși, aveam în față un roman, nu două nuvele. Și de ce acest titlu, m-am întrebat. Doar pentru că naratoarea, care este și personaj principal, e actriță? Mi s-a părut prea ușoară explicația. Ceva, însă, mă atrăgea în felul în care era construită narațiunea, personajele, cele două părți care te întorc la 180 de grade, îți răsucesc mintea. Aveam să înțeleg doar după ce am recitit romanul.

Katie Kitamura nu a ales întâmplător acest titlu. În opinia mea, avem de a face cu un roman pirandellian. Autoarea creează un roman în stilul lui Luigi Pirandello (sau, mergând mai în timp, în stilul lui Cehov), prin explorarea granițelor dintre iluzie și realitate, prin relativizarea adevărului și prin dedublarea personalității (un roman ca un teatru în teatru). Un roman haotic în aparență. Dar fix așa este viața: o piesă de teatru în care nu există coerență, ordine perfectă, un sens predefinit. În fiecare moment ești pus să alegi, să dai examen în fața lumii exterioare, care se comportă ca un regizor (avem de a face mereu cu o audiție). Și fiecare alegere te transformă în alt personaj. Dacă alegi un drum, ai putea fi personajul din prima parte a romanului. Alegând un alt drum, s-ar putea ca rolul tău să fie diferit. 

Subiect și personaje

Kitamura sugerează în Audiție că noi nu avem o identitate fixă, că suntem doar suma rolurilor pe care decidem să le interpretăm în fața celorlalți. Nu citim o poveste despre ce s-a întâmplat, ci despre cum fabricăm un sens atunci când viața ne scapă printre degete. Este o carte experiment despre paranoia cotidiană și fragilitatea măștilor pe care le purtăm. Cartea se transformă dintr-un simplu mister într-o meditație despre drama omului modern care joacă un rol și speră să nu ne prindă nimeni că improvizează.

Dacă privești cele două părți ale romanului ca fiind două acte dintr-o piesă de teatru, iar personajul principal o actriță, care încearcă să-și dea seama cum poate interpreta cu succes un rol ciudat dintr-o piesă de teatru (cu inserții de existențialism absurd) în care trebuie să fie total diferită în actul al doilea, jucând ca și cum ar fi altă femeie, cu o viață la polul opus față de actul întâi, deși jucând alături de aceleași personaje – și ele având alte roluri –, începi să înțelegi că ai în față un roman și că încadrarea lui în genul thriller este greșită.

La a doua lectură, am citit Audiție ca pe un text meta-teatral, pornind de la o construcție pirandelliană. Și am realizat că cele două părți ale romanului nu sunt două segmente diferite ale unei realități narative, ci două acte ale aceleiași piese, pe care actrița încearcă să o înțeleagă. În partea a doua dai de o rescriere a distribuției, a relațiilor și mizelor emoționale. În planul realității existențiale, cred că e este pur și simplu vorba despre alegerea unui alt drum.

Mi s-a părut important că Katie Kitamura a ales ca personaj principal o actriță. O actriță nu privește realitatea ca un om obișnuit. Ea caută, se uită la motivații, subtext, gesturi, schimbări de ton, de atitudine. Deși la prima citire pare a fi un roman care descrie momente inexplicabile din viața unei femei, naratoarea nu relatează viața ei, ea face o muncă de interpretare scenică, iar romanul devine un caiet de lucru pentru un rol dificil, o încercare de a găsi coerență într-un text (a se citi viață) care se contrazice. În acest fel se explică și stilul extrem de controlat al autoarei, proza ei semănând cu indicațiile scurte, fără înflorituri, ale unui regizor de teatru.

Audiție nu este un roman realist și psihologic în stilul romanului clasic, Kitamura creează o coregrafie a tensiunii. Romanul poate fi frustrant dacă îl citești simplist, în cheia unui roman realist, dar devine interesant dacă intri în jocul autoarei. Practic, realitatea din roman devine instabilă și antagonică fiindcă actrița încearcă diferite posibilități de interpretare – ca într-o repetiție, în care aceeași scenă este jucată în mai multe chei. Citit astfel, Audiție devine cartea unei conștiințe care încearcă să transforme incoerența existențială a vieții într-o interpretare suportabilă.

Dacă accepți că romanul funcționează ca un dispozitiv meta-teatral, îți dai seama că autoarea a folosit deliberat anumite procedee stilistice: o discontinuitate între cele două părți, senzația că identitățile personajelor se schimbă, că planurile sunt altele și că relațiile devin ambigue, absurde. Ai senzația că personajele joacă doar un rol și nu te mai deranjează artificialitatea anumitor dialoguri.

Fără să explice de ce, în partea a doua autoarea americană schimbă convenția realității pe care o știi din prima parte. Acest procedeu este teatral și foarte pirandellian. În teatru, aceeași scenă poate exista în mai multe interpretări, mai multe distribuții emoționale, mai multe adevăruri, iar Audiție pare construit exact pe această instabilitate, partea a doua putând fi citită ca o variantă alternativă de joc, o reconfigurare a rolurilor, o alegere a unui drum diferit, o punere în scenă a lui „ce-ar fi fost dacă…”. Interpretând astfel, alegerea titlului devine relevantă și nu decorativă, profesia naratoarei capătă sens, ruptura dintre cele două părți încetează să mai fie o problemă de construcție iar senzația de artificialitate a dialogurilor devine intenționată. Mai mult, instabilitatea identităților, din prima și a doua parte, capătă logică, iar lipsa unei finalități clare nu mai apare ca un eșec narativ. Nu realitatea se schimbă în partea a doua, personajul principal încearcă să găsească o continuitate interpretativă între două versiuni ale rolului său într-o lume scenică.

Dacă privești romanul Katiei Kitamura din acest unghi interpretativ, de roman pirandellian, ideea este genială. Sigur, ideea teatrului în teatru reprezintă doar un prim strat al lecturii. Sub el regăsești alte straturi existențialiste, care apropie romanul Audiție de scrierile lui Sartre sau ale lui Kafka.

Stil și procedee stilistice

Katie Kitamura scrie minimalist, controlat, elegant și rece. Stilul ei chirurgical produce o distanță emoțională, cititorul poate simți că nu se întâmplă mare lucru. Sub calmul acesta aproape steril, însă, există o anxietate difuză, o fragilitate care emoționează. Totuși, mi s-a părut că Kitamura prioritizează stilul în detrimentul substanței, iar asta poate îndepărta omul simplu de la lectură. La nivel de propoziție, proza lui Katie Kitamura este impecabilă, dar este rece și ambiguă.

Katie Kitamura scrie în tradiția romanelor de alienare și ambiguitate psihologică. Tema centrală din Audiție pare a fi formată din multiplele roluri pe care le jucăm în propria viață. Faptul că protagonista este actriță, nu este deloc întâmplător. Toți oamenii din roman interpretează roluri, ascund ceva, negociază imaginea de sine. Relațiile devin scene tensionate, dar teatrale. De aici vine și senzația de irealitate controlată. Cititorul simte că ceva nu se leagă, fără a putea spune exact ce, iar asta nu pentru că autoarea ar construi un puzzle polițist, ci pentru că destabilizează constant realitatea emoțională. Mulți cititori se așteaptă la un roman cu miză mare, în sens narativ: secrete șocante, răsturnări de situație, revelații dramatice. Poate și din cauza asta intervine dezamăgirea unor cititori. Kitamura lucrează extrem de minimalist, ea produce tensiune prin tăceri, conversații incomplete, prin gesturi aparent banale și spații interioare reci, mai ales prin impresia că oamenii nu se cunosc niciodată cu adevărat.

La fel ca în Intimități, în recentul roman al Katiei Kitamura există o obsesie pentru golurile care trebuie umplute, pentru distanța dintre oameni sau pentru limbajul aparent, ca o mască. Numai că în Audiție ambiguitatea este împinsă până la dizolvarea aproape totală a certitudinii, autoarea creând tensiune printr-o ambiguitate ontologică atât de totală încât nu mai știi ce este autentic și ce nu în relațiile umane.

Ca procedee stilistice, Kitamura folosește elipsa (informațiile esențiale sunt omise deliberat, cititorul trebuie să completeze golurile), ambiguitatea controlată, despre care am scris deja, minimalismul (adjective puține, metafore foarte rar), subtextul (fiecare conversație seamănă cu mutarea unei piese de șah); suspansul  psihologic (tensiunea nu vine din acțiune ci din senzația că povestea nu se potrivește), schimbarea de paradigmă narativă (la jumătatea romanului, cititorul este obligat să reinterpreteze ce a citit) și cel mai important, estetica incertitudinii (scrierea reproduce tema cărții: dacă personajele joacă roluri și identitatea lor este instabilă, atunci și narațiunea trebuie să fie la fel de instabilă).

Recomand romanul Katiei Kitamura! Sigur, sunt subiectivă, dar numai citind Audiție poți avea propria interpretare asupra rolurilor diferite pe care le au personajele din roman, asupra măștilor pe care le poartă în fața lumii, asupra fragilității alegerii unui drum sau a altuia. Așa cum mărturisea chiar ea într-un interviu, nu a fost explicită în Audiție tocmai pentru ca fiecare cititor să aibă propria interpretare asupra personajelor, asupra sensului pe care-l descoperi dincolo de aparențe. Cu alte cuvinte, Katie Kitamura și-a dorit să devenim personaje într-un roman pirandellian, ea a vrut să descoperim sensuri diferite într-un decor care rămâne neschimbat.