Agenda

Suna. S-a uitat întâi la numărul scris pe ecran, apoi și-a apropiat telefonul de ureche și a așteptat să audă cine răspunde. Suna mereu la numere necunoscute. Suna și aștepta să audă o voce.

Făcea asta de zeci de ani. Când se simțea neliniștită, tristă sau singură, suna pe cineva. Ori când pur și simplu se plictisea, voia să râdă sau să uite. Asta o calma. Alții se îmbătau și agățau prin baruri, ea se amețea cu necunoscuți la telefon.

Laura forma un număr la întâmplare și se lăsa în voia imprevizibilului. Uneori convorbirea dura zece secunde, altădată câteva ore. Începea cu orice îi venea pe moment, la inspirație, în funcție de starea pe care o avea. Cel mai simplu era să se prefacă că a greșit numărul.

— Alo, Victore, du-te, te rog, azi până la Hornbach și ia doi saci de pământ pentru citrice, vreau să schimb ghiveciul lămâiului.

— Scuze, cred că ați greșit numărul, se auzea de la celălalt capăt.

— Hai, termină cu prostiile astea, spune mai bine că n-ai chef să te duci, în loc să te prefaci că nu ești tu.

— Nu, serios acum, chiar nu sunt Victor.

Tăcere, apoi se auzea râsul ei molipsitor:

— Ai vrea să fii Victor?

— Nu și dacă trebuie să merg acum să iau pâmânt de flori, râdea cineva la celălalt capăt.

Avea un fel al ei de a face oamenii să vorbească. Era încă surprinsă și după atâția ani cât de mult își doreau oamenii să povestească, să râdă. Cât de singuri păreau toți. Bătrâni, adolescenți, femei, bărbați, străini, vorbea cu oricine, nu avea o preferință. Doar vocea conta, să-i placă tonul pe care îl auzea. Uneori era doar o conversație, alteori vorbea luni de zile cu cineva.

De multe ori închidea imediat, își dădea seama în câteva secunde că nu s-ar putea înțelege cu cealaltă voce, alteori se chinuia să se împrietenească. Pe unul îl și iubise. Când se hotărâseră să se întâlnească, el nu venise și nu mai răspunsese la telefon.

Mulți dintre ei dispăruseră. De una citise și în ziar că fusese dată dispărută de familie.

Se întâlnise față în față, de-a lungul anilor, cu mulți dintre cei cu care vorbise. Pe unii îi și uitase. Își amintea însă atât de bine de mulți dintre ei… două fete studente, o bătrânică fostă actriță, un bărbat în vârstă care o mințise că era mult mai tânăr, unul căsătorit de care se îndrăgostise.

Încerca să rămână cu mulți doar la nivelul de convorbiri telefonice. Nu voia să-i vadă pe toți. Îi plăcea mult sentimentul ăla de necunoscut, de vag, de iluzoriu. Era însă ceva ce-i plăcea și mai mult decât convorbirile cu străinii. Dar păstra asta pentru cazuri speciale.

Plăcerea de a descoperi vocile noi depășea plăcerea de a se îndrăgosti. De multe ori o excita formarea unui număr nou, devenea o plăcere erotică. Când era căsătorită, mereu după ce suna, se ducea peste Iulian și-i cerea să facă sex. El nu întreba nimic, se bucura de dorințele ei subite, până când o prinsese că vorbea la telefon cu necunoscuți și îi interzisese să mai facă asta. Patru ani, atâta durase căsnicia lor. Ce îi trebuia ei unul pe cap? Și copii, cine știe, poate făcea singură unul cu vreun necunoscut dacă apărea ocazia, dacă nu, asta e. Nu mai avea oricum prea mulți ani să se hotărască.

Își memora aproape toate numerele de telefon, astfel încât să nu dea peste aceleași persoane când forma la întâmplare. Agenda ei din telefon era plină de numere notate în toate felurile: băiat drăguț are câine husky, ciprian fan tricouri hilfiger, doamnă drăgășani, tip ochi albaștri moldova, doamna vâlcea mai vrea să vorbim, sorin cu soție medic, tipă cu soț ziarist, domn CFR, fată la arte, ovidiu mă sună mâine, erika nervoasă, ana a fost vineri la constanța, tipă mișto, femeie râde fain, tip extrem de simpatic, perversul cu lenjerie, nebunu’ care țipa, psiho pupu, psiholog libidinos, fată deprimată, libidinosu’ never ever, sinucigașul, urâtul cu căciulă, schior vrea să mă ia cu el, plecată în roma face pizza, plecat în suedia singur… sute de numere și oamenii lor notați așa. Nu mai erau necunoscuți, existau într-o agendă telefonică.

Cu el vorbise prima oară acum trei săptămâni. Îl notase George care se mută la țară. Câteva minute la început, apoi o sunase el. Locuiau în același oraș, așa că le venise ușor să povestescă despre orașul lor aglomerat și sufocat de mașini, despre oameni singuri, unde se mănâncă cele mai bune paste, de unde iau cafea bună. Au descoperit că amândoi își doreau să se mute undeva în Transilvania, într-un sat, să trăiască simplu, să cultive grădina și să planteze flori. Și el era singur, părea că se potriveau.

— Nimeni nu-și dorește să fie singur pe viață, nu? a zis el la un moment dat.

Apoi i-a propus să se întâlnească la o cafea.

— Ce ai de pierdut? Ne vedem, bem o cafea și gata. Nu ne înțelegem față în față, își vede fiecare de drum. Aș vrea să te cunosc.

Au hotărât să se întâlnească în sâmbăta aia de la sfârșitul lui ianuarie la ceainăria Mojo din centru. Au râs mult și au glumit, s-au plăcut din prima, au povestit despre filme, despre ce mâncare le place, au băut trei ceaiuri și un vin, apoi s-au hotărăt să mănânce ceva în alt loc, se simțeau bine și ar fi vrut să nu se termine seara.

Apoi ea i-a zis hai să facem o nebunie, să mergem la munte, luăm mașina mea și mergem spre Brașov, am eu acolo o cabană mică, e doar o cameră, este în pădure, e minunat locul, ce zici, în trei ore suntem acolo și petrecem duminica la munte. El parcă plutea, da, ar fi vrut să nu se despartă încă, i-a zis hai să mergem, nu a simțit vreun pericol, de ce și-ar fi făcut griji, ea era blândă și calmă, îi plăcea râsul ei, îi plăcea să-i vorbească, îl făcea să râdă. S-au urcat în mașină, se întunecase de mult când au ajuns pe drumul din pădure înspre cabană. Nu i s-a părut nimic ciudat, nici măcar când ea a oprit undeva și i-a zis să vină cu ea douăzeci de metri prin pădure să ia niște lemne de foc, s-a dat jos senin și-a vrut s-o ia de mână. Nu i s-a părut ciudat nici când ea și-a tras mâna și a rămas puțin în urma lui, lanterna ei mică frontală nu făcea față beznei ce-i cuprindea. Apoi i-a spus stai puțin aici nemișcat să fac repede un pipi și s-a dus după un copac. Nimic ciudat nici c-a rămas în beznă și n-a mai auzit niciun zgomot. Poate, poate a tresărit un pic când a strigat-o și ea nu a răspuns, apoi a urlat mai tare și nu se auzea nimic. Apoi dintr-odată fâșâit de pași, a strigat-o încă o dată, nimic, ca și cum dispăruse, apoi parcă a început să se teamă, nu-i funny să știi, i-a zis, apoi a zbierat ești OK? A început să fie ciudat abia când a auzit pași în spatele lui, dar era prea târziu, a simțit o lovitură puternică în cap, n-a mai apucat să spună nimic, încă o lovitură, și încă una, era deja pe jos, pierdut, nu mai știa de el, iar vocea ei bolborosea ceva… de ce ai vrut să ne întâlnim, ce cauți aici, nu știi că-i periculos noaptea în pădure?

Laura s-a urcat în mașină, sufla greu, avea respirația accelerată, și-a luat adidașii curați, și-a dat jos mănușile, s-a șters pe mâini cu niște servețele umede, a pus totul împreună cu pantofii murdari într-o pungă pe care a pus-o în dreapta ei.

S-a uitat la telefon, era 02:16. Cine știe, poate răspundea cineva la ora aia. A început să formeze… 0723695… era plină lumea de insomniaci… a ascultat înfiorată cum suna, cât îi plăcea sunetul ăla, apoi un alo de dincolo, era vocea unei străine… inima îi bătea mai tare, oare cine nu putea dormi la ora aia ca și ea… o s-o noteze în agendă… cea care nu doarme.