Când te-am sunat, mi-ai zis că erai într-un bar de lângă birou, cu Julius. Îl așteptai să termine o treabă, apoi fie mergeați în alt bar și îmi dădeai adresa, fie veneai tu spre mine. Când te-am întrebat cât o să mai dureze, mi-a zis că nu știi. „Atunci dă-mi adresa barului în care ești acum și vin acolo.” „E posibil să vii degeaba”, ai zis tu, „vii numai ca să ne întoarcem împreună”. „That’s good enough for me”, am zis eu.
Mă săturasem de stat în casă sau în curtea micuță, înconjurată de ziduri înalte, lipite cu pământ portocaliu și încununate de o rolă de sârmă ghimpată. Spre deosebire de celelalte chirii în care mai stătuseși, aceasta era într-o zonă centrală. Era suficient să ies pe poartă și mă aflam într-una din cele mai aglomerate intersecții din Kampala. Sute de motociclete vâjâiau pe lângă mine, tinerii se scurgeau dinspre campusul universitar înspre piața de la Wandegeya, intersectându-se cu oamenii care veneau dinspre oraș în căutarea maxi-taxi-urilor trase la capăt, în parcarea imensă, neasfaltată. Pe ambele părți ale străzii, la parterul clădirilor se vindeau haine, electrocasnice, se printau cursuri, se făceau asigurări, se coseau robe de absolvire, restaurantele ofereau meniuri ieftine servite din ceaunuri aflate la vedere, în timp ce la marginea trotuarului, femei vindeau fructe și legume, printre copii și cerșetori.
În trecut, locuiseși în zone rezidențiale, cu străzi liniștite și case de două-trei etaje, unde, după o vreme, oamenii se obișnuiau cu mine: vecinii de curte, vânzătorii de la magazine, ospătarii de la câte o terasă în care puteam să citesc și să beau o cafea, în timp ce așteptam ca ziua să treacă, iar tu să-ți termini programul. Aici, nu aveam nici măcar vecini. Apartamentul era construit în spatele casei proprietarilor, cu curte și intrare separată, iar portarul era îmbrăcat în uniformă de camuflaj și purta armă. Nu vorbea engleză și stătea toată ziua pe un scaun, cu arma sprijinită de zid, uitându-se la filmulețe pe telefon, cu volumul dat tare. De fiecare dată când ieșeam pe terasă, mă simțeam de parcă eram închiși împreună. Din stradă răzbăteau zgomote de motociclete, ocazional certuri în luganda, țipete de ibiși ca niște behăituri de miei, iar de la biserica de lângă, ore întregi de muzică ritmată și din ce în ce mai rapidă pe măsură ce ziua înainta spre amiază, însoțită de vocea tunătoare a unui pastor care părea că anunță apocalipsa. Deși interiorul era amenajat după ultima modă, cu bar, un living spațios, mobilă modernă și artă pe pereți aleasă de tine, părea că nici tu nu te simți prea bine în această nouă locuință, pentru că veneai acasă doar ca să dormi.
Mi-ai dat adresa barului și mi-ai zis să iau un Uber, adică o mașină, nu o motocicletă boda-boda. Era trecut de șapte, era întuneric, iar după lăsarea nopții creșteau șansele de a face un accident pe străzile neluminate. Apoi m-ai sunat și mi-ai zis c-o să treacă să mă ia Francis. „Cu ce să mă îmbrac?”, te-am întrebat înainte să închizi. „Cu ce vrei tu”, mi-ai răspuns, dar nu pe tonul menit să mă liniștească că nu conta ce purtam, ci pe cel iritat pe care-l aveai de la o vreme, deși îți explicasem raționamentul: era suficient că eram albă, nu voiam să ies și mai mult în evidență fiind îmbrăcată nepotrivit.
Mi-am pus blugi mulați (cum văzusem la celelalte femei) și un tricou alb cu o inscripție verde-aurie, pe care l-am asortat cu sandale cu toc și bijuterii sclipitoare, iar în geantă am pus un colier cu multe pietre, în caz că se dovedea că eram underdressed.
Francis a venit pe jos, stătea aproape. Am insistat să chem eu Uberul. Aveam nevoie să dovedesc că puteam face lucruri și singură. Am pus pinul pe hartă și am așteptat să mă sune șoferul, ca să-i explic unde să vină exact. Nu-mi era clar dacă localizarea GPS nu funcționa cu destulă precizie în Uganda sau era un obicei rămas de pe vremea când nu existau hărți digitale ale Kampalei și oamenii se ghidau după repere fizice – o intersecție, o benzinărie, un supermarket –, cum fusese când venisem primele dăți.
„Gebaleko, sebo. Django oncime Bativa Road, behind Ham Shopping Centre.” Vino să mă iei de pe Bativa Road, în spate la Ham Shopping Centre, am zis eu amestecând luganda cu engleza. „Ntegerize.” Te aștept. Știam cuvântul pentru că era titlul primului tău hit single, un cântec de dragoste.
Portarul a descuiat cele două lacăte și ne-a deschis poarta. Pe stradă era întuneric beznă, dar farurile aprinse ale unei mașini parcate ne-au dat de înțeles că Uberul sosise. Francis mi-a zis că mai avem de luat pe cineva, un prieten de-al lui Julius, Moses. M-am întrebat dacă era același Moses despre care îmi povestiseși cu câteva nopți înainte că se îmbătase, prinsese de braț o tipă și începuse să o tragă spre o boda-boda, insistând să vină cu el la cămin.
Am trecut de controlul de la intrarea în campusul universității Makerere și ne-am oprit lângă căminul de băieți, o clădire masivă, brutalistă, pe care o văzusem când mă plimbasem prin campus cu Francis și tu ai zis că vii și n-ai mai venit. Acum, în întuneric, nu mai rămăseseră din ea decât dreptunghiurile luminate al ferestrelor. Moses a venit și s-a așezat pe locul de lângă șofer. Francis a dat mâna cu el, eu l-am întrebat dacă era student, în ce an și la ce facultate, dar mi-a răspuns fără chef, așa că l-am lăsat în pace și Francis a început să mă întrebe despre mine.
Mama ta mă invitase, în sfârșit, la ea, la masă. Francis a râs, „Deci Mommy Namukasa s-a dat pe brazdă?” „Și n-a trebuit să aștept decât șase ani”, am râs și eu. Francis mi-a repetat ce-mi spunea întotdeauna când venea vorba de mama ta. Că era mai dificilă, că și pe el îl intimida, dar că, odată ce avea să mă cunoască, nu exista niciun motiv să nu mă placă. Se dovedise că avusese dreptate. Cât tu te-ai retras să răspunzi la niște mailuri urgente, sub pretext că-mi arată dezastrul făcut de maimuțele în grădină, mama ta m-a scos pe terasă și m-a supus unui lung interogatoriu despre mine și familia mea din România. A vrut să știe cum vedeam eu căsnicia, ce plănuiam să fac în Uganda, dacă voiam copii și la ce vârstă, mi-a zis că trebuie să înțeleg că nu mă voi mărita cu un om, ci cu o cultură și cea africană e mult diferită de cea europeană, iar eu i-am zis că ceea ce ea numește „europeană” este de fapt cultura vestică, în timp ce lumea din care vin eu are mai multe în comun cu cea de aici decât își închipuie ea. Și părinții mei se opuseseră relației noastre și refuzaseră să te cunoască – dar nu i-am zis asta. La final, s-a ridicat și m-a pupat pe obraji, apoi ne-am întors în casă, unde tu nu te mișcaseși de la laptop. Fusese un moment important, mama ta era ultimul obstacol în calea vieții noastre împreună, iar eu eram atât de prinsă de poveste, încât abia când mașina a oprit la adresă și am coborât din ea trei oameni, mi-am amintit că Moses era cu noi.
Uberul a plecat, iar noi am rămas în beznă. Te-am sunat și ne-ai zis să intrăm în ceea ce părea curtea unei hale industriale. În depărtare se vedea dreptunghiul luminat al unei uși deschise. Ne-ai ieșit în întâmpinare, m-ai luat de mână și m-ai pupat scurt pe buze, deși nu-ți plăceau astfel de manifestări în public și nici nu se obișnuia în Uganda, erau reminiscențele vieții noastre în Europa.
Barul era într-o hală industrială refuncționalizată și te-am întrebat dacă e cea din poze. În Londra văzuserăm amândoi o mulțime de astfel de spații, apoi începuseră să apară și în București, apoi găsiseși și tu unul în Kampala. Îmi trimiseseși câteva fotografii făcute cu telefonul și textul: „I found the hipster headquarters.” Mi-ai zis că da, asta era hala, biroul tău era în clădirea de peste drum, veneai aici aproape zilnic, aveau și bar, și food court, și galerie de artă, și magazine cu haine de designeri locali, și spații pentru party-uri. Dincolo de peretele de tablă zincată, decorat cu stenciluri cu frunze de palmier și animale sălbatice, se auzeau tobe, chitare, un cor condus de un glas de bărbat. Mi-ai zis că acela era Julius, era responsabil de muzică la „a church meeting”.
M-ai condus spre un scaun la bar și i-ai zis barmanului să se ocupe de mine, dar în locul unui necunoscut, din spatele barului s-a ridicat Isaac. M-a îmbrățișat peste tejghea, m-a întrebat când venisem, nu-i spuseseși că eram în oraș. „Știu, îi place să surprindă lumea.” Cu câteva luni înainte, când Crested Crane Records îți propusese rolul de Director de Creație, m-ai sunat să-mi ceri părerea. Nu erai sigur cum avea să reacționeze Issac și dacă nu cumva „you were selling out”. Dar nu ăsta era visul? Să lucrezi în underground până când deveneai suficient de bun încât să te vrea mainstreamul? Faptul că Isaac era aici, în barul în care veneai zilnic, părea un semn bun. Mi-a zis că studioul mergea înainte, el se angajase în bar part-time, pentru un ban în plus. Mi-ai zis că mă lași să „catch up with Issac”, iar tu te-ai dus și te-ai așezat la o masă cu două necunoscute.
Când locuiam în Anglia, discutaserăm despre cum în societățile patriarhale, ca cele din care veneam amândoi, o femeie risca să fie văzută nu pentru ea însăși, ci pentru cine era în relație cu un bărbat, iar eu nu voiam asta, și nici tu. Apreciam că mă prezentai cu numele și profesia, „Diana, scriitoare”, era un alt punct de plecare pentru discuții decât dacă m-ai fi prezentat „Diana, prietena mea”. Știam asta și știam că trebuie să pot sta pe propriile picioare când venea vorba de socializare.
Lângă mine, la bar, era Karim, un rapper tânăr cu care tocmai terminaseși înregistrările. Mă privea curios, întrebându-se, probabil, cine e fata albă atât de prietenoasă cu Isaac. I-am zis că-l văzusem la Sofar, când fusesem cu tine și Julius. Mi-a zis că și el mă observase. „Nici nu prea aveai cum să nu mă observi”, am râs eu. Stăteam între el și Francis. De partea cealaltă a barului, Issac îmi prepara un gin tonic. Îi simțeam pe cei trei bărbați concentrați asupra mea, punându-mi întrebări despre șederea mea în Uganda, dar în locul interesului lor față de o străină, mi-aș fi dorit să simt interesul tău față de mine.
M-am scuzat, mi-am luat băutura, am venit în spatele tău, ți-am pus o mână pe umăr. M-ai invitat să mă așez și m-ai prezentat celor două femei. M-au salutat amândouă cu răceală, mai ales una dintre ele, mai înaltă și mai corpolentă, care și-a țuguiat buzele și m-a privit cu ochi subțiați. Mi-ai zis că lucrau la galeria de artă, iar lor le-ai zis că trebuiau să-mi facă un tur, eram o iubitoare a artei contemporane. Tipa mai micuță a zis „sigur” și mi s-a părut că a dat să se ridice, dar s-a oprit când a întâlnit privirea prietenei ei. Cealaltă s-a uitat la mine plictisită și mi-a zis să o scuz, a avut o zi lungă și are o durere de cap. Sigur, înțeleg, nicio problemă. Am rămas pe scaune. S-a lăsat liniștea. Tipa micuță și-a dres glasul și m-a întrebat de unde sunt și cu ce ocazie am venit în Uganda, dar în timp ce răspundeam, o vedeam pe cealaltă cu capul dat pe spate, privind ba în stânga, ba în dreapta. Nu mai întâlnisem niciodată asemenea animozitate, cel puțin nu în cercurile în care te mișcai tu, și m-am întrebat dacă e din cauză că sunt albă sau din cauză că sunt prietena ta.
Julius a apărut din spatele peretelui de stenciluri, îmbrăcat cu bocanci negri, pantaloni albi și o tunică kaki, de mătase, încheiată numai la nasturele de sus, care lăsa să se vadă maieul alb de dedesubt. La gât avea un păun auriu, agățat de un lanț ale căror capete se prindeau de gulerul tunicii, iar pe nas ochelari rotunzi, cu ramă aurie. M-am ridicat să-l salut. Mi-a luat mâna și mi-a ridicat-o, silindu-mă să fac o piruetă. „Such understated elegance, I love it.” Am râs încântată.
Julius era în vervă după „gig” și vorbea mult și animat, despre show, despre oamenii din cor, despre lucrurile pe care le mai avea de rezolvat, să strângă echipamentul, să-și primească banii. În jurul lui s-au strâns Francis, Karim, Moses și alții pe care nu-i cunoșteam. M-am așezat și mi-am terminat ginul, schimbând zâmbete încărcate de o simpatie dezinteresată cu tipa micuță de pe partea cealaltă a mesei, care stătea picior peste picior, legănând o gleznă cu brățară aurie și aruncându-și din când în când peste umăr codițele împletite, lungi și roșii. Cealaltă tipă stătea în picioare, lângă tine și Julius, ascultându-vă încruntată.
Până la urmă am vizitat și galeria: nici Francis n-o văzuse, nici Karim, nici Moses. În spatele peretelui de stenciluri se întindea un spațiu amplu, cu containere înșirate pe margine, care adăposteau spații comerciale cu obloane trase. Tipa înaltă a ridicat unul din obloane, dezvăluind vitrina micii galerii. Winnie nu doar că lucra acolo, dar și picta, mi-ai zis tu. M-am întrebat dacă ea era autoarea tabloul de la tine de acasă, despre care îmi ziseseși că îl cumpăraseși de la proprietarul galeriei fără să știe artista, care nu voise să ți-l dea pentru că „nu îl voiai suficient”. M-am plimbat de-a lungul pereților singură, în timp ce Winnie s-a dus să-i ghideze pe Julius și Moses, iar tu te-ai așezat pe scaunul din spatele biroului, cu picioarele întinse și mâinile pe burtă, cu o familiaritate care m-a făcut să trag aer în piept. „Cum ți se pare?”, m-a întrebat Francis, venind lângă mine. N-am putut să-i spun ce gândeam cu adevărat.
M-am bucurat când ați decis să mergem în Other, unul din locurile din Kampala unde veneau și negri, și albi.
— Vine și Winnie cu noi? te-am întrebat eu.
— Vinnie, m-ai corectat tu un pic prea răstit.
— Vine și Vinnie cu noi?
— Da.
Am stat în parcarea întunecată, așteptând să vedem câți eram și cum ne împărțeam în mașini. Isaac nu putea să vină, era pe tură la bar. Moses nu voia nici el să vină, dar Julius a zis că nu se punea problema și l-a oprit cu el în mașină. Eu și Francis urma să mergem, cu tine. Vinne și prietena ei au zis că merg cu noi. Karim a trebuit să meargă cu Julius.
Vinnie a luat-o înainte, a ajuns prima la ușa din față a mașinii tale și mi-a deschis-o în nas, blocându-mi accesul, apoi s-a urcat pe locul de lângă șofer, iar tu te-ai urcat lângă ea, în timp ce eu m-am înghesuit în spate cu Francis și cealaltă fată, întrebându-mă dacă o luasem razna sau chiar e ceva în neregulă cu felul cum sporovăiți amândoi în față, învăluiți într-o intimitate palpabilă, și numai din când în când îți aminteai să arunci în spate glume de gazdă afabilă, la care răspundea tot fata cea micuță, în timp ce Francis se închisese într-o tăcere jenată, similară cu a mea.
Sau poate era de vină faptul că aveam o relație la distanță și știam că ratăm micile frustrări și victorii din care se alcătuia viața ta de zi cu zi, dar care nu păreau atât de importante încât să merite comunicate într-o conversație intercontinentală. Era normal să ai prieteni, chiar și femei, cu care să te relaxezi și cărora să li te descarci la finalul programului. La urma urmei, și eu îi sunam pe prietenii mei din București să mă plâng de vreun mail de la editură sau când pusesem la spălat un maiou roșu cu hainele albe. Poate era doar nesiguranța mea sau frustrarea vizavi de faptul că trebuia să ne trăiam viețile separat care mă făcea să fiu geloasă pe relația dintre tine și Vinnie.
— Uite, aici am fost jefuit, a zis Francis, arătând cu degetul un loc în întuneric. Acum vreo două săptămâni, mă întorceam acasă, când șoferul de boda-boda a făcut brusc stânga pe o potecă și doi tipi ne-au ieșit în față. Mi-au luat portofelul și mobilul și mi-au dat una cu o bară de metal, a zis el frecându-și ceafa.
Tu nu ai zis nimic, probabil știai povestea.
— De unde ai luat boda-boda-ul? Îl comadanseși prin Safe Boda? am întrebat eu.
— Nu, îl găsisem la marginea drumului.
În fața clubului era plin de mașini. Ai găsit un loc la marginea parcării și toată a lumea a coborât. Eu am zis că vreau să las ceva în portbagaj și ai rămas cu mine în urmă.
— Ce ai de lăsat? m-ai întrebat.
— Nimic. Voiam să fiu un pic singură cu tine.
Ai râs, m-ai tras spre tine și m-ai sărutat.
— Mă săruți numai în întuneric.
— Te sărut când îmi vine.
— Mă săruți când nu ne vede nimeni.
Ai desfăcut strânsoarea brațelor cât să mă pot dezlipi de tine, dar nu mi-ai dat drumul.
— What’s going on?
— Vinnie știe că suntem împreună?
— Bineînțeles. De ce întrebi?
— Nu mă place.
— De ce zici asta?
— N-ai văzut cum se poartă cu mine?
— Nu.
— Să fii puțin atent.
M-ai luat de după gât și am ieșit amândoi la lumină. Vinnie și tipa cea micuță ne așteptau pe aleea care ducea la intrarea în club. Înainte să ajungem lângă ele, te-ai oprit și m-ai mai sărutat o dată. Mâna ta continua să mi se odihnească pe umăr și mi-am împletit degetele cu ale tale.
M-ai luat de după gât și am ieșit amândoi la lumină. Vinnie și tipa cea micuță ne așteptau pe aleea care ducea la intrarea în club. Înainte să ajungem lângă ele, te-ai oprit și m-ai mai sărutat o dată. Mâna ta continua să mi se odihnească pe umăr și mi-am împletit degetele cu ale tale. Ne-am apropiat de ele călcând în sincron.
— Ați mai fost vreodată aici? le-am întrebat zâmbind pe Vinnie și tipa cealaltă.
— Nu.
— Tu? m-a întrebat tipa micuță.
— Eu am mai fost.
Mai fusesem o dată, cu tine. Să ieși în cluburi era un obicei nou, căpătat în jumătatea de an care trecuse de când ne văzuserăm ultima oară. De obicei, nu te omorai cu dansatul. Ție îți plăceau barurile cu trupe live, dar în Other începuseși să mergi pentru serile de muzică electronică și pentru playlistul eclectic din weekend, cu muzică din Europa, Africa, India, Orientul Mijlociu. Înainte să mă iei cu tine, mi-ai zis că ai emoții, nu știai dacă o să-mi placă, lui Francis și Julius nu le plăcea. De obicei te duceai singur. Am stat împreună la bar și mi-ai explicat grupurile de oameni. Expați care lucrau pentru ambasade sau ONG-uri, tineri veniți să facă voluntariat la biserici sau asociații caritabile, backpackeri cu un aer nepăsător și temerar, oameni de afaceri cu cravate desfăcute și ceasuri aurite, indivizi dubioși, neîncadrabili. Lângă noi, la bar, stăteau femei negre cu rochii scurte, mulate, și bijuterii sclipitoare scurgându-li-se între sâni, mai slabe și cu forme mai plate decât femeile corpolente care se purtau ca niște dive în celelalte locuri în care mergeam. Mi-ai zis că femeile acelea sunt acolo să agațe albi. Unele cereau bani de la început – „adică prostituate?”, am întrebat eu, ai ridicat din umeri, „dacă vrei tu să le zici așa” – altele o făceau mai discret, așteptându-se la cadouri și plata diferitor cheltuieli. „Stai liniștită, există la fel de mulți bărbați veniți să se combine cu albe. Din punctul ăsta de vedere, e gender equality”, ai râs tu. M-am uitat în jur. „Cum îți dai seama care sunt?” „Au dreaduri.” Societatea ugandeză sancționa părul mare la bărbați, dar prin bar se mișcau o grămadă de indivizi cu cornrows, codițe și dreaduri, maiouri colorate și brățări de mărgele, care se apropiau mai mult decât ugandezii de rând de imaginea albilor despre negri africani. „Nu sunt și oameni normali pe aici?”, am întrebat eu. O femeie albă, blondă, cu părul prins într-o coadă neglijentă, îmbrăcată cu blugi și un tricou, stătea la masă lângă un bărbat negru, tuns periuță, în cămașă și blugi – o ținută similară cu a ta. El își ținea brațul pe spătarul scaunului ei într-un gest de intimitate relaxată, în timp ce vorbeau cu o femeie neagră, cu păr afro. M-am întrebat cum arătam noi doi, șoptind la bar cu capetele apropiate. „Ba da, bineînțeles că sunt și oameni normali”, mi-ai zis tu. „Dar nu sunt la fel de interesant de urmărit.”
Ne-am simțit atât de bine în noaptea aceea, încât la un moment dat ai acceptat să dansăm, iar femeia blondă cu partenerul ei și prietena lor au venit și au format un cerc cu noi.
Când am ajuns lângă intrare, ți-ai luat brațul din jurul umerilor mei ca să poți să-ți cauți portofelul. Vinnie și fata cea micuță așteptau în spatele nostru. Te-ai salutat cu bodyguardul și cu femeia de la bilete, care s-a uitat la mine, apoi ți-a zis în luganda ceva ce te-a făcut să râzi stânjenit. Ai plătit intrarea pentru toți patru, apoi te-am văzut cum le-ai strecurat și lor câte o bancnotă, un alt obicei nou.
Francis, Julius, Moses și Karim ne așteptau înăuntru. Găsiseră o masă cu canapele aproape de pupitrul DJ-ul. Ai zis că mergi la bar. M-ai întrebat ce vreau să beau, apoi le-ai întrebat și pe Vinnie și fata micuță. Părea că în seara aceea erau și ele pe nota ta de plată, așa cum cereau normele în societatea ugandeză – femeilor trebuiau să le facă cinste bărbații –, dar nu înțelegeam de ce trebuia să plătești tu pentru toate. Te-am prins de mână, te-am întrebat la ureche:
— Îmi dai voie să-ți fac cinste cu o bere?
Mi-ai zâmbit.
— Ok.
Am mers amândoi la bar, strecurându-ne printre oamenii de pe ringul de dans, apoi printre mesele înalte la care stăteau femei cu corp de fotomodel și bărbați cu sticle de whisky în față. Doi ospătari în uniformă alb-negru au trecut pe lângă noi, împingând un cărucior pe care se afla un tort. S-au oprit într-un grup de albi, muzica s-a schimbat în „happy birthday”, sărbătorita a țipat și a început să-și îmbrățișeze prietenele. Ospătarii au aprins lumânările care au început să scuipe jerbe de artificii, oamenii de la mesele din jur băteau din palme și cântau, de undeva s-a auzit pocnind un dop de șampanie. În capătul barului era o masă de biliard unde se adunau backpackerii și dubioșii, iar dincolo de ea, terasa cu mese de plastic neocupate. Other era decorat la standarde europene, dar fără să pice în clișeele despre cum trebuia să arate un bar african: fără animal printuri, fără desene tribale, fără picturi murale cu apusuri în savană. Zona cu barul, mesele și ringul de dans era acoperită cu o structură de lemn, străpunsă din loc în loc de trunchiuri de copac și decorată cu lămpi cu abajur de metal perforat, iar pavajul era presărat cu flori mov de jacaranda.
Ai cerut două beri, pentru Vinnie și prietena ei, iar eu am cerut o bere pentru tine și un cocktail. Te știai și cu barmanul, ați schimbat câteva replici în luganda, s-a uitat întrebător la mine, dar nu ne-ai făcut cunoștință. Când am ajuns înapoi la masă, ți-ai făcut loc între Julius și Francis, lăsându-mă să mă așez pe singurul loc liber, lângă fata cea micuță, pe aceeași canapea cu ea și Vinnie.
— Scuză-mă, mai îmi spui o dată cum te cheamă? Iartă-mă că n-am reținut.
— Michelle.
— Diana.
Am dat mâna.
Canapelele erau dispuse în semicerc, cu fața spre ringul de dans, iar eu eram așezată la margine. Michelle era singura cu care aș fi putut să vorbesc, dar stătea rezemată de spătar și lipită de Vinnie, care privea încruntată înainte. A luat o gură de bere și s-a întors spre Michelle:
— Bărbații negri sunt niște proști, a zis ea suficient de tare cât s-o aud eu. Salivează după femeile albe numai pentru că colonialismul i-a învățat că albul e mai frumos. Sunt spălați pe creier.
S-a uitat în trecere la mine și s-a întors la supravegherea ringului de dans.
N-am știut cum să reacționez. De obicei femeile din jurul tău erau prietene de-ale tale sau iubite de-ale prietenilor tăi care extindeau asupra mea o premisă de simpatie bazată pe sentimentele tale pentru mine. Ce era să fac acum? Să mă ridic să ți-o pârăsc? Să zic că eu eram un alt fel de albă? Că România nu avusese colonii? Că între noi doi nu era vorba de asta, ci de cunoaștere reciprocă și afinitate umană? În mod normal, aș fi fost de acord cu ea, eram o adeptă a mișcării „Black is beautiful”, dar aceasta nu era o discuție, ci un atac.
M-am ridicat și am anunțat că mă duc la baie. Am traversat buzunarul cu biliardul, apoi terasa cu mese goale, încercând să mă calmez. Îmi ardeau obrajii și-mi simțeam bătăile inimii și, pentru prima oară, în timp ce străbăteam aleea care ducea către toalete, printre oameni care așteptau prieteni sau vorbeau la telefon, mi s-a părut că n-am ce să caut acolo. La baia femeilor era o coadă care se prelungea până afară. În fața mea, două femei râdeau zgomotos și glumeau cu bărbații care ieșeau din toaletă, apoi se spălau pe mâini la lavoarele în aer liber. Una avea părul întins și prins în creștetul capului, de unde se revărsa într-o cascadă de cârlionți, și o rochie lungă, roșie, care îi îmbrățișa strâns corpul voluptuos. Cealaltă era tunsă scurt, cu un cârlionț subțire lipit de obraz și o salopetă argintie, decoltată. Amândouă păreau de o veselie stimulată de alcool.
Am intrat la baie și m-am așezat pe capacul veceului. Aveam nevoie de un loc unde să mă pot descompune în voie, fără să mă vadă nimeni, dar cineva mi-a bătut nerăbdătoare în ușă. Am tras apa și am ieșit. Am mers să mă spăl pe mâini. M-am uitat în oglindă. Obrajii îmi erau roșii, albul ochilor îmi era și el roz de la toate vinișoarele sparte.
— I love your hair, a zis tipa în rochie roșie, zâmbindu-mi de la chiuveta de lângă.
Am zâmbit și eu.
— Thank you. I love your hair too.
— Is this your natural colour?
— No. I dye it. Are those your natural curls?
A râs.
— No. I have to use shitloads of products to get them to look like this.
— Well, întotdeauna mi-am dorit părul creț.
— Și eu întotdeauna mi-am dorit părul drept.
Am râs amândouă.
— That’s life for you, isn’t it? a zis tipa scuturându-și mâinile de apă și pornind spre prietena ei în salopetă argintie, care o aștepta spre alee.
Francis m-a urmărit cu privirea până am ajuns la masă, părea să mă aștepte. Tu ai continuat să vorbești cu Julius, fără să dai vreun semn că observaseși că am revenit. Moses mânca absent și fără chef dintr-o pizza – și-mi era greu să mi-l închipui trăgând o tipă de braț spre o boda-boda. Vinnie era tot încruntată, Michelle tot mică lângă ea. Am zis că mă duc să dansez și Karim a sărit în picioare, Michelle a zis că vine cu noi. Mi-ar fi plăcut să vii și tu sau măcar să dai de înțeles că m-ai auzit.
Muzica consta în Bon Jovi, Gangnam Style, Radio and Weasel, Backstreet Boys, Björk mixată de Omar Souleyman. La unele melodii chiuiau a recunoaștere albii, la altele negrii, la altele asiaticii, la altele niciunii, la altele toți. Karim era un entertainer înnăscut: dansa și cu Michelle, și cu mine, fără să se apropie prea mult și fără să pară că dădea mai multă atenție vreuneia dintre noi. Ba avea suficient entuziasm și energie cât să interacționeze și cu alți dansatori, femei și bărbați, astfel că, în scurtă vreme, a strâns în jurul nostru un cerc de necunoscuți. La un moment dat, m-am uitat prin mulțime și v-am văzut înaintând spre noi, în șir indian, pe tine, Francis și Vinnie. V-ați alăturat nouă și Karim a început să danseze autoironic, într-un stil pe care tu și Francis l-ați preluat imediat, apoi Francis a venit să danseze cu mine și Karim a rămas să danseze cu tine, Vinnie dansa cu brațele pe umerii unui străin și femeia în rochie roșie și prietena ei în salopetă argintie au venit să danseze cu mine. M-au prins la mijloc și au început să se miște lasciv, într-o manieră care îmi amintea de nopțile mele de dat în spectacol cu prietenele mele din București. Apoi tipa în roșu mi-a șoptit la ureche: „un prieten de-al nostru vrea și el să te cunoască”. S-a dat la o parte și în locul ei a venit un tip cu dreaduri, maiou alb și cămașă cu flori tropicale. „Am prieten”, i-am zis eu repede. „Unde e?” M-am uitat în jur și te-am văzut stând de vorbă cu Vinnie. „De ce nu dansează cu tine?” Am plecat fără să-i răspund. Am venit lângă tine. Vinnie continua să-ți vorbească în ureche. Tu ai râs, apoi i-ai zis tu ceva. Stăteam lângă tine, storcându-mi creierii în căutarea a ceva de zis, ceva amuzant. M-ai observat în cele din urmă. „What’s going on?” „Un tip s-a dat la mine.” „Și?” „I-am zis că am prieten”. „Și dacă n-ai fi avut prieten, i-ai fi acceptat avansurile? Ar fi trebuit să-i zici că nu te interesează.”
Am mers din nou la baie, dar de data asta n-am mai intrat în cabină. M-am dus direct la chiuvetă, mi-am băgat mâinile în apa rece, mi-am trecut palmele ude peste tâmple, peste ceafă. M-am uitat în oglindă. Ce se întâmpla cu mine? Mai fusesem de nu știu câte ori în Uganda și niciodată nu mă simțisem atât de inconfortabil, atât de confuză, de nedorită. Era de vină noul tău job, cu noua viață socială și noii prieteni? Era frica mea de a mă muta în Uganda?
Am venit din nou la tine.
— Am nevoie să vorbim.
M-ai urmat pe terasă. Ne-am așezat la o masă. Am vrut să-ți iau mâinile într-ale mele, cum făceam când aveam conversații dificile, dar din poziția ta, cu spatele rezemat de spătarul scaunului și berea într-o mână, nu păreai deschis la un asemenea gest.
— Look, nu știu ce se întâmplă cu mine în seara asta. Nu sunt ok și am nevoie de tine. Poți să stai cu mine? Poți să nu mă mai lași singură? Mi se pare că mă tot lași singură.
Ai zis okay.
Ne-am întors pe ringul de dans și ai început să dansezi cu mine, deși nu păreai să te simți chiar bine. Știam că dovedisem că nu mă pot descurca singură și asta era una din cele mai mari temeri ale tale legate de relația noastră: că mutându-mă în Uganda, mă voi simți pierdută și singură și toată nefericirea mea va cădea pe umerii tăi.
În boxe a început Tupac cu California Dreaming și m-am desprins de tine, m-am dus să dansez cu Karim, care stătea iar în mijlocul unui cerc de oameni și cânta partea de rap la un microfon invizibil. Știam și eu versurile, ascultasem hip-hop în adolescență, Tupac fusese idolul meu. Am început să recit odată cu el: We in that Sunshine State where the bomb-ass hemp be/ The state where you never find a dance floor empty. În jurul nostru oamenii au început să ovaționeze și să țină ritmul cu palmele în aer. Când am ajuns la refren, l-am lăsat pe Karim și m-am dus să dansez cu Vinnie.
I-am strigat la ureche:
— Am ascultat mult hip-hop în adolescență. În țara de unde vin eu, nu aveam comunități de negri și nu înțelegeam nici jumătate din chestiile despre care vorbea Tupac, dar cumva mă regăseam în muzica lui.
S-a uitat la mine cu o privire opacă.
— Cred că arta are capacitatea asta, am reluat eu, să atingă ceva din noi chiar și când nu înțelegem contextul, pentru că apelează la ceea ce e uman în noi toți, dincolo de culoarea pielii sau de cultura din care venim. Dar ești și tu artistă, mă gândesc că înțelegi asta.
Aproape că mi s-a părut că văd în ochii ei simpatie. A dat din cap:
— I agree.
Simțeam cum îmi recapăt echilibrul.
Când ne-am întors toți la masă, te-ai așezat lângă mine. Moses era unde îl lăsasem, cu pizza aproape întreagă în față, iar lângă el, Julius, cu o expresie exasperată. Te-ai întins peste masă și i-ai strigat ceva lui Julius, care l-a sărit pe Moses și s-a mutat mai aproape de tine. Te-ai întins peste picioarele lui Michelle și ale lui Vinnie și ai început să discuți cu el, în timp ce în partea cealaltă a lui Moses, Karim și Francis priveau în jur plictisiți.
Am vrut să-i prind privirea lui Michelle, s-o întreb dacă făcea și ea alte lucruri în afară de a lucra la galerie, dar era absorbită de telefon. Între timp, tu te sprijineai cu coatele pe pulpele ei și cu antebrațul pe piciorul lui Vinnie și am simțit cum se umflă iar ceva în mine, cum de pe ele puteai să le atingi atât de relaxat, iar pe mine nu puteai să mă ții de mână în public? Michelle s-a ridicat și a plecat, iar tu te-ai tras mai aproape de Vinnie și ai continuat să vorbești cu Julius. Eram iar la marginea canapelei, singură. Pe partea cealaltă a mesei, Francis mi-a făcut semn să mă mut lângă el. Am zâmbit și am scuturat din cap. Eram ok. Acum vorbeai cu Vinnie, iar fața ei se luminase toată. Nu era nimic în neregulă, era normal să vorbești și cu alți oameni, nu voiam să fiu iubita paranoică. Dar de când ne așezaserăm, stăteai cu spatele la mine. Apoi i-ai luat mâna lui Vinnie și i-ai scos brățara, ți-ai pus-o ție. O brățară simplă, neagră, din mărgele. De ce nu putuseși să i-o ceri pur și simplu? De ce trebuise să-i iei mâna? Și atunci l-am surprins pe Julius uitându-se la mine și pe fața lui se citea, fără nicio urmă de îndoială, milă.
M-am ridicat și n-am știut încotro să mă duc, la biliard, pe terasă, la baie. Simțeam nevoia să fac ceva, să alerg, să fug. M-am dus la ieșire, am trecut de bodyguardul și femeia de la bilete care m-au urmărit curioși și am pornit-o pe aleea care ducea spre parcare. Porțiunea de stradă din fața clubului era luminată și pustie. Nu se vedea nicio boda-boda. Am deschis Safe Boda și am căutat o motocicletă. Aplicația a scanat zona pe o rază de 1 km, 2 km, 5, 7, 10. Nimic. Vizavi se profilau siluetele negre ale unor copaci uriași, din care se auzea fâlfâitul aripilor unor berze-pelicani, kaloli. Dincolo de ele, întunericul. Oriunde altundeva, în București, în Londra, în Valencia, aș fi plecat, aș fi umblat singură pe străzi, aș fi luat un taxi, imaginea vieții care continua să existe dincolo de problemele mele m-ar fi ajutat. Dar aici eram complet dependentă de tine și asta era cea mai mare temere a mea.
Știu că tu nu ești, de fapt, aici. Că această adresare directă e doar un artificiu literar. Că, cel mai probabil, tu nu vei citi niciodată aceste rânduri, în primul rând, pentru că sunt scrise într-o limbă care ți-e străină, și în al doilea rând, pentru că noi doi am stabilit că n-o să ne transmitem mesaje prin arta noastră. Orice am avea de spus, ne-o vom spunem direct, față în față. Dar nu mi-ai dat de ales.
M-am întors la tine, încă adâncit în discuție cu Vinnie. Și ce aveați atât să vă spuneți când păreați că vă vedeți zilnic și cum de mie nu mai aveai să-mi spui nimic, când nu ne văzuserăm de luni bune și când eu încă mai aveam atâtea să-ți spun? Vinnie radia o mulțumire senină și sigură de sine, cu pleoapele pe jumătate lăsate și un zâmbet în colțul gurii. Era incontestabil frumoasă, cu figura ei statuară, părul strâns în trei cocuri aliniate de la frunte spre ceafă, pielea lucioasă, picioarele lungi ieșind din fusta business și degetele împreunate pe masă.
Ți-am zis că voiam să vorbim. Te-ai uitat la mine surprins. Ai zis „sigur”.
Am luat-o înainte și m-am așezat pe terasă, dar m-ai lăsat să te aștept cât ți-ai mai luat o bere. Când te-ai așezat lângă mine, încercai să pari calm și deschis, dar dedesubt te simțeam iritat.
— So, what’s going on?
— Ție-ți place de Vinnie?
— Where is this coming from?
— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Îți place de Vinnie?
— Nu.
— Mi-ai spune dacă ți-ar plăcea?
— Dacă nu mă crezi, de ce mă mai întrebi?
— Te porți de parcă ți-ar plăcea de ea. E o tipă mișto, pot să înțeleg dacă-ți place. Dar am nevoie să știu.
— Te porți irațional.
Ne-am uitat unul la altul. Păreai liniștit și sincer îngrijorat. Simțeam că arătam descompusă, îmi ardeau obrajii, îmi venea să plâng, uram să mă simt așa, în halul ăsta.
— Îmi pare rău, dar asta simt. Nu știu ce e cu mine. Mi se pare că nu mă bagi în seamă și că-ți place Vinnie. Dacă e ceva în neregulă între noi, prefer să știu. Te rog.
Ai părut că te gândești, că iei o decizie.
— Look, I don’t want you to feel like I’m gaslighting you. Nu mi se pare că mă port în niciun fel. Vinnie mi-e prietenă, deci îmi place de ea, dar nu în felul în care crezi tu. Îmi pare rău că te simți așa. Nu știu ce să fac. Hai să cerem o a treia părere.
Te-am privit nedumerită.
— Când o să te muți aici, n-o să reușim singuri. Avem nevoie de o rețea de sprijin, de prieteni. Ai nevoie de alți oameni cu care să te sfătuiești în afară de mine.
— Ok.
— Pe cine vrei să chem?
— Pe Julius.
Am rămas la masă cât tu te-ai dus să-l aduci. Oferta ta era aproape generoasă, să-mi cedezi unul din prietenii tăi.
Când Julius a apărut dinspre ringul de dans, cu cămașa de mătase fluturând în urmă, păunul de aur la gât și mersul de podium, nu m-am putut abține să nu zâmbesc. Zâmbea și el, intrigat de situație. Dar când a ajuns lângă mine și m-a întrebat despre ce e vorba, am izbucnit, fără niciun avertisment, în plâns. M-a luat în brațe – iar eu m-am întrebat tu de ce nu putuseși să mă iei în brațe – și i-am povestit seara.
— Simt că o iau razna. Zi-mi și tu. Ție cum ți s-a părut că s-a purtat?
— Yes, he has’t really been paying attention to you, a confirmat Julius.
Am simțit cum pământul îmi revine sub picioare. Am răsuflat ușurată. Preferam să știu cu ce aveam de-a face.
— Do you think he’s in love with Vinnie?
Julius s-a dovedit un prieten bun față de tine și față de noi.
Mi-a zis că nu crede că ești îndrăgostit de Vinnie, dar că noul tău job e din cale afară de stresant și că în asemenea momente e mai ușor să interacționezi superficial cu cunoștințe, decât să te deschizi și să te conectezi cu oamenii dragi. Trecuse prin ceva similar în anul precedent, când își lansase albumul, avusese turneu și gig-uri săptămânale în barurile din Kampala și se certase cu toți prietenii, inclusiv cu tine. În plus, era firesc ca nouă să ne ia o vreme să ne reobișnuim să fim împreună după ce nu ne văzuserăm câteva luni. Era doar o perioadă mai dificilă, dar trebuia să avem răbdare, să fim înțelegători și kind unul cu altul și aveam să depășim și asta.
L-am îmbrățișat din nou să-i mulțumesc. L-am întrebat el cum e după anul care trecuse.
— Sunt bine. Dar știi cum e viața, mereu apar alte căcaturi.
— Cu ce căcaturi te confrunți acum?
— Moses has cancer. Stadiul patru. Medicii au zis că nu se mai poate face nimic. De aia încerc să-l mai scot din casă, să-l fac să mănânce, nu vreau să stea singur.
Mi-ar plăcea să zic că boala lui Moses a făcut să-mi pară neînsemnate problemele mele. Bineînțeles că mi-am reevaluat interacțiunile cu el, momentul din mașină când mă ascultase povestind despre viața care ne așteaptă împreună, felul cum ne dăduserăm toți în spectacol pe ringul de dans, du-te-vino-ul meu preocupat, absorbit de sine.
Dar situațiile nu se anulau, se adunau: doi bolovani uriași apăruți de nicăieri în drum, de neocolit, de nedepășit.
Julius s-a dus să te cheme. L-am rugat să-ți comunice și ție verdictul și, în timp ce-l ascultam spunându-ți că, într-adevăr, mă ignoraseși, mă simțeam liniștită, chiar puțin triumfătoare.
Dar tu m-ai privit calm și detașat și ai zis:
— Mie nu mi se pare.
*
Julius ne-a rugat să-l ducem noi acasă pe Moses. Karim a chemat un prieten să-l ia, tu ai mers cu Vinnie s-o ajuți să găsească o boda-boda. Te-am așteptat vreo douăzeci de minute pe terasă, cu Moses, Michelle și Francis, eu străduindu-mă, cu ultimele puteri, să fac conversație, Francis răspunzându-mi și încercând să pară că nu știe tot ce știe.
În mașină, mi-am reluat locul de lângă șofer, dar tu priveai drept înainte și glumeai cu bancheta din spate, cu Francis, cu Michelle, chiar cu Moses. Păreai atât de amuzant și simpatic. Mi-aș fi dorit să fii așa și cu mine.
Julius ne instruise să-i luăm lui Moses apă și fructe. Ai oprit într-o benzinărie și Michelle și Moses s-au dus înăuntru. Francis a zis că are nevoie să ia puțin aer. Am așteptat să te întorci spre mine. Stăteai cu cotul pe geam și privirea ațintită asupra intrării în benzinărie. Te-am atins pe braț.
— Suntem ok?
— Da. De ce n-am fi?
Ai oprit o vânzătoare întârziată cu un coș împletit pe cap și ai cumpărat de le ea un mănuchi de apple bananas, le-ai aruncat pe bancheta din spate. Când Moses și Michelle au revenit în mașină, el a mutat bananele și i-a zis ei ceva la ureche, ea a râs. Când ai întrebat-o de adresă, ți-a zis că avea să coboare cu Moses, locuia și ea tot în campus. Tot drumul ați sporovăit toți trei, era atâta bună-dispoziție în mașină, dar nu reușeam să mă conectez la voi nicicum. Tăiaseși orice legătură.
Uneori, în duș sau când dau cu aspiratorul sau când merg cu autobuzul prin București, încă mă gândesc la Moses. Aș vrea să aflu ce s-a întâmplat cu el, ce face. Aș putea să le scriu lui Julius sau Francis, dar cred că ar fi ciudat să întreb tocmai de el. Oricum, și dacă aș ști, nu ar schimba nimic, nu?
