Doina Ruști adună în Ferenike „fapte trăite așezate într-o poveste“, pentru că „ficțiunea este forța unei povești de a trimite un mesaj cât mai departe în timp. În literatură, nu fabulația se află pe primul loc, ci puterea ei de a face ca ideea să triumfe“. Iar „un roman autobiografic e literatură (…) mai mult decât o confesiune asumată, ori decât un construct la persoana I, de care autorul se dezice cu mofturi“.
Deși Ferenike poate fi considerată (și) o carte de memorii, ea rămâne, în primul rând, un roman: alert, fermecător, cu personaje care te cuceresc și rămân cu tine chiar după ce ai închis cartea. Planurile narative ne sunt dezvăluite pe rând de autorul demiurg, ce jonglează cu o baghetă magică, scoțând din neant nume ale unor oameni care au trăit cu adevărat, întâmplări ce poartă pecetea autenticității. Romanul are toate ingredientele unei proze intense și percutante: subiect, componentă socială, personaje memorabile pe care poți să le urăști sau să le iubești, dar în niciun caz nu-ți rămân indiferente.
Totul începe cu o fetiță ce își descoperă un dar neașteptat: are o privire care, odată ațintită în ochii cuiva, îl poate deschide ca pe un cufăr unde să răscolească prin amintiri, frici, speranțe și vinovății ascunse.
Personajul narator are marele noroc de a se fi născut într-o familie interesantă. O bunică tronând nu doar la ea acasă, ci peste un întreg sat, un tată mai mult prieten decât părinte, o mamă a cărei autoritate nu o ia în serios, un unchi care îi este mai degrabă tovarăș de joacă. Suntem în perioada comunistă, într-un sat de pe malul Jiului. Fetița cu ochi cărora nu le scapă nimic din ce e omenesc copilărește într-un străvechi conac cu ogrăzi, încăperi umbrite de draperii, dulapuri, uși, scări, biblioteci. Casa întreagă este un univers viu, ce nu s-a transformat încă în amintire și căruia îi trec pragul oaspeți din sat: „în mod normal, toți vor să-i admiri, să-i privești idolatru. Dar nu vor să-i examinezi, să-i observi. Nu sunt stingheriți, ci pur și simplu le e frică, nu de tine, ci de slăbiciunile lor, că n-o să-și poată ține porțile închise“.
La Comoșteni epoca domniilor fanariote n-a trecut în istorie, prezentul fiind impregnat de blândele fantome ale unui trecut plin de un farmec desuet. În conac au supraviețuit lucruri de pe vremuri păstrate și îngrijite ca pe o moștenire prețioasă. Membri ai familiei, rude și cunoscuți, devin personaje pivotante; fiecare ar putea să coaguleze în jurul său acțiunea unui roman de sine stătător și toate gravitează în spațiul magic al casei din Comoșteni – la fel de straniu ca o altă galaxie, la fel de familiar ca o fotografie în sepia a bunicilor. Universul satului pare vast, suficient cât să cuprindă lumea copilăriei. Însă mai departe și în afară sunt alte lumi, mai largi, alte vârste, contaminate de întrebări și îndoieli.
Căminul, vegheat de umbra străbunicului învățător, îi include pe bunici și copiii lor; unul dintre ei este chiar tatăl fetiței, Cornel, un personaj pitoresc și nonconfomist, iar celălalt, Tavică, cel care îi va marca povestitoarei întreaga copilărie. Lumea Comoștenilor rămâne una stranie, care refuză să alunece în uitare și se cere trecută în nemurirea literaturii, altfel devine obsesie, amenință să se deruleze singură, ca un film pe care proiecționistul nu-l mai poate opri. Dar cine controlează aparatul? Să fie Ferenike, alter ego-ul autoarei, singurul personaj fantastic într-o construcție narativă realistă?
În satul aflat la vărsarea Jiului în Dunăre, care făcea parte în perioada comunistă din Gângiova, viața tuturor era legată de prezența fertilă și misterioasă a apei. „Jiul însă e viu, răsuflă cu ploile verii, căzute peste troscotul terfelit sub o talpă. E în el ceva dureros și fericit, strop de apă abia ieșit de sub teroarea nămolului, în fine, acel ceva care pentru mine a fost viața în forma ei cea mai pură și, de multe ori, refugiul – singurul care nu m-a trădat.” Tot în Jiu se va îneca Tavică, iar acea primă dramă din viața povestitoarei pare să deschidă nu o cutie a Pandorei, ci un sipet al nenorocirilor.
Ani mai târziu, tatăl ajunge contabil la CAP-ul cu un nume hilar Prietenia Româno–Vietnameză, însă comedia se transformă în coșmar pentru fetița de 11 ani al cărui univers se prăbușește sub a doua și cea mai cruntă lovitură a sorții. O nenorocire palpabilă, din cele care răstoarnă o lume. Spre finalul romanului ne luăm rămas-bun de la naratorul-copil ce trăise cu inconștiența anilor de vrajă, intens, naiv și necenzurat de convenții sociale. Viitorul este al femeii mature care are curajul să privească în urmă. Iar trecutul doare și vindecă, e un purgatoriu necesar pentru ca Ferenike să poată renaște. Soția regelui din Rhodos rămâne un simbol, o purtătoare a victoriei, chiar dacă n-a reușit să intre în competiție cu bărbații olimpici, iar hainele de împrumut n-au putut să ascundă ce era: o femeie cutezând să își desfidă limitele, să își depășească statutul.
Dincolo de farmecul incontestabil al personajelor, tabloul de epocă și ingeniozitatea narativă, romanul Doinei Ruști fascinează prin sinceritatea vocii naratoarei, care ne plimbă cu dezinvoltură printr-o lume smulsă timpului, încremenită și disecată sub ochii noștri avizi de mai mult. Doina Ruști reușește performanța de a construi o lume verosimilă, croșetând împreună realitatea și fantasticul, amintiri și vise devenite coșmaruri. Prins în împletitura magică, cititorul n-are încotro, trebuie să iubească, să urască și să spere odată cu eroii cărții, devenit el însuși, cu masochistă voluptate, unul dintre personaje.
