NOCA – New Oradea Contemporary Art găzduiește Seeing Future #1, o expoziție dedicată artiștilor emergenți din Oradea, Cluj-Napoca și Timișoara. Spațiul modern, luminos și generos al galeriei oferă celor unsprezece artiști selectați un cadru favorabil expunerii și vizibilității, dar și posibilitatea ca lucrările lor să intre într-un dialog firesc. Expoziția reunește forme diferite de expresie, de la ceramică, fotografie și pictură la sculptură, video și sunet, conturând o imagine diversă asupra felului în care o nouă generație de artiști își formulează preocupările și își construiește propriile limbaje.
Curatoriată de Cristina Vasilescu și Suzana Vasilescu, Seeing Future #1 își construiește parcursul din întâlnirea unor direcții artistice și modalități de expresie foarte diferite. Fiecărui artist îi sunt rezervate mai multe lucrări, ceea ce permite o înțelegere mai nuanțată a preocupărilor și a universului său vizual. În locul unei succesiuni de intervenții izolate, expoziția oferă astfel mici nuclee prin intermediul cărora practicile individuale pot fi urmărite cu mai multă atenție.
Alături de lucrări, textele explicative nu se limitează la titlu, tehnică și dimensiuni, ci oferă informații despre direcțiile de lucru, temele recurente și universul vizual al fiecărui artist. Ele funcționează ca puncte de orientare pentru vizitator, fără a înlocui însă întâlnirea directă cu lucrările. Tocmai în raportul dintre ceea ce ni se spune despre fiecare practică și ceea ce se dezvăluie efectiv prin imagine, material, formă sau atmosferă începe să se contureze una dintre dimensiunile cele mai interesante ale expoziției. De aici, atenția se poate muta firesc către lucrările în sine și către felul distinct în care fiecare dintre cei unsprezece artiști își construiește limbajul vizual.
Încă de la intrarea în galerie, atenția este atrasă de lucrarea Denisei Cîșlariu, Corpul meu este o mașină. Uneori mă simt ca pasagerul. Două portiere de automobil sunt transformate în obiect expozițional, iar pe suprafața lor apare, scris cu vopsea spray, chiar mesajul din titlu. Contrastul este imediat: un obiect asociat deplasării, controlului și mecanicii devine suportul unei afirmații despre corp și despre sentimentul de a nu deține întotdeauna controlul asupra propriei direcții. Portierele își păstrează urmele utilizării și aspectul industrial, în timp ce scrisul amplu și neregulat introduce o dimensiune personală și confesivă. Întâlnirea dintre materialitatea rece a automobilului și vulnerabilitatea formulării face ca lucrarea să se impună rapid în spațiu și transformă obiectul cotidian într-o metaforă a raportului instabil dintre corp, voință și autonomie.
O altă lucrare a Denisei Cîșlariu, Sfântul Algoritm, este o instalație multimedia care schimbă registrul, dar păstrează interesul artistei pentru raportul dintre individ și formele contemporane de control. Un televizor vechi redă succesiv mesaje precum „Your devotion will be rewarded”, „Offer your own heart”, „St. Algorithm favors the ones that worship it every day” sau „Post now”, însoțite de o voce care le rostește. Deasupra ecranului se află o mică broșură intitulată How to Worship Saint Algorithm, concepută ironic ca un ghid de venerare a unei divinități fictive. Algoritmul capătă astfel trăsăturile unei autorități invizibile care solicită atenție, obediență și o alimentare continuă cu conținut. Limbajul religios amplifică ironia instalației și face vizibilă o relație care, în viața cotidiană, rămâne adesea greu de sesizat. Ritualurile repetitive ale mediului digital – postarea, verificarea, reacția și așteptarea validării – sunt reinterpretate ca gesturi de devoțiune. Instalația devine astfel un comentariu critic asupra influenței pe care mediul digital o poate exercita asupra comportamentului și autonomiei noastre.
George Dîncu este prezent în galerie cu un grup de șapte lucrări care funcționează împreună ca fragmente ale unei memorii de familie. Imaginile pornesc de la scene intime – copii, părinți și rude surprinse în contexte obișnuite. Pictura se îndepărtează însă de precizia documentară a fotografiei și lasă loc memoriei să intervină. Unele figuri rămân recognoscibile, în timp ce altele se estompează, ca și cum timpul le-ar fi șters parțial contururile.
Privite împreună, lucrările evocă un album vechi de familie, răsfoit după ani. Tocmai de aceea, experiența devine ușor recognoscibilă. Mulți dintre noi cunoaștem senzația de a reveni la fotografii în care apar rude, copii, vacanțe sau scene domestice și de a retrăi, prin câteva imagini, o perioadă întreagă. Această alternanță dintre detaliu și estompare schimbă caracterul familiar al scenelor. Ceea ce ar putea fi doar o succesiune de momente personale capătă o dimensiune mai generală, legată de felul în care memoria păstrează anumite fragmente și le pierde pe altele. În acest sens, lucrările nu reconstruiesc trecutul ca pe ceva fix și perfect recuperabil, ci îl lasă să apară incomplet, filtrat de timp și de afectivitate.
Lucrările Otiliei Efros apar în mai multe puncte ale expoziției, de la forme albe, de dimensiuni reduse, care amintesc vag de scoici, corali sau alte structuri organice, până la sculpturile verticale și mai masive din seria Stâlpnic. Acestea din urmă par alcătuite din volume organice suprapuse, cu suprafețe neregulate și excrescențe care le dau aspectul unor structuri fosilizate sau al unor forme naturale greu de identificat. Deși diferă ca dimensiune și configurație, lucrările păstrează aceeași atenție pentru formă, textură și caracterul ambiguu al obiectelor. Familiaritatea aparentă a acestor forme este contrazisă permanent de imposibilitatea de a le identifica precis, iar această tensiune le conferă o prezență aproape autonomă.
În lucrările Giuliei Vulturar, chipul și corpul uman apar adesea în prim-plan, dar sunt prezentate într-un mod care le face să pară ușor stranii. Expresiile, proporțiile și culorile le îndepărtează de reprezentarea realistă. În Sentiment de nesiguranță, de exemplu, figura frontală este învăluită într-o eșarfă fină și vaporoasă, în timp ce în fundal apar ramuri întunecate, iar imaginea capătă o atmosferă neliniștitoare, deși pornește de la un chip perfect recognoscibil. În alte lucrări, aceeași senzație apare prin asocierea corpului cu vegetația, prin supradimensionarea unor detalii sau prin plasarea figurilor în spații greu de definit. Chiar și motive aparent familiare, precum casa, florile sau portretul, sunt tratate astfel încât să pară desprinse dintr-o realitate ușor deplasată, situată la limita dintre familiar și neliniștitor.
Denisa Maria Ceașcai propune în lucrarea Ce ai vrea să spună oamenii despre tine după ce mori? o serie de șapte litografii care amintesc de pietre funerare. Fiecare poartă un text scurt, formulat la persoana întâi, în care apar dorințe, temeri și moduri diferite de a imagina propria amintire după moarte. Unele răspunsuri sunt simple și directe, altele mai ample și confesive, iar împreună construiesc un registru intim, în care întrebarea despre propria dispariție devine, de fapt, o întrebare despre memorie, imagine personală și felul în care vrem să fim păstrați în amintirea celorlalți. Aceeași preocupare pentru memorie, dispariție și ceea ce rămâne în urma noastră continuă și în celelalte lucrări ale artistei. În Pe pământ suntem nemuritori o clipă, imaginea se fragmentează într-o suprafață difuză, în timp ce Lasă râului ce vrei să ducă, realizată din plexiglas transparent, introduce ideea de trecere și de dizolvare prin însăși materialitatea lucrării. Împreună, lucrările construiesc o reflecție asupra fragilității urmelor pe care le lăsăm și asupra imposibilității de a controla în întregime felul în care acestea vor supraviețui.
Cele patru lucrări ale Lorenei Buta formează un univers vizual rece și aproape ireal, construit în tonuri de gri și prin suprafețe foarte netede, care amintesc uneori de imaginile digitale. Fragmente de corp, insecte, animale și obiecte familiare apar în imagini, iar combinațiile dintre ele transformă scenele în reprezentări greu de plasat într-o realitate obișnuită. În unele lucrări, detaliile aparent delicate capătă o tensiune discretă: furnicile se răspândesc pe fața personajului, o molie devine elementul central, iar alte imagini par văzute printr-un filtru sau printr-o suprafață care le face mai difuze. Rezultatul este un univers în care precizia imaginii nu produce neapărat claritate, ci, dimpotrivă, accentuează senzația de incertitudine.
În seria this light I hold, Darius Iova urmărește momente în care lumina modifică temporar felul în care percepem un spațiu sau un obiect. Fotografii cu mâini, reflexii, suprafețe și fragmente de interior surprind apariții de scurtă durată, înainte ca imaginea să se schimbe din nou. În unele cadre, lumina pare aproape ținută în palmă, ceea ce creează o legătură directă cu titlul seriei. Fotografia păstrează astfel ceva din aceste momente trecătoare, iar lumina devine elementul care leagă imaginile între ele și le conferă o senzație de fragilitate și instabilitate. Gestul fotografic apare aici și ca o încercare de a fixa ceea ce, prin natura sa, nu poate fi păstrat decât temporar.
Parcursul expozițional este completat de Reading Square, un spațiu de lectură care reunește texte, referințe și influențe legate de practicile artiștilor și oferă vizitatorului posibilitatea de a înțelege mai bine reperele din spatele lucrărilor. Prezența acestui spațiu extinde experiența expoziției dincolo de contemplarea obiectelor și imaginilor și propune un timp diferit al vizitei, unul al lecturii, documentării și revenirii asupra lucrărilor dintr-o perspectivă mai informată.
Privită în ansamblu, Seeing Future #1 aduce laolaltă experiențe vizuale foarte diferite, de la memoria familială și raportarea la tehnologie până la fragilitatea imaginii, corp, materie sau dispariție. Dincolo de diversitatea tehnicilor, se pot observa câteva preocupări care reapar sub forme diferite: relația individului cu propriul corp, dificultatea de a fixa memoria, influența mediilor tehnologice, transformarea materiei și caracterul instabil al percepției.
Tocmai această varietate face ca fiecare vizitator să poată găsi în expoziție o temă, o imagine sau un mod de expresie cu care să rezoneze. Spațiul generos și textele care oferă context asupra practicii fiecărui artist permit ca lucrările să fie privite și în relație cu preocupările mai largi ale autorilor lor, fără să impună însă o singură cheie de interpretare. Vizitatorului îi rămâne libertatea de a se opri acolo unde apare o legătură personală cu imaginea, materialul sau tema propusă.
În acest sens, titlul Seeing Future poate fi citit nu atât ca o încercare de a anticipa cum va arăta arta viitorului, cât ca o invitație de a observa direcțiile care se formează deja în prezent. Expoziția nu propune o imagine unitară a unei generații și nici nu încearcă să reducă practicile artiștilor la o formulă comună. Dimpotrivă, diferențele dintre lucrări devin relevante tocmai pentru că arată multitudinea de moduri în care artiștii emergenți aleg să privească realitatea din jurul lor. Viitorul sugerat aici nu apare ca o destinație clară, ci ca un teritoriu încă deschis, construit din sensibilități, întrebări și limbaje aflate în continuă transformare.
* Curatori: Cristina Vasilescu și Suzana Vasilescu
Artiști: Denisa Sorana Cîșlariu, Otilia Efros, Darius Iova, Mihaela Coandă, Corina Biriș, Denisa Maria Ceașcai, George Dîncu, Lorena Buta, Carolina Moscalu, Răzvan Andrei Olariu, Giulia Vulturar
Juriu: Cristina Vasilescu, Suzana Vasilescu, Diana Marincu și Alexandru Chira
